Când te mănâncă……te scarpini…când nu, nu.

E seară E aproape ora 21. Ajung acasă, ieri…Dau să-mi parchez maşina în faţa casei…da’ constat cu mare entuziasm că altcineva a fost mai iute de acceleraţie decât mine. Mno, acum doar nu s-o dărmat cartierul. O s-o parchez, în faţa maşinii lu’ bărbatu-miu, la vecinu, că acum asta e. Constat însă, că-i locul gol. Ei, îmi zic, n-a venit acasă. Parchez. Îmi iau cele n-şpe pungi şi-o geantă şi cobor din maşină. Vis-a-vis, văd şi albăstrica. Aha, deci e acasă.

Intru în curte, Dora mă tropăie, se gudură, miroase…şi-o ia ca de obicei înainte…să mă aştepte la frichinit la uşa. Frichinesc căţelul. Intru, în sfârşit în casă. E cald.

-Ai venit? se aude glasul lui, din orizontala patului. Bag capul pe uşă şi-i fac bezele.

-Unde ai parcat maşina? mă întreabă din aceiaşi poziţie.

-În locul tău, că al meu e ocupat.

-Am văzut. E, asta e. Las’ că stau bine şi unde sunt acum parcate.

– Da’ a cui o fi maşina?

-Nu ştiu, da’ nici n-am pasiunea să cunosc a cui e.

Linişte, apuc să mă schimb şi să înşirui prin bucătărie conţinutul plaselor.

Mă strigă.

– Dă-i un telefon lu’ vecinu, să vezi dacă e la ei.

-Măi bărbate, tu te odihneşti ori să-ţi aduc chibriturile? Să pregătesc şi nişte cârpe? Las-o…

– Dă telefon.

Dau telefon. Da. Sunt musafirii vecinului. Noi, nu venim? Hai să venim să vedem a cui e maşina. El e glumeţ…eu sunt obosită…Îmi simt piticii capului…roşii ca racii! Mă doare-n cot de maşina aia! Nu, nu venim.

Îi dau raportul omului ca să poată adormi liniştit… Zice, un …mă rog, nemulţumit…şi adoarme… cam vreo juma de oră…

Dând din mâini pe la bucătărie…îmi pică ochii pe lista cu aniversări… caut, decembrie…Oi,Oi,Oi…e ziua lu’ vecinu!

– Bărbate…zic şi io încetişor…şi-i spun, ce şi cum.

Mormăie a fericire…sigur, trebuie să mergem. Io mă gândesc, că probabil mâine, azi am exclus…că o să se mai dea jos din…Îmi zice să-i sun, să le spun. Iară sun. Le spun. Oamenii încântaţi, că ne-am adus aminte. Bucuroşi de musafiri.

Mai trece juma’ de ceas. Dau telefon. Le spun. Mâine. Şi mai trece, iară juma de ceas. Cu verticalitatea somnorosului…îmi zice:

-Nu le dai tu telefon, să le zici, că mergem mîine???

Îi spun c-am dat. Se bucură. Nu ştiu dacă s-ar bucura dacă i-aş spune şi ce cred despre…adică…cam cât m-oi bucura io, când mă gîndesc, ce-or gândii oamenii aia despre mine???? Lua-ar naiba de maşină!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *