Repercursiuni

…provenite din haosul celor -că mai e un pic- 20 de ani…alandala strategiilor colorate printre care s-au strecurat cu sau fără băgare de seamă, erorile de azi…şi culmea că ne mirăm şi ne înfiorăm…strigăm cu gura plină…dar cu mâinile atrofiate de încleştarea în care au stat 20 de ani…

Privesc şi eu ca şi alţii la acest tivi, doar din când în când, căci un sentiment de revoltă ce se transformă în stres, mă ştrangulează de ani de zile şi refuz să-i mai fac pe plac atât de des! Dar subiectul zilei…umbrit din când în când de cei 20 de cm de zăpadă de pe Heathrow…Sistemul sanitar…M-am gândit cum să abordez un astfel de subiect…sistemul sanitar văzut prin prisma unui beneficiar…sau, sistemul sanitar văzut prin prisma unuia care are în apropierea sa, un angajat al sistemului? Greu să mă decid…

Pe o parte…

Boala sistemului sanitar, este aceiaşi boală de peste tot…Un sistem ce a înghiţit hulpav, prin reprezentanţi, sume imense, ca în orice alt sistem…beneficii personale de 100%…fără nimic înapoi, nici măcar o implicare recunoscătoare pentru ţâţa care a dat lapte, ba dimpotrivă…au călcat în picioare vaca, au adus-o în paragină, la piele şi os…Un sistem care nu oferă de multă vreme, mai nimic în schimbul acelor procente oprite lună de lună din fluturaşul nostru.

Un sistem rămas ancorat în câteva nume, pe care însă le poţi aborda numai în cabinetele lor particulare, cu aparatura aceea medicală casată dar care n-a fost niciodată desfăcută din ţiplă, din lipsa spaţiilor corespunzătoare şi a personalului specializat, cu programări la urgenţă în euro…Un sistem care încă promovează local, medicamente interzise pe piaţa europeană de cel puţin 8 ani (AULIN-ce atacă ficatul până la declanşarea cirozei!) …ehehe, ce să-i faci, poporul e beţiv! Un sistem ce ne foloseşte pe post de cobai…ultima încercare…celebrul vaccin anti HPV…

Pe de altă parte…

Proveniţi dintr-o societate comunistă, îmbolnăviţi cu năravuri, ca simpli cetăţeni am continuat să cotizăm, că aşa se cade sau, că aşa vom fi beneficiarii unui tratament preferenţial…am încurajat am susţinut sistemul din spate…pe spatele fiecăruia dintre noi, cu ochii închişi la nevoie, de nevoie. Cetăţeni ce nu ştiu ce înseamnă prevenţia, cetăţeni ce nu cunosc decât : Doctore, e o urgenţă!

Un sistem mort, alimentat pentru inerţie…aici s-a ajuns…şi DA, ambele părţi poartă dezumanizarea pe faţă, în suflet, dacă îl mai au!

Pe de altă parte…

Dorinţa de arăta ..performaţă- nu-i ăsta conceptul zilei?- toată lumea vrea rezolvare, cât mai repede, se caută vinovaţi, se penalizează, se concediază…se…Măsuri luate la fel de uşor şi de repede, fără noimă, fără cercetarea evenimentelor, fără reguli, fără norme…Se cere sânge…se dă sânge! Şi toată lumea suferă…medicii, că nu toţi sunt de aceiaşi categorie şi în plus avem în toate sistemele o lipsă acută de personal specializat…pacientul, pentru că nu beneficiază că nu mai are din ce…sau ce!

Dar, mie mi se pare că se rezolvă alte probleme…

Poate greşesc…dar avem prea multe spitale…de stat…prea multe terenuri ale acestor spitale…

Poate greşesc…dar avem prea mulţi pacienţi neplătitori de asigurări…prea mulţi pacienţi cu cotizaţii mici…

Poate mă uit prea mult la filmele americane şi greşesc…Poate că unii dintre noi mai au şi zile …

Ai grijă că ţi se poate întâmpla!

Ani de-a rândul am plecat lelea prin ţară…ani de-a rândul am reprezentat “organu’”…Nu de puţine ori, la ore târzii şi în diferite şi fascinante peisaje româneşti, am participat la mesele finale dar îmbelşugate, date cu scop de mulţumire…Şi tot de atâtea ori…aceste simple protocoale s-au desăvârşit, sub aburii alcoolului din atmosferele create…cu împărţirea complet ipotetică a diverselor portofolii…Sigur, din această cauză …odată, eram mare şef pe plantaţie…altădată…mare secretar…ba, chiar şi post de ministru am avut…noroc cu dimineaţa …când ne durea pe toţi capul…şi asta fooooarte rău!

Ehehe, vremuri de mult apuse, în sfera în care mă învârt de ceva ani…aproape uitate.

Şi totuşi, ele există. Aşa cum ne prosteam noi atunci…aşa se aranjează lucrurile, în real. Mai un cadou de o zi onomastică, mai un cadou de prietenie…Telefoanele zbârnie, faxurile zboară…

Palpabil. Citibil. Pe hârtie. Durerea de cap…de la litere porneşte!. Aşa a fost să fie, să fiu în toiul evenimentelor…

Întrebarea mea e, cum draq de nimerii într-o aşa atmosferă…şi cea mai bună întrebare e, cum draq mă dau acum la fund????

Ce-o să fac? Ei bine, ca de obicei…mă bazez pe “binevoitori”…

Doar o oră târzie, o simplă oră, un obicei în ultimul timp…

Dintr-un motiv oarecare, poate unul venit de pe vremea când eu eram la şcoală sau poate tocmai pentru că acestă vreme n-a trecut niciodată…sau poate pentru că a fost prea curând…am pregătit tot acest curs încă de când am plecat de acasă, mai puţin, însă, partea de evaluare…de care nici măcar nu mi-am amintit până ieri…Cum nimic nu este de iremediat, cum laptopul şi toate informaţiile necesare îmi sunt la îndemână, lipsa fizică a unui test de evaluare mi-a produs doar o mică agitaţie internă gen: Uf, tot mai am ceva de făcut!

Pe care l-am făcut, acum în noapte, la ora asta devreme sau târzie…depinde la ce mă raportez…la ziua care a trecut …la ziua ce va să vie…

O dilemă mi-a pus ceva probleme. Dilema numărului de întrebări. Câte să fie? La care din reguli să mă încadrez? La cele interne, dar perimate? La cele din învăţământ? La cele emise de CNFPA(aia cu adulţii) ? Deci, hmmm, câte să fie aşa încât şi eu să fiu fericită la număr de litere şi cifre scrise? Am dezbătut subiectul împreună cu alţi oameni…ba aşa, ba aşa, ba aşa şi-aşa.

M-am îndreptat oarecum dezamagită de lipsa unei concluzii clare…şi a unor reguli şi mai clare…oi, vedea, mi-am zis în barbă…

Mi-am ales fontul, mărimea, paragraful şi am purces la treabă…Concluzia…ele au ales numărul de întrebări, atunci când şi cea de-a patra pagină a fost completată integral…Or fi prea multe, or fi prea puţine? Habar n-am! Dar, din câte am citit şi am auzit astă seară…greu să mă combată cineva, cu argumente formale …

Căţel, purcel, lighionel…

…ambalat duminică seara, expediat Braşov… Unii, pe şină, unii pe şosea…

Acum ceva timp(scurt, în scurt) am planificat un curs. Nimic deosebit, nimic de nefăcut. Numai că atunci când vrea, ăl cu coarne îşi vâră coada…Aşa a făcut şi acum, c-a vrut. Cursul ar fi trebuit să-l ţin săptămâna trecută, dar alţii şi altele, au hotărât că săptămâna trecută am altceva de făcut, iar săptămâna asta mi-am reluat planificare…planificarea cursului, fiindcă sunt responsabilităţi ce trebuiesc duse la capăt…din păcate, nu s-a mai pus problema responsabilităţilor faţă de mine sau faţa de familia mea, planificată şi ea…într-o vacanţă de o săptămână…

Aşa că …bagaje, planuri, eu cu trenul…ei cu maşina…şi am îmbinat plăcutul cu utilul…

5,50, nu, nu este preţul ziarului cumpărat, a fost ora de plecare a trenului din Gara de Nord…luni, adică ieri…şi 8,52, nici el nu este un preţ…ci ora de sosire în Braşov…iar 10, 00…hmm, ora de începere a cursului…

Totul calculat, totul la minut…da, între 9,00 şi 10,00, o cafea şi-un drum la faţa locului. Nu, de cazare n-a fost timp. Şi oricum nu aveam ce caza, nici măcar bagajul meu. Am terminat prima zi a cursului la ora 15…au sosit între timp şi ei, ai mei…Seara a venit repede şi s-a dus şi mai repede. Azi a fost o altă zi…altă planificare…clară şi orară…

Acum, mai pe altă seară…am avut timp pentru prima oară, să intru pe net…aici, pe mess…pe mail.

Bună seara!

O săptămână nebună, cam asta a fost pentru mine…

Luni…curs…am fost  pe post de cursant

Marţi …curs…pe acelaşi post de cursant

Miercuri… examen…scris şi oral… le-am luat! …şi în sfârşit, cei de job…au priceput  că nu pot face  o prezentare pentru cursul de săptămâna viitoare, unde  eu sunt răspândac principal,  fără niscai programe…aşa că, mi-au mobilat computerul…şi, deci…m-am apucat de treabă…

Miercuri spre joi noaptea….prezentare…

Joi…prezentare… dat primele 40 de pagini la multiplicat….apoi încă 15….apoi încă 15… la ora 15…şi  ultimele 21 de pagini…total 91…

Joi…făcut bagaje…luat…şi ale , şi alea, şi alea…şi 25 de exemplare ale prezentarii…pe post de suport de curs. Finish!

Luat copil, învârtit niţel prin casă…căzut mort, adormit lemn!

Noaptea Pusi, a spart unul din baloane, cercetat …culcat la loc…

Vineri…copil şcoală…de dimineaţă…de făcut curat…de făcut cumpărături…de comandat 20 de pizza…

La 18, oo începe petrecerea ei…de ziua ei, care e de fapt e duminică…deci balamuc…timp de 4 ore!

Sâmbătă neamuri…

STOP !

Dacă tot aud …

… şi văd… de criză, atunci m-am gândit să zic şi eu ceva…

În primul rând că m-am săturat! Nu, nu că nu e adevărat!!!! Nu, nu că nu există!!!! Nu m-am săturat să aud de probleme, pentru că ele sunt, pentru că ele mă înconjoară şi pe mine chiar dacă, deocamdată nu mă aflu în prima linie! Dimpotrivă, rotiţele mi se învârt, ca să văd ce pot face eu pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Dacă pot şi cât pot.

M-am săturat, însă, de balcanismul ăsta exacerbat…al ştirilor, de orice fel, şi mai ales de modul lor de manipulare! M-am săturat de tendinţa asta de isterie care se tot repetă de la inundaţii şi alte catastrofe de la noi sau de pe alte meleaguri! Când Dumnezeu s-o naşte şi prin părţile aste vitregite şi responsabilitatea socială insinuată în termenul de profesionalism? Om fi prea mulţi cei rămaşi pe piciorul ăsta de plai mioritc…şi cum, un Aum nu avem ca să ne sinucidă el…atunci,  trebuie să ne sinucidem noi de bunăvoie??? Probabil,  că altă explicaţie nu e! Rămâne doar să ne dea locul şi ora, nu de alta da’ să intrăm şi în cartea recordurilor, să rămână şi ceva după noi!

Ieri am fost la mine-n cartier să cumpăr câte ceva de mâncare la un market, care de regulă are toată gama de produse stric şi pe deasupra,  necesare. Că am luat alea, alea (zahăr, ulei, nişte carne, ei nah, că n-o să trec aici lista de cumpăraturi!), e una, dar, că m-am confruntat cu nişte rafturi goale…e alta. La început, n-am observat, abia în momentul când Răţuşca mea şi-a dorit cereale…am văzut. Atunci am început să fac ochii roată. Nu, cereale n-am mai găsit, acolo chiar era raftul complet gol!

Am observat că de fapt, era o iluzie de produse, doar câteva tipuri, înghesuite pe rafturi. M-am întors acasă cu un gust amar. Producătorii nu mai livrează pentru că nu mai produc! De ce? Pentru că nu poţi produce fără bani!  Azi am fost şi în alte magazine, acum cu ochii deschişi…situaţia e cam aceiaşi…deci…ce-om face cu banii aia pe care îi mai avem, care îi mai avem, cât îi mai avem….nu ştiu…dar, tare seamănă a rafturi pustii din alte vremuri! Câh! Dap, e criză!

Criza bag seamă,  e peste tot…şi nu mică mi-a fost mirarea crizei în care am simţit brusc că mă aflu urmărind un spot publicitar!

Să fii furnizor unic(nu numai în România!)…să ai monopol(lasă Europa, frate!)…şi să-ţi faci reclamă? Pentru ce? De ce? Ce îl mână în luptă? Care luptă? Despre ce vorbesc? Cum, n-aţi văzut încă? Ia priviţi atent! Aha, aţi văzut acum…Da, de el e vorba, da, de ENEL! Deci, mai este altă priză ca să ne băgăm deş’tele în ???

Amestec de anotimpuri…

Anotimpuri indecise ca şi timpurile pe care le trăim. Anotimpuri efemere şi ritmic plimbate în vieţile noastre. De ceva timp, sub influenţa anotimurilor amestecate, a conjuncturii a acelor întâmplări mărune ce leagă gândurile şi deznoadă mistere, stau în umbră. Am stat şi pentru prima oară, m-am dezis de mott-ul meu, în iluzia unei trăiri proprii şi unice. Dar nu este aşa. Motto-ul este mai valabil ca oricând. Pentru că văd că şi altora li se întâmplă la fel. Sau sunt împinşi dincolo de limite. Tendinţe diametral opuse.

Un soi de chimie stranie, o explozie dintre două anotimpuri -iarna-primăvară- ce s-au suprapus prea devreme, fiecare fiindu-i caracteristică o extremă, s-au adunat, s-au propagat şi văd, aud, simt mirosul morţii fie ea şi numai virtuală ,ori, mirosul rutului cu viaţa sau în viaţă.

Ciudat amestec, nu? Ciudate reacţii…Sau poate că nu.

Hmm, săturaţie de tristeţe şi singurătatea unor sărbători, saturaţie de neajunsuri şi promisiuni deşarte într-o viaţă de mai bine, săturaţie de minciună şi de trădarea-apanajul strict al celor de lângă, săturaţie de mizerii şi meschinăriile mărunte a celor ce aruncă cu piatra şi ridică tsunami, săturaţie de valori inutile, perfide şi doar gablonţate într-un strat subţire şi neunifom, săturaţie de veşti şi manipulări mediatice despre nişte timpuri nebune creatoare de isterii, săturaţia…a declanşat fie uitarea pământului, fie uitarea prin amestecul în mulţime, dispărând. Neputinţă. Incapacitate. Imposibilitate.

Hmm, limita dintre saturaţie şi conservare s-a contopit într-o firavă aţa albă. Dorinţa de eliberare de norme, percepte, reguli.

Iubirea de viaţă sau iubirea şi-a făcut loc, a ameţit minţile, iar în euforia caracteristică a îmbătat ca un vin roşu şi dulceag , cu şi în pasiune, sufletele .

Copleşitoarea povară a tristeţilor împreunată cu dragostea fluturilor în stomac sau dragostea pentru fluturi. Miros de nea proaspăt căzută ori zloată murdară şi slinoasă? Miros de flori de cireş ori miros de trupuri încinse?

Să fie oare începutul unei alte ere? Începutul ruperii de ansamblu şi începutul egoismului în dimesiuni unilaterale?

Se rup zăgazurile…

De două zile…încerc să mă obişnuiesc cu normalitatea…

Care normalitate? Aia pe care o regăsesc în cuvinte, propoziţii şi fraze coerente, complementare şi mai ales logice şi aplicabile!

De ceva timp -ohoho, cât!- uitasem cum e să ţi să vorbească normal, colegial, constructiv. Ieri a fost prima şedinţă. Ne-au adunat pe toţi capii să ne aducă la cunoştinţă ce, cine, cum şi de ce. Noul om din frunte ne-a vorbit 30 de minute. Au fost 30 de minute de discurs ca la carte! Habar n-am avut când a trecut jumătatea aia de oră! Ştiu că a început omeneşte cu o strângere de mână şi o urare pentru fiecare, ştiu că a ştiut să ne capteze atenţia încă de la început punând bine punctul pe “i”.

Ştiu că ne-a explicat foarte bine situaţia în care ne găsim. Ştiu că ne-a atras atenţia asupra unor probleme esenţiale. Ştiu că ne-a pus la treabă prin implicarea în actul managerial. Ştiu că ne-a spus şi o pildă cu mult adevăr şi cu multă aplicabilitate în situaţia noastră. Ştiu că am plecat năucă.

Şi apoi..au urmat măsurile administrative…scurte şi de esenţă…da, au apărut public şi documentele de care aveam atâta nevoie! Roţile au început să se învârtă! Angrenajul se urneşte…rotiţa mea a prins viaţă!

Azi, pusă pe treabă am descoperit că nici să mai compun o sinteză nu-mi mai este la îndemână! Am simţit opinteala ieşiri din ritm…Entuziasmul reânvierii însă şi-a spus cuvântul…am reuşit să mă adun, am reuşit să mă urnesc! Doamne ce bine e când te duci cu chef la servici! Când ai de ce!

Nărozie……cum, nu ţi s-a întâmplat? Ei, nah! Măi, să fie!

Ai o nelămurire, o îndoială, o ceva acolo, care te macină şi tare ai mai vrea să înţelegi. Mai mult, abia ce aştepţi să pui întrebarea. Aştepţi cu nelinişte ocazia, of, care nu mai vine! Alteori, ea vine repede şi, iureş abordezi subiectul! Dai drumul nelămuririlor sau neliniştilor tale. Vorbeşti. Atunci trebuie să te aştepţi la cele două variante.

Ori, răspunsul era evident, iar tonul vocii tale/sau întrebarea însăşi îl pune în evidenţă şi cu cât vorbeşti, cu atât îţi dai seama, ori, că ştiai răspunsul, era simplu, ţi-ai făcut gânduri degeaba, mai mult vorbele tale seamană a nărozie…Ori, în cea de-a doua variantă, dai ocazia unui scăldat, ca la Ploieşti…! Sau, chiar mai mult, dai ocazia unui răspuns de complezenţă, cald şi luminos, cum numai minciunele pot fi!

Te gândeşti, că mai bine ai fi tăcut. Te gândeşti, ca altădată, să vorbeşti mai întâi cu tine şi glas tare. Nomal de tare. Ca sunetul vorbelor să se răsfrângă în eter şi ele să capete sens. Iar sensul ăsta sa se împletească cu gândurile şi să dea răspunsul/răspunsurile.

Şi, ca o altă constatare…cu cât eşti mai neliniştit…cu atât dai drumul mai multor nărozii…hmmm…Narăziile astea…

Când te mănâncă……te scarpini…când nu, nu.

E seară E aproape ora 21. Ajung acasă, ieri…Dau să-mi parchez maşina în faţa casei…da’ constat cu mare entuziasm că altcineva a fost mai iute de acceleraţie decât mine. Mno, acum doar nu s-o dărmat cartierul. O s-o parchez, în faţa maşinii lu’ bărbatu-miu, la vecinu, că acum asta e. Constat însă, că-i locul gol. Ei, îmi zic, n-a venit acasă. Parchez. Îmi iau cele n-şpe pungi şi-o geantă şi cobor din maşină. Vis-a-vis, văd şi albăstrica. Aha, deci e acasă.

Intru în curte, Dora mă tropăie, se gudură, miroase…şi-o ia ca de obicei înainte…să mă aştepte la frichinit la uşa. Frichinesc căţelul. Intru, în sfârşit în casă. E cald.

-Ai venit? se aude glasul lui, din orizontala patului. Bag capul pe uşă şi-i fac bezele.

-Unde ai parcat maşina? mă întreabă din aceiaşi poziţie.

-În locul tău, că al meu e ocupat.

-Am văzut. E, asta e. Las’ că stau bine şi unde sunt acum parcate.

– Da’ a cui o fi maşina?

-Nu ştiu, da’ nici n-am pasiunea să cunosc a cui e.

Linişte, apuc să mă schimb şi să înşirui prin bucătărie conţinutul plaselor.

Mă strigă.

– Dă-i un telefon lu’ vecinu, să vezi dacă e la ei.

-Măi bărbate, tu te odihneşti ori să-ţi aduc chibriturile? Să pregătesc şi nişte cârpe? Las-o…

– Dă telefon.

Dau telefon. Da. Sunt musafirii vecinului. Noi, nu venim? Hai să venim să vedem a cui e maşina. El e glumeţ…eu sunt obosită…Îmi simt piticii capului…roşii ca racii! Mă doare-n cot de maşina aia! Nu, nu venim.

Îi dau raportul omului ca să poată adormi liniştit… Zice, un …mă rog, nemulţumit…şi adoarme… cam vreo juma de oră…

Dând din mâini pe la bucătărie…îmi pică ochii pe lista cu aniversări… caut, decembrie…Oi,Oi,Oi…e ziua lu’ vecinu!

– Bărbate…zic şi io încetişor…şi-i spun, ce şi cum.

Mormăie a fericire…sigur, trebuie să mergem. Io mă gândesc, că probabil mâine, azi am exclus…că o să se mai dea jos din…Îmi zice să-i sun, să le spun. Iară sun. Le spun. Oamenii încântaţi, că ne-am adus aminte. Bucuroşi de musafiri.

Mai trece juma’ de ceas. Dau telefon. Le spun. Mâine. Şi mai trece, iară juma de ceas. Cu verticalitatea somnorosului…îmi zice:

-Nu le dai tu telefon, să le zici, că mergem mîine???

Îi spun c-am dat. Se bucură. Nu ştiu dacă s-ar bucura dacă i-aş spune şi ce cred despre…adică…cam cât m-oi bucura io, când mă gîndesc, ce-or gândii oamenii aia despre mine???? Lua-ar naiba de maşină!