Competiţia, în cuplu…

…vine al meu, cu JN, în ţiplă şi cu Cartea săptămânii -10 motive stupide care distrug un cuplu- o carte a tuturor sâptămânilor din viaţa unui cuplu, din lumea asta modernă…în care femeia munceşte, este şi ea un profesionist…

Cartea tratează pe rând, de la secrete ascunse, egoism, mărunţişuri, putere, priorităţi, fericire, justificări, alte legături, nepotrivire…până la …despărţiri. Toate având atârnat în coadă atributul de stupid. Am deschis prima oară la cele pe care le-am bolduit, mai sus, pentru că trecusem prin aşa ceva.

…nu mă bucur, în mod deosebit, de faptul că ele, femeile, au ajuns să muncească…nu pot spune că le-aş ridica, o statuie, feministelor care au luptat asiduu, să ne aducă în această ipostază. Părerea mea, e că au plecat de la o premiză total greşită. De la cea în care au considerat…că celelalte faţete (soţia, mama, gospodina) ale femeii sunt ori nesimnificative…ori nu există…ceea ce nimic, nu poate fi mai neadevărat! Mă, rog, asta e o altă discuţie…lungă şi presupun aprinsă, poate altădată…

Libertatea femeii, a adus şi dorinţa de putere. Dorinţa afirmării, a depăşirii de bariere, a demonstra că şi femeia poate tot la fel de mult sau chiar mai mult decât un bărbat. La bărbat…dorinţa de putere…posesiune…sunt a doua natură…sau poate chiar prima, de aceea am şi început cu noi…femeile.

Mi-am cunoscut soţul, atunci când, din punct de vedere social, job-ul meu, nu numai că era pe scara ierarhiilor, destul de sus, câştigam şi mai mult decât el…şi aveam şi de toate…adică Independenţă materială. Mă rog, şi prin felul job-ului, privirea era astfel fomată…încât diferenţa de la 1,64 la 1,91, era în defavoarea lui şi nu a mea. Era vorba de atitudine. Un punct de plecare destul de periculos, aş putea spune, mai mult decât instabil, ţinând cont de ierarhia ancestrală din societate, în speţa cea românească, plină de prejudecăţi şi judecăţi de valoare în funcţie de sexul din dotare.

Ne-am căsătorit, relativ repede, nefiind niciunul nici la prima încercare, dar mai ales ceasurile noastre biologice, tropaiau, nu mai aveau cadenţa discretă şi nederanjantă a sfiosului TIC-TAC! Amândoi ne doream un copil …dar mai ales o familie tradiţională. Dar, cum să fie tradiţională dacă, începutul era răsturnat?

A apărut competiţia…pe toate planurile şi în toate acţiunile a doi oameni căsătoriţi…Cine conduce? Cine deţine Puterea? Cine va fi Profesionistul?

A urmat o perioadă de zbucium, tumultoasă. De reaşezare, în care nici Taurul dar…mai ales Leul, nu vroiau să cedeze. Un Leu, independent economic…miroase a Highlander…nicidecum a Răţuşca speriată şi supusă …indiferent de context…adică cel în care, poartă şi o altă viaţă în el.

Certurile noastre…erau din ce în ce mai dese, ţipătul era normal, în comunicarea dintre noi. Nici tuciul şi nici scaunele de prin bucătărie, nu s-au simţit prea bine, în perioada aceea… cu atât mai mult, cât impulsionat de mine, făcând schimbarea schimbării…al meu sărea treptele sociale, două câte două. Mirosea Puterea, o adulmeca…îi invada sângele. Începea, răsturnarea situaţiei, dar obişnuiţi într-un anume fel de manifestare, ea se realiza dramatic.

Copilul s-a născut şi dintr-o dată am mai adăugat o meserie…cu normă întreagă, 24 din 24 de ore, de mamă, în detrimentul profesionistului…când tocmai şi eu puteam să mai fac un ţuşti! social…Cedând din timpul accensiuni, apar frustrări…mai ales atunci când…dincolo de afirmaţii de susţinere, se află gesturi sau fapte de a impune o stare de cotropire… Cinismul unui taur se lovea de flegmaticul leu…O luptă, zilnică şi epuizantă…care trebuia oprită…dacă ceea ce am declarat că dorim la început…adică O FAMILE, era real. Responsabilitatea şi implicarea sunt de ambele părţi şi nu doar jumătăţi de măsură! Iar COMPETIŢIA, nu are avea ce să caute între noi, doi soţi, doi parteneri!!! Era momentul rotunjirii pietrelor!

Prima care şi-a făcut socotelile, şi-a adunat, şi-a scăzut, ce-a vrut, ce vrea, cu ce s-a ales…am fost eu. Am tras linie. Cred că atunci a fost prima oară când am aplicat diagrama cauză-efect, atunci m-am împrietenit cu Ishikawa…care mi-a arătat punând punctul pe i-uri, aparent nesemnificative. Poţi să ai de toate..dacă nu ştii să le gestionezi, n-ai făcut nimic, cum poţi să fii al draq-ului de deştept dar să fii în contradicţie cu ce eşti şi ce vrei sau ai vrut! Am iniţiat acum 10 ani, o discuţie…discuţie purtată ca doi parteneri de afaceri, în care am socotit că Familia noastră e afacerea noastră…O declarăm la faliment sau…o facem profitabilă? Sec.

Suntem pe al 14-lea an de căsătorie…fiecare mai are, crizele lui de personalitate, purtând însă în ele…nemulţumirile externe, cele interne s-au aşezat cedând fiecare.

Mi-am limitat dorinţa de putere, devenind Şeful casei mele, al vieţii mele personale, din care acum nu mai fac parte numai eu. Mi-am repoziţionat priorităţile. Tratez cu multă reponsabilitate şi mai ales cu multă dorinţă statutele de soţie, mama, gospodină care sunt statute de drept ale unei femei, căci dacă fi vrut altfel, Dumnezeu m-ar fi făcut bărbat! Satisfacţiile mele profesionale de a ajunge în ierarhii, au rămas undeva, nu la coada listei…alternează, în funcţie de celelalte, şi nu celelalte funcţie de ele. Am ajuns la un echilibru, plecând de la rostul meu pe acest Pamânt. Pe care l-am consimţit spunând “Da”. Asta am vrut, acum restul e responsabilitate. Nu este vorba de o cedare, o împăcare cu o soartă ci este vorba de o recunoaştere a unor calităţi ce trebuie să mi le pun în valoare, de împlinire.

…Şi-a limitat, şi el, dorinţa de putere…devenind Şeful altora- deţinând Puterea externă şi lăsându-mi pe mână, viaţa lui personală…

Familia mea, o familie ca toate celelalte…unde pietrele s-au rotunjit la timp, unde nu există competiţie şi căruţa e trasă de doi, în acelaşi sens.

azi, e ziua ei!

…a sorei mele!

Cu 10 ani mai mare ca mine, pot spune că a fost ca o a doua mama, care n-a avut de ales, s-a trezit cu mine în casă, iar cineva trebuia să aiba grijă de mine…

Aşa că tinereţea ei s-a împletit cu copilăria mea…am fost mereu pe post de rucsac pentru ea…la mare, la munte, între prietenii ei…

A fost mai întotdeauna lângă mine, atunci când am avut nevoie…

Suntem diferite, de la aspect fizic…la concepte de viaţă, dar asta nu ne-a împiedicat să fim surori. Avem traiectorii diferite, meserii diferite, dar asta tot nu ne-a oprit să nu fim familie!

Relaţiile dintre noi, au fost pe rând mai mult sau mai puţin tensionate, dar asta nu ne-a făcut să ne iubim mai puţin!

La Mulţi Ani, sora mea! Îţi mulţumesc că exişti!

luptele de zi cu zi

…oriunde în real ori virtual, ele sunt din ce în ce mai dese şi mai înfocate.

Pe stradă, în trafic, zilnic văd cum, pentru un loc mai în faţă (doar un singur loc, în coloana fiind…) mărlănia, agresivitatea, tupeul au luat locul regulilor de circulaţie… Acelaşi mod de comportare, găseşti dacă eşti într-un magazin, o bancă, un spital, o instituţie…în piaţă, oriunde. O luptă.

La servici, datul în cap, lovitul la gioale, cel mai adesea fără motivaţie, aşa din altruism, sunt deja caracteristice cunoscute. Răutatea este expirată, de trei ori mai multă decât cea inspirată…A devenit o formă de supravieţuire, un mod de a fi. Încă o luptă.

Pe sticlă se vede, mai ales acum, lipsa de fair-play, încrâncenarea adversarilor de a se târî unul pe altul, în cea mai mare mocirlă. Adversarii noştrii sau ai lor. Pentru putere sau pentru petrol.Încă nişte lupte.

În virtual, observ din ce în ce mai des, cum aceste caracteristici observate cu ochiul liber în real, îşi fac locul şi aici, ascunse sub anonimat sau nu, de dincolo de sticla monitoarelor răzbeşte un aer încărcat cu resentimente. Mocnit, focul luptei se simte.

Ce mă uimeşte, în toată această atmosferă, reală sau virtuală, este atitudinea aparent impasibilă, de care dau dovadă cei din jur. Zic că este aparentă, fiindcă dacă cineva îndrăzneşte ” să spargă tacerea, este imediat înconjurat de tăcere“, cum bine spunea dl. Paler sau, şi mai rău, este redus la tăcere.

Eu nu văd rostul acestor lupte.

Modul de reacţie, atitudinea de acceptare tacită sau/şi de atac la persoană, mă vor aduce şi pe mine, la indiferenţă, indiferenţa faţă de ceilalţi?

UPGRADE: coffee for all of you

La paris

…această săptămână a fost spectaculoasă…

Parisul, prin aproape tot ce e, este o locaţie turistică, care merită văzută, bătută cu piciorul, măcar odată într-o viaţă de om. Ce să spun? Ce m-a impresionat mai tare? Vorbesc pozele pe care le-am făcut…

Ce să spun? Cum să-l descriu? Nu ştiu. M-a impresionat armonia, cred că ăsta este cuvântul ce mai potrivit, pentru acest oraş. Privit de sus, aşa cum se vede de altfel şi din poze, există o logică, o schemă matematică, între înălţimea clădirilor, încadramentul obiectivelor turistice în restul de clădiri, iar străzile, bulevardele, desenate aşa încât, să existe un tot unitar, să existe această armonie… Chiar şi văzut de la înălţime, arată a oraş civilizat, bine gândit…

La nivelul solului, aici, această armonie o simţi, de la felul în care sunt dispuse cafenelele până la balcoanele cu fier forjat, toate la fel şi totuşi diferite, de la lipsa termopanelor până la trecerile de pietoni, pistele de biciclişti…Nimic lăsat la voia întâmplării sau fără avizul celui ce se ocupă cu sistematizarea, arhitectul Parisului, acelaşi de 20 de ani…

Sub pământ, metroul este şi el o dovadă de înţelepciune, astfel gândit încât şi un copil să se poată descurca, orice intrare, ieşire sau sens este semnalizată, fiecare culoar al lui, are cel puţin un panou cu harta reţelei de transport subteran…cu legături, cu numerele de linii, cu capete de linie. Totul e să ştii în ce staţie eşti, să ştii unde vrei să ajungi, apoi ţine de atenţie să urmăreşti direcţia spre care vrei să te duci…

Din punct de vedere al monumentelor…aici, vezi, simţi la o dimensiune covârşitoare, Istoria…Nobleţea…tradiţia…în sensurile lor reale. Impresionant.

Sigur că nu sunt numai lucruri bune, multă mizerie acceptată, mulţi cerşetori -ai lor…ai noştrii- multinaţionalismul acceptat ca şi pată de culoare şi încă altele pe care nu am vrut să le bag în seamă, dar nu pot să spun că nu le-am văzut.

Dacă mi-a plăcut? Asta e o întrebare cu un singur răspuns…Da. Dacă îmi doresc să mai merg încă o dată? Da, dar mi-ar plăcea, dar să fiu alături de persoana dragă mie.

Telegrafic

…venit acasă…stop…am plecat la serbare…stop…bucurie mare de premiul I…şi alte excelente… stop.

…venit acasă. stop…băgat la maşina de spălat, întins rufe…stop….primit musafiri.stop…făcut gratar…stop…1 noaptea stop.

sâmbătă…frigider gol…stop…cumpărături mâncare plus cadou…stop…ora 14, acasă sărbătorită…stop…ora 20, venit acasă…mers la naşi…stop…

duminică…răspuns la comentarii din urmă…stop…invitatii una la orele 13 -onomastica, una la orele 17…stop…trebuie sa cumparam si cate ceva…

Si fără nici un STOP…de la ploaia din grădinile Luxemburg…mi-a revenit viroza…medicul de familie nu mă mai lasă să iau antibiotic…fapt pentru care am dat iama la sarea de murături…prosop, microunde, pusă pe piept…până mâine, când am iară curs…trebuie să încep să vorbesc, deocamdată nu prea am decibeli…

deci mă’ distrez…al draqlui de tare!

Timpul şi timpuri

…pe timp am început să-l percep ca pe o curea, pe care cineva se străduie s-o strângă, fără voia mea. Simpla mea prezenţă este o întâmplare iar eu, sunt doar, la fel de simplă marionetă.

De multe ori am auzit expresia ” n-am timp nici să mor”, acum o trăiesc.Senzaţia e neplăcută, e ca şi cum din 5 degete de la o mână, mi-a rămas doar unul singur, şi strându-l, mâna mea nu mai poate apuca mai nimic, sau mai rău scapă, tot ce prinde.

Mă simt de parcă aş privii de dincolo de sticlă, filmul unei vieţi, ştiu ca este a mea, dar nu pot interveni fiindcă, ori acţiunile se petrec prea repede şi nu apuc să văd detaliile semnificative, ori apar alte situaţii în care sunt un simplu spectator ce nu poate intervenii…

N-am timp nici pentru juma din ce îmi propun pentru o zi, astfel rămân restanţe…pe care a doua zi sunt nevoită să le reiau sau să le acord lor timpul, în detrimentul celor noi…şi aşa am ajuns să-mi fac liste…la care să bifez conştiincios, rezolvatul. Iar ele, listele mele devin mai lungi , mai numeroase, cu şi mai multe responsabilităţi cu şi parcă cu mai puţine bife…Am ajuns la bifa de alalteri, bifând bifa de ieri…

Obosesc să fiu atentă şi conştiincioasă la bifele listelor, cum oboseşte orice alergător.

Nici trupul meu nu mai vrea, doar înghite, într-o continuă luptă pentru supravieţuire. Şi nici asta nu mai vrea, începe să dea rateuri pe ici, pe-colo.

Ştiu, că ce mi se întâmplă mie…nu mi se întâmplă numai mie, dar soluţiile de rezolvare nu vin, din teorie sau dintr-un amărât de motto, oricât de adevărate ar fi. Mă strădui şi cu cât mă strădui mai tare cu atât viteza de trecere a timpului e mai mare…devine o competiţie unde eu, nu am nici o şansă de câştig.

Să îmi propun prea multe, m-am întrebat? Dar nu aşa, câteodată eu nu apuc să-mi propun nimic, ele, evenimentele, năpustesc şi mă trag în ele…

Am ajuns un simplu spectator al vieţii mele.

O săptămână bună vă doresc! Şi cu o cafă vă servesc!

Veşti

…nu am fugit. nu am abandonat. nu m-am ascuns.

Am curs. Îhî! D-ăla! Sigur, e tot ce-mi mai trebuia!

Viroza e ca la ea acasă, ba chiar mai rău…deja m-a exilat pe mine într-un colţ…şi ea se lăfăie peste tot!

Aşa că am două stări: ori de somnolenţă…dacă mă lasă tusea…ori învăţ pentru a doua zi…dacă mă lasă somnolenţa!

Mai intru pe Net, dau drumul comentariilor azi, mâine şi răspund…mai bântui pe la voi…dar n-am puterea să comentez…sunt doar pe la voi şi eu cu IP-ul meu rătăcit.

În rest, toată casa e pe dos…frigderul gol…dar plin de mezeluri…nici pisica nu mai are mâncare…ar trebui să-i cumpăr azi, asta dacă biluţele din cap, mă vor lăsa să nu uit, aşa cum au făcut ieri!

Aştept să treacă, mai mult ca oricine, să revin printre voi aşa cum meritaţi!

Musca

Am citit povestirea lui şi odată cu ea au năvălit amintiri dragi mie. Am stat să mă gândesc pe care dintre ele s-o aştern aici, mi-a fost greu să aleg. Şi totuşi am ales una.

Cred că aveam vreo 5 ani…de când e povestea asta…pe care, mama, draga mea mamă, nu mă lasă să o uit, repovestindu-mi şi povestind-o tuturor…

Locuiam pe undeva pe langă măreţul stadion Steaua, într-o casă, cu doar două camere, bucătăria în curte, curte mare plină de flori şi pomi fructiferi, sub care stătea tolănit REX, un câine lup german. Curtea era împărţită şi cu mătuşă mea, sora tatii, a carei casă se afla la nici 5 metrii de a noastră.

Casele nu se ciondăneau ci numai, mama cu mătuşa…dat,fiind pentru ele, cei 5 metri insuficienţi.

Într-o zi de vară, mai pe seară, când mama nu ştiu ce avea de împărţit cu mătuşa, sau mătuşa cu ea, oricum nici una nu ar fi cedat, când, tocmai ce sor-mea venise acasă în vacanţă şi ea, se ciondănea cu picea de mine, pentru delimitarea clară a spaţiului, ce până atunci îl avusesem la dispoziţie numai eu…când pe mine mă cam mustra conştiinţa, după ce mama mă certase suficient, pentru că iar îmbătasem curcanul…că doar aşa îmi spusese unchiul, că trebuie să fac… deci când întreaga atmosferă pocnea de scântei, vorbele aveau taişurile unor săbii proaspăt ascuţite, iar orice gest sau mişcare era o dovadă clară şi palpabilă de afront, după o mult prea lungă zi de muncă, s-a întors acasă, bietul tata.

Cum vacarmul se auzea de la stradă , inevitabil, intrarea lui pe poartă a coincis intrarea pe linia I de luptă, unde tranşeele nu fusesără săpate vreodată…mai ales că mama îl şi întâmpinase cu o figură nu tocmai fericită…

Ştiu, că primul lucru pe care l-a făcut, a fost să ne despartă, pe familii, apoi mai ştiu că pe mine m-a pus să stau într-o cameră…iar pe sor-mea în cealaltă. Ne-a luat, pe rând…sora lui fiind prima, apoi mama, apoi sor-mea …ultima, io. Ce ne-a zis atunci??? Destule! Dur, tăios ne-a pus la punct. S-au auzit ceva vreme numai vorbele lui …şi doar răsuflările noastre. La final, ne-a adus la cunoştinţă că el mai are de lucru şi să nu care cumva să mai audă ceva, să nu-l mai deranjeze nimeni!

Mama, a luat drumul bucătăriei, apoi s-a intors şi s-a apucat de tricotat, supărarea îi dădea un ritm aparte, ca şi cum ar fi trebuit să termine tot puloverul, la normă, în seara aceea. Sor-mea despacheta de zor şi îşi aranja lucrurile în camera noastră, cu aceiaşi vervă ca a mamei…iar mie nu-mi mai ramăsese decât să mă aşez pe pat alături de mama, să urmăresc fie cum împletea firul, cu andrelele ei, fie cum mişca, pe masa de lucru, tata nervos, hârtiile. Se instaurase liniştea aparentă. Timpul trecea…liniştea era din ce în ce mai apăsătoare. Numai o muscă avea curajul să bâzâie, undeva deasupra unei glastre cu flori.

Urmăream acum şi musca cea obraznică, zgomotul făcut de ea, îmi părea a fi îngrozitor şi fiindcă musca nu gândea ca mine, adică ei nu i se părea suficient de îngrozitor, spre marea mea nelinişte şi-a schimbat brusc direcţia îndreptându-se ca un kamikaze spre masa unde tata lucra…Din când în când, tata flutura din mână, alungând-o…Apoi, mi-am dat seama, că musca aceea zgomotoasă nu participase la discuţiile de dinainte şi mai mult, tata se referise numai la noi, deci musca era în plus …aşa că …mi-am dres glasul…şi i-am zis tatei: Tati, te deranjează o muscă!

Tata a izbucnit în râs, mama l-a urmat, sor-mea şi ea. Liniştea s-a spart în cascade de râs.

Aşa îmi este felul. Să râd, oricât ar fi de serioasă o situaţie, începând cu mine însămi. Să am în jurul meu, persoanele dragi mie, tot cu zâmbetul pe buze şi cu atât mai bine, dacă eu sunt cea care îl aduce.