…bun venit, acasă, măi Marina!

…că doar m-am plimbat destul…şi pozele sunt elocvente! Da, mi s-a pus masa, da, n-am mai spălat nici farfurii, daaaaaaaa…nu m-a întrebat nimeni, nici de cămaşă şi nici unde sunt ciorapii “aia”…da, şi nici nu a trebuit să fac ordine pe nicăieri…nici măcar grădina n-am udat-o, la copii cu blană, nici apă nu le-am pus…deci sunt odihnită…aşa că treci la treabă, mai Manole, că e destulă…şi cum să pleci aşa, oricum în concediu? Cum?

V-am mai spus că număr zilele? V-am mai spus! Şi, ce dacă?!! Azi e cu una mai puţin…Hmmm, nu sună grozav, dar mă limitez să mă gândesc, numa’ la conced! Că oricum, alălalte trec…

Şi cum spuneam, adică mai bine zis, încă nu am spus…că-mi las în casă, cât sunt în concediu, adică 2 săptămâni, nişte buni prieteni care-şi renovează casa lor…Deci, oamenii vin să stea la noi. Păi, mai pot pleca eu, aşa oricum? Neeeeeeeeee!

Câte zile, ziceam că mai sunt? Aha! Fix, 7! Cu asta de azi! Treabă???? O, Doamne! De dimineaţă, nu ştiam de unde să încep…Mi-am făcut un plan, pe zile…şi cred că mai am puţin şi-l fac, pe ore… Vedeţi, casă mare, curte mare…grădină cât să muncesc în ea…o zi ca să se şi vadă…

Rufe de spălat…ca după o săptămână (să-i dea Dumnezeu, numai pajişti minunate, celui ce-a inventat maşina de spălat!)…dar ca să le întind…trebuie curtea din spate curăţată…măturată şi spălată…ceea ce am şi făcut…de mă dor şalele, de cât le-am dat pe toate la o parte şi le-am pus la loc! Am curăţat şi juma’ din curtea mare…până la cuşca Dorei, inclusiv…Mai am la poartă…Da, am întins şi a 3-a maşină…urmează cea de-a 4-a…

Aşa scrie la plan…că azi şi mâine să fac curtea, grădina…şi dacă o mai fi loc- a se citi, mă mai pot mişca- şi bucătăria! Da…cu geamuri cu tot, şi pe dulapuri, cum să nu? Păi cum fac eu curăţenie? Cum fac toate femeile, dornice să fie mândre şi să respire a aer schimbat! Adică cu abnegaţie, pasiune şi multă forţă la frecat…în toate colţurile şi ungherele! Că doar pentru mine, fac! Eu stau aici! Cât? Poate o viaţă, poate doar o clipă (că mi-a trecut prin cap…să mă apuc să zidesc temelie nouă!)…dar, unde stau, mă respect! Aşa m-a învăţat mama, aşa fac!

Că trecură nervii…

Lucrurile erau relativ simple…eu de dimineaţă cumpăram maşina…acte, chestii, socoteli, apoi ar fi trebuit să fac bagajul…între timp Domnul meu, ar fi venit acasă…am fi băut şampania aia cu naşii fetiţei noastre…apoi, eu la gară, el la plătit restul ce-a mai rămas din biletele spre Marele Concediu…A fost aşa? Ei, aş!

Dimineaţa, în principiu, mi-am respectat programul, de acte, semnături, circa financiară…o nebunie, nici la telefon n-am putut să răspund…sau pur şi simplu, nu l-am mai auzit…M-am trezit în faţa unei situaţii, în care mi-aş fi dorit să fiu clonată…adică, îmi mai trebuia, încă un eu…ca să conducă noua maşină…fapt pentru care, Omul, vânzătorul, m-a dus cu maşina lui, până la Polo-aşul meu…Mi-a mai dat alea, alea…acte aveam, deci ce-mi mai trebuia? Să-mi iau jucăria, s-o duc acasă…

Ohoho! Am ajuns cu ea tare departe….cam 1 km am apucat să merg liniştită, cu ea…după care…s-a întâmplat…Cargus, microbuz, s-a numit. Da. Fix în stopul meu, de pe partea dreaptă. Am ieşit din maşină…şi-am început, pur si simplu să plâng de ciudă…o juma de oră…o zi…să fi fost întreagă şi a mea!!! Tabla se repară, stopul se înlocuieşte…nu era de maşină, că doar se mai întâmplă…dar n-apucasem să mă bucur şi eu de ea…

Ce-a urmat? Păi, ce putea? Alte acte…declaraţii şi multă răbdare la poliţie!!! Vedeam cum trece timpul…şi amărăciunea mea se transforma, treptat şi sigur, în nervi…apoi, un telefon, de la serviciu..m-a adus la condiţia de bombă, fără ceas! Taman ce m-a anunţat o colegă…cum că, cererea mea de concediu…n-ar fi fost aprobată…Asta, îmi mai lipsea! Eu, care plecam pentru o săptămână, deci ioc, posibilitatea de lămuriri!

Habar n-am cât de pornită am fost…habar n-am ce ton am avut…cert este că…am sunat eu, pentru prima dată, în viaţa mea, pe Şeful meu, cel Mare…ştiu, că am vorbit circa 30-40 de secunde, poate un minut, în continuu…Dacă s-a rezolvat? Ei, da! Cu asta, se încheiase!

Aventura declaraţiilor s-a terminat la ora 16,30… am ajuns acasă într-un sfert de oră…am trecut prin baie…mi-am făcut bagajul…şi m-am încălţat cu ce pantofi, au fost la uşă! N-am mai contat nimic!

Abia, a doua zi…am constatat că lucrurile din bagaj…nu s-ar fi pupat unele cu altele, neam! Şi tot atunci am văzut…cum e să mergi din traversă…în traversă…cu pantofi bej, de 3 milioane…Da, acum sunt pe alocuri şi verzi şi negrii…

Cu …sau …fără?

…de laptop, e vorba!

Adică, curând, O, Doamne!!! cât de curând!, plec în Marele Concediu! …şi pun problema, să-mi iau laptopul cu mine, sau să nu? Neeeeeeeee, a nu se citi…că aş renunţa la Net, că nu e cazul! Cum, să renunţ, taman acum când m-am declarat şi viciată??? Neeeeeeeee, ar fi o lipsă acută de consecvenţă şi nu e cazul! Deci, recunosc în continuare!!!

Problema pe care o pun, e de altă natură e mai de …greutate. Pentru că are, dragul de el, ceva kile…de unde şi întrebarea, cine-l cară? Şi de aici, vă rog, puţintică imaginaţie: eu, în aeroport, eu în avion, eu în alt aeroport…eu, acolo…şi de aici, mai băgăm o manevră, adică pe el, când în geantă, când, în afara ei…cam de două-trei ori pe zi, apoi, cărat iar, sus, jos…şi ziua plecării cu reluarea fazelor de aeroport, avion, aeroport…

M-am mai gândit şi la momentele vesele, băltind a comentarii şi întrebări tandre şi iubitoare…cum ar fi:

– Ce faci, îl iei? Sigur, nici acolo…

– Ce faci cu el, când mergem la plajă ? Îl laşi în cameră? Dacă ţi-l fură??? Nu, în seif, nu are loc!

– Abia am venit şi tu…cu calculatorul ?

– Iar cu calculatorul??? Fi-ţi-ar, blogul, să-ţi fie!!!

– Cu cine vorbeşti ? Cine, e? Ce vorbeşti ? Despre ce poţi vorbeşti, cu cineva pe care nu-l cunoşti???

…şi între…

– L-ai luat?! Carăţi-l !!!

Mimica şi tonul, sunt aceleaşi…ca pe la unele dintre voi…dacă nu la toate!

Acum, nici eu nu ştiu de unde atâta aprigă dorinţă, mai ales că hotelul, e dotat. Da. Şi cu wireless…dar şi cu un cafe internet…Numai că, e pe bani. Nu că, ar fi o mare tragedie!!! Dar de aici…ar urma:

– Unde te duci?

– Iar??????, a se citi şi tonul revoltat!

– Cât costă??? Păi, e normal???

– Mai bine îţi luai ceva de banii aştia!!!

Şi nu în ultimul rând … aia cu… Fi-ţi-ar…

Deci, dilema e mare. Că, şi într-un caz şi în celălalt, Ciufulici (la neuron!), scrie pe mine! Mda, şi asta cu majuscule…după context!

O scenă…

…dintr-un coafor. Am fost miercuri – pentru prima dată anul acesta, să mă vopsesc la coafor, îndeletnicire, pe care de regulă, o rezolv loco, adică acasă, cu mânuţele mele.

Ştiţi cum e la coafor…intri la ora programată, în cazul meu, când m-a chemat (uit de programări…şi intru printre…) , şi ieşi …când ai noroc. Aşa şi miercuri, m-am înfiinţat la 5 juma, când am ajuns de la serviciu …şi am ieşit pe la 8 seara. Timp…suficient, să vezi, să auzi, să participi…

Nu vă mai spun ce culoare de păr am acum, chiar nici nu ştiu, cert e că, am renunţat la blond…poate anul ăsta, nu-mi mai spun turcii, Nataşa!!!

Am asistat la o scenă care m-a atins undeva acolo în suflet…

Cunoaşteţi tipul acela de om şi de femeie…ca o umbră care să nu deranjeze pe nimeni cu nimic, să se strecoare printre toţi de nici nu-ţi dai seama că a fost…slabă, la vreun 1, 65 m, îmbrăcată modest şi fără nimic strident, cu faţă lungă, cu păr şters, moale şi rar…aşa a intrat, în coafor, o domnişoară la vreo 25-28 de ani, poate mai mult, după figura ei în totalitate, explicitată mai sus, nu-i poţi da, cu certitudine vârsta.

S-a aşezat lângă mine, trăgându-şi genunchii cât mai aproape unul de altul, cu geanta în braţe, strângându-se cât mai mult, ca să nu mă incomodeze. Pe faţă ei un se remarca un zâmbet amar, iar ochii îi erau trişti.

N-a stat 5 minute, una din coafeze, a invitat-o pe scaun. Am auzit conversaţia dintre ele. Domnişoara îşi cunoştea bine calităţile dar mai ales defectele fizice. Glasul ei, cu toate că era stins, era ferm în explicaţiile ce le dădea. Coafeza i-a dat şi ea câteva sugestii, fapt pentru care, ochii domnişoarei s-au înviorat iar în ei se citea dorinţa de a arăta altfel. A închis ochii,şi a aşteptat (nu i-a mai deschis, până când i s-a spus că e gata!).Tunsul a durat relativ puţin, apoi aranjatul, încă un strop. Domnişoara, a deschis ochii plini de speranţă, un zâmbet i s-a înfiripat pe faţă…Coafeza vorbea, îi tot vântura părul, care oricât de mult fixativ înghiţea, se încăpăţîna să revină la starea lui bleagă.

Am privit atent faţa domnişoarei…cum zâmbetul se stingea lent, în ochi i-a apărut mai întâi dezamăgirea…apoi, resemnarea. O resemnare tristă şi totuşi împăcată.

Daca mi-ar fi spus cineva…

…n-as fi crezut!

Turcia…taramul dansatoarelor si al narghilelelor…si al tigarilor…si al fumatului…si al dansurilor invaluite in fum…ei, le-am insirat pe toate…ca sa se inteleaga unde bat??? La fumat…pentru cei ca si mine, fumatori…surpriza e mare! Foarte mare! In hoteluri…fie ele si de cele 5 * …nu se mai fumeaza…pe holuri, in baruri…in restaurante…

Cata disperare, as putea zice!

Kmi are si ea dreptate, imi e dor…de voi…si nici macar nu ma cunoaste… 🙂

Cand am venit aici…e acelasi hotel in care si anul trecut am fost, mi s-a parut ca anul a trecut repede, exterm de repede…foarte repede…si am simtit oaresce disconfort, pentru ca, daca 365 de zile au trecut asa apoi, astea 15, cum or sa treaca??? Te bucuri, astepti, vine…si trece totul intr-o secunda! Iata, si mai repede! Mai avem doar cateva zile…si deja avem nostalgia unui concediu. De azi intr-o saptamana…deja avem amandoi prima zi de servici. Eu as mai fi avut concediu, dar o sa am un curs…pe care nu l-am refuzat. Si uita asa, avem in fata inca 365 de zile…de munca…Doamne, ce repede trece timpul!

Daca a fost minunat??? O, nu sunt cuvinte! Am stiut unde venim, am stiut ce vrem! Toate au fost asa cum le-am dorit! Si poate si mai mult…dar despre asta…

ca fetele…

…da…am băut o cafea şi o citronadă, am fumat juma’ de pachet de ţigări…şi ne-a prins seara…la mai multe vorbe…

Văzusem cândva, cred că acum vreo doi veri, când încă mai plăteam factura de gaz direct la sediu, un restaurant cu o terasă, care m-a atras foarte tare. Pe trotuar sunt separeuri din lemn cu sticlă mată şi pânză albă fluturătoare…în stil mediteraneean.

Când am vorbit, că o să ne vedem, n-am ştiut, dar zicându-mi zona în care urma să ne întâlnim, în faţa ochilor mi s-au perindat imaginile lui…şi aşa, ne-am aşezat amîndouă la o masă…

Dintr-o întâmplare aparent banală, am tras iar linie şi am adunat, am scăzut…dar a rămas pe plus, mult plus. Bucurie, seninătate, o ieşire la o cafea, ca fetele, într-o locaţie care mă fermecase cândva ( Doamne, ultima oară, la propriu…nici nu mai ştiu când a fost, iar propuneri…a fost acum ceva timp,una, dar nefinalizată, din considerentele proprii şi personale ale stăpânului inelului meu). O parteneră de discuţie, care mi-a întrecut toate aşteptările şi care, dacă mai era cazul şi aveam vreun dubiu, îmi e tare, tare dragă.

Pe scurt, am vorbit câte în lună şi în stele, m-am bucurat de această întâlnire şi sper să mai fie şi altele.

La întoarcerea acasă am constatat, că stăpânul venise înaintea mea, ceea ce era surprinzătoare, atât pentru el cât şi pentru mine, o astfel de răsturnare de situaţie.

Diferenţe

…păi, trebuie făcute, nu? mai ales atunci când clar şi explicit, ţi-o spun şi niscai documente şi mai faci şi nişte şcoli, care te învaţă să le bagi de seamă, să le evaluezi cantitativ şi mai ales calitativ! Auditul public (auditul financiar) şi auditul sitemului de management al calităţii (auditul modului de organizare) sau mai bine spus, de unde începe evaluarea eficienţei şi de unde începe evaluarea eficacităţii!!!

Nu-mi închipuiam, că o organizaţie cu tradiţie de altfel într-una din ele, o să ajungă să facă confuzie între ele, să promoveze şi încurajeze pe una în detrimentul celeilalte! Da’ ce treabă are imaginaţia mea, cu crunta realitate?!!

Pentru că asta este povestea vieţii mele, de vreo 2 ani de zile, în care numai cu bâta n-am explicat! Am vorbit, de m-a durut gura, efort considerabil pentru o femeie, am scris de m-au durut tastele, efort la fel de considerabil pentru nişte taste!

Ştiam că aşa se va întâmpla, într-o bună zi, cineva din afară, o să arunce cu pietre şi ele or să fie din ce în ce mai mari şi mai duşmănoase, până când această activitate a instituţiei mele, o să cadă răpusă şi pe mâna particularilor, care ştiu cât de mânoasă este ea!

Deocamdată, este începutul, dar unii fac eforturi mari şi mai ales sistematice ca acest lucru să fie o realitate!

Eu am ca responsabilitate primă, ţinerea sub control a Sistemului de Management al Calităţii, asta după ce l-am proiectat, implementat, cu tot cu documentaţia aferentă, iar meţinerea şi îmbunătăţirea lui ar fi trebuit să nu-mi pună probleme, cu atât mai mult că trecusem victorioasă de primele faze. A doua mea responsabilitate se referă la pregătirea, instruirea, formarea sau cum vreţi să-i mai spuneţi, a personalului atât intern, adică moca, cum şi cel extern, dar din ramura şi din punctul meu de vedere, tot moca!

Pentru asta îţi trebuie ceva cunoştinţe teoretice şi mai ales practice, că aia ne omoară, cum iţi mai trebuie şi un grad de dăruire frate bun cu nebunia (şi narcisismul, ştiu!), ţinând cont că asta fac de 11 ani! Sigur că m-am şcolit, m-au şcolit şi aşa pot spune că am ajuns şi auditor european, al acestui tip de sisteme, cu mult înainte ca o serie de traducători autorizaţi dar neautorizaţi au tradus norme şi standarde în domeniu! Şi tot la fel de sigur, odată la trei ani, dau examen teoretic şi practic, pentru a demonstra menţinerea de competenţă!

Trecând peste toate cele şi motivaţia nu a fost întotdeauna punctul lor forte, am făcut ceea ce era de făcut şi eram gata să trec la următoarele etape, cu strădania unui mic chinez. Cu o condiţie. Să se vrea. Să fiu lăsată. Sistemul să fie privit ca un instrument de management. Viabil şi eficace. Aş!

Cum dragoste cu sila nu se poate, am ridicat piciorul de pe acceleraţie, motoarele torc a oprit…şi am tras pe dreapta. STOP. Auditul calităţii sistemului meu a fost abandonat în detrimentul auditului financiar care s-a năpustit ca un vultur pleşuv şi înfometat şi acolo unde nu avea ce să caute! De aici şi zbaterea mea, verbală şi mai ales scrisă! De aici şi sictirul meu pentru incompetenţă!

Dar Dumnezeu nu dă cu parul…şi-a apărut organismul care ne purică pe toţi şi-a gavarit: Nţ! Auditul financiar nu este relevant pentru noi, nu ne interesează! Auditul de Sistem de Management al Calităţii, da!

Şi de aici o să înceapă altă poveste, la fel de tristă.

Mai mare râsul…şi mai mare plânsul că acum, de la mic la mare, la cel mai mare…s-au făcut de ruşine! Şi unde mai pui că au aflat şi alţii, din afară? Şi unde mai pui, că de mult pândeau să rupă această activitate, numai cine are un astfel de sistem certificat…ştie cât costă oficial…şi mai ales neoficial!!! Deci rentabil să faci certificare, eficient bagi mâna în buzunarul altora, cu alte cuvinte!

Se pare că o să am treabă! Multă sau nu aşa de multă, pentru că ştiu ce am de făcut, îmi cunosc bine meseria! Ştiu să fac diferenţele! Şi astea, şi altele! Mai ales altele! Adică n-am de gând să fac ceva (şi nici până acum n-am făcut!!!) din care instrumentul ăsta, să se transforme în bici disciplinar, cum îşi doresc unii! Nţ!

Update: deocamdată nu pot, totuşi, aştept cuminte, să se termine auditul financiar la nişte laboratoare, neindependente financiar!!!

Program de weekend

…ieri am fost întrebată ce facem în acest weekend…şi mi-au trebuit câteva secunde de respiraţie…până să dau răspunsul…

Gradul de oboseală m-a ajuns şi pe mine. Sau poate căldura. Sau poate presiunea atmosferică. Sau poate visul unui concediu ce se apropie. Sau poate toate la un loc…cert este că, somnul mă răzbeşte cu furie, îşi cere drepturile…iar eu mă opun din ce în ce mai greu. De mult nu n-am mai simţit aşa, parcă neputându-i face faţă.

E, parcă! Dimineaţa mă trezesc din ce în ce mai greu…cu toate că, radioul urlă…şi nu odată, am zis, şi ce dacă? La servici, indiferent, de gradul de agitaţie şi implicare…şi cu toate că mediul meu de lucru este prietenos, adică beneficiez de una bucată split aer condiţionat, pe la ora 13-14, somnul mă dărâmă, ochii nu-i mai pot ţine deschişi, gura face grevă…măcar pentru 5 minute… să mă odihnesc…

Mă întorc acasă, în plină căldură…dar la adăpostul aerului condiţionat din maşină…deci nu aş avea posibilitatea să resimt şi gradele indicate pe bord, şi cu toate astea, când ajung acasă…somnul mă copleşeşte. Trag de mine să mai învârt cârpa de bucătărie, o mătura, o lingură într-o cratiţă, să schimb o vorbă cu fiică-mea, cea nevorbită de peste zi, am ajuns să mă uit cu multă compasiune spre grădiniţa ce trebuie udată…

Rufele din spate stau nestrânse de 2 zile, nu-i nimic, le strâng când le voi pune pe următoarele…! Şi le las la un moment dat pe toate, în grija Domnului, numai să adorm…să mă întind niţel în pat…ceea ce fac…până cântă iar, de dimineaţă radioul…când utilizarea scobitorilor pe post de proptele ale pleoapelor…e de primă necesitate! Nici cafeaua nu-şi mai face efectul! Am schimbat şi tipul de cafea…m-am dat pe expresso…doar , doar…Vorba femeii de servici : Da’ pofte nu ai? Nu, nu am…sau, hmm să mă gândesc…că prea mănânc în ultimul timp fructe…ceea ce, nu e, in obiceiul local! 😀 …şi totuşi…nu cred!

Curios este faptul, că starea fizică, nu se împleteşte armonios cu cea psihică. Dimpotrivă. Pe cât de puternică este starea de somnolenţă, când mă apucă, pe atât de vivace sunt în rest. Vioaie, am spor, râd…numai când seara se apropie şi-mi iau poziţia la orizontală, dau semnale clare de uşoară nervozitate, în cazul în care sonorul tv-ului este neadecvat dorinţelor mele.

…aşa că în weekwend, ce să fac? Sâmbătă, să mai învârt câte ceva prin casă sau gradină, peste zi, să mai petrec câteva ore la un mic şi o bere cu niscai prieteni…. Duminică…hmm, poate un târg de dimineaţă, poate, dacă are cine să se trezească, poate…

Deci, ce fac în weekend-ul ăsta? Mă odihnesc!

Presupun că ce mi se întîmplă mie, nu mi se întâmplă numai mie, cum te simţi tu, cititorule? Tu ce faci în weekend?

Cafea şi bunăvoie pentru toţi…asta până să mă fure, iară somnul!

Performanţă…

…ieri dădeam agale cu mătura pe hol. De pe scări fiică-mea ne urmărea cu privirea, adică când pe mine…când pe Pusi care se afla în braţele ei… un fel a spune se afla…fiindcă biata pisică, stă în toate poziţiile şi sensurile, inclusiv giratorii, când se află în mâinile fii-mii. Curioasă, e doar supunerea de care dă dovadă, la ea, iar la restul populaţiei din casă, ba.

O aud pe fii-mea cum vorbeşte cu pisica, de parcă aceasta i-ar fi copil…Şi la un moment dat zice:

-Mă iubeşti? Mă iubeşti! răspunde tot ea…uitându-se la pisoi…apoi exclamă, uitându-se lung la el: Zâmbeşti!

…întorc şi eu capul, să văd scena. Fii-mea ţinea pisoiul cu capul în jos…o ţinea de labele din spate…

-Uite, mama, îmi zâmbeşte!!! mi se adresează de data asta mie.

Măturând în continuare…îi răspund:

– Te rog, când îţi spune, prima oară ” Mama”…să nu mă chemi! …

Competiţia, în cuplu…

…vine al meu, cu JN, în ţiplă şi cu Cartea săptămânii -10 motive stupide care distrug un cuplu- o carte a tuturor sâptămânilor din viaţa unui cuplu, din lumea asta modernă…în care femeia munceşte, este şi ea un profesionist…

Cartea tratează pe rând, de la secrete ascunse, egoism, mărunţişuri, putere, priorităţi, fericire, justificări, alte legături, nepotrivire…până la …despărţiri. Toate având atârnat în coadă atributul de stupid. Am deschis prima oară la cele pe care le-am bolduit, mai sus, pentru că trecusem prin aşa ceva.

…nu mă bucur, în mod deosebit, de faptul că ele, femeile, au ajuns să muncească…nu pot spune că le-aş ridica, o statuie, feministelor care au luptat asiduu, să ne aducă în această ipostază. Părerea mea, e că au plecat de la o premiză total greşită. De la cea în care au considerat…că celelalte faţete (soţia, mama, gospodina) ale femeii sunt ori nesimnificative…ori nu există…ceea ce nimic, nu poate fi mai neadevărat! Mă, rog, asta e o altă discuţie…lungă şi presupun aprinsă, poate altădată…

Libertatea femeii, a adus şi dorinţa de putere. Dorinţa afirmării, a depăşirii de bariere, a demonstra că şi femeia poate tot la fel de mult sau chiar mai mult decât un bărbat. La bărbat…dorinţa de putere…posesiune…sunt a doua natură…sau poate chiar prima, de aceea am şi început cu noi…femeile.

Mi-am cunoscut soţul, atunci când, din punct de vedere social, job-ul meu, nu numai că era pe scara ierarhiilor, destul de sus, câştigam şi mai mult decât el…şi aveam şi de toate…adică Independenţă materială. Mă rog, şi prin felul job-ului, privirea era astfel fomată…încât diferenţa de la 1,64 la 1,91, era în defavoarea lui şi nu a mea. Era vorba de atitudine. Un punct de plecare destul de periculos, aş putea spune, mai mult decât instabil, ţinând cont de ierarhia ancestrală din societate, în speţa cea românească, plină de prejudecăţi şi judecăţi de valoare în funcţie de sexul din dotare.

Ne-am căsătorit, relativ repede, nefiind niciunul nici la prima încercare, dar mai ales ceasurile noastre biologice, tropaiau, nu mai aveau cadenţa discretă şi nederanjantă a sfiosului TIC-TAC! Amândoi ne doream un copil …dar mai ales o familie tradiţională. Dar, cum să fie tradiţională dacă, începutul era răsturnat?

A apărut competiţia…pe toate planurile şi în toate acţiunile a doi oameni căsătoriţi…Cine conduce? Cine deţine Puterea? Cine va fi Profesionistul?

A urmat o perioadă de zbucium, tumultoasă. De reaşezare, în care nici Taurul dar…mai ales Leul, nu vroiau să cedeze. Un Leu, independent economic…miroase a Highlander…nicidecum a Răţuşca speriată şi supusă …indiferent de context…adică cel în care, poartă şi o altă viaţă în el.

Certurile noastre…erau din ce în ce mai dese, ţipătul era normal, în comunicarea dintre noi. Nici tuciul şi nici scaunele de prin bucătărie, nu s-au simţit prea bine, în perioada aceea… cu atât mai mult, cât impulsionat de mine, făcând schimbarea schimbării…al meu sărea treptele sociale, două câte două. Mirosea Puterea, o adulmeca…îi invada sângele. Începea, răsturnarea situaţiei, dar obişnuiţi într-un anume fel de manifestare, ea se realiza dramatic.

Copilul s-a născut şi dintr-o dată am mai adăugat o meserie…cu normă întreagă, 24 din 24 de ore, de mamă, în detrimentul profesionistului…când tocmai şi eu puteam să mai fac un ţuşti! social…Cedând din timpul accensiuni, apar frustrări…mai ales atunci când…dincolo de afirmaţii de susţinere, se află gesturi sau fapte de a impune o stare de cotropire… Cinismul unui taur se lovea de flegmaticul leu…O luptă, zilnică şi epuizantă…care trebuia oprită…dacă ceea ce am declarat că dorim la început…adică O FAMILE, era real. Responsabilitatea şi implicarea sunt de ambele părţi şi nu doar jumătăţi de măsură! Iar COMPETIŢIA, nu are avea ce să caute între noi, doi soţi, doi parteneri!!! Era momentul rotunjirii pietrelor!

Prima care şi-a făcut socotelile, şi-a adunat, şi-a scăzut, ce-a vrut, ce vrea, cu ce s-a ales…am fost eu. Am tras linie. Cred că atunci a fost prima oară când am aplicat diagrama cauză-efect, atunci m-am împrietenit cu Ishikawa…care mi-a arătat punând punctul pe i-uri, aparent nesemnificative. Poţi să ai de toate..dacă nu ştii să le gestionezi, n-ai făcut nimic, cum poţi să fii al draq-ului de deştept dar să fii în contradicţie cu ce eşti şi ce vrei sau ai vrut! Am iniţiat acum 10 ani, o discuţie…discuţie purtată ca doi parteneri de afaceri, în care am socotit că Familia noastră e afacerea noastră…O declarăm la faliment sau…o facem profitabilă? Sec.

Suntem pe al 14-lea an de căsătorie…fiecare mai are, crizele lui de personalitate, purtând însă în ele…nemulţumirile externe, cele interne s-au aşezat cedând fiecare.

Mi-am limitat dorinţa de putere, devenind Şeful casei mele, al vieţii mele personale, din care acum nu mai fac parte numai eu. Mi-am repoziţionat priorităţile. Tratez cu multă reponsabilitate şi mai ales cu multă dorinţă statutele de soţie, mama, gospodină care sunt statute de drept ale unei femei, căci dacă fi vrut altfel, Dumnezeu m-ar fi făcut bărbat! Satisfacţiile mele profesionale de a ajunge în ierarhii, au rămas undeva, nu la coada listei…alternează, în funcţie de celelalte, şi nu celelalte funcţie de ele. Am ajuns la un echilibru, plecând de la rostul meu pe acest Pamânt. Pe care l-am consimţit spunând “Da”. Asta am vrut, acum restul e responsabilitate. Nu este vorba de o cedare, o împăcare cu o soartă ci este vorba de o recunoaştere a unor calităţi ce trebuie să mi le pun în valoare, de împlinire.

…Şi-a limitat, şi el, dorinţa de putere…devenind Şeful altora- deţinând Puterea externă şi lăsându-mi pe mână, viaţa lui personală…

Familia mea, o familie ca toate celelalte…unde pietrele s-au rotunjit la timp, unde nu există competiţie şi căruţa e trasă de doi, în acelaşi sens.