Nărozie……cum, nu ţi s-a întâmplat? Ei, nah! Măi, să fie!

Ai o nelămurire, o îndoială, o ceva acolo, care te macină şi tare ai mai vrea să înţelegi. Mai mult, abia ce aştepţi să pui întrebarea. Aştepţi cu nelinişte ocazia, of, care nu mai vine! Alteori, ea vine repede şi, iureş abordezi subiectul! Dai drumul nelămuririlor sau neliniştilor tale. Vorbeşti. Atunci trebuie să te aştepţi la cele două variante.

Ori, răspunsul era evident, iar tonul vocii tale/sau întrebarea însăşi îl pune în evidenţă şi cu cât vorbeşti, cu atât îţi dai seama, ori, că ştiai răspunsul, era simplu, ţi-ai făcut gânduri degeaba, mai mult vorbele tale seamană a nărozie…Ori, în cea de-a doua variantă, dai ocazia unui scăldat, ca la Ploieşti…! Sau, chiar mai mult, dai ocazia unui răspuns de complezenţă, cald şi luminos, cum numai minciunele pot fi!

Te gândeşti, că mai bine ai fi tăcut. Te gândeşti, ca altădată, să vorbeşti mai întâi cu tine şi glas tare. Nomal de tare. Ca sunetul vorbelor să se răsfrângă în eter şi ele să capete sens. Iar sensul ăsta sa se împletească cu gândurile şi să dea răspunsul/răspunsurile.

Şi, ca o altă constatare…cu cât eşti mai neliniştit…cu atât dai drumul mai multor nărozii…hmmm…Narăziile astea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *