20 de ani mai târziu.

Întors duminică de la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultăţii, l-am întrebat pe al meu, cum a fost. Cum a fost? Păi, hai să-ţi povestesc…a venit unul la mine şi mi-a zis…Ghici, cine sunt? Ezitam, pentru că nu-mi mai era familiar chipul. Nu-l mai ştiam.

Habar n-aveam cine e! Tipul insista. Hai, că-ţi dau un indiciu, îmi zice, mă cheamă cu B…La care eu, dându-mi o palmă peste frunte, i-am zis:

-Da, acum îmi amintesc!!!! Da’ , mă păcălesti, nu te cheamă cu B…ci cu M şi C…daaaaa, şi din profil dacă mă uit pot să-ţi spun cu certitudine! Aha, aşa e, eşti chiar tu, Moş Crăciun!

Şi pe bune, chiar arăta…

Un plan de duminica

Mă trezesc ca de obicei, fac cafeaua ca de obicei, scriu ca de obicei, e duminică ca de obicei, dar pe care n-o simt ca de obicei. Mă întreb dacă ea nu este ca de obicei, ori eu nu mai sunt ca de obicei. Analizez repede. Niciuna din noi nu mai e, ca de obicei. Mă gândesc că merităm amândouă o şansă în colaborarea noastră, dar nu ca de obicei.

Şi, ca un neobicei, le planific o escapadă împreună. M-am gândit să le aşez frumuşel în machinetă (chiar dacă unii cârcotaşi şi-ar aduce aminte că i-a fiert cândva apa, după, tot MAŞINA , a rămas, clar!) şi, ei bine, să le plimb înfigându-le niţel în scaune. Unde? Unde o vrea husa volanului! Cât? Cât o vrea agitaţia traficului! Ia sa vedem, rezistă?

Sfinții prăznuiți pe 11 mai: Mochie, Metodie și Chiril

11 mai este o zi bogată în semnificații religioase și culturale, fiind marcată în calendarul ortodox de prăznuirea a trei sfinți importanți: Sfântul Mucenic Mochie preotul, Sfinții Ierarh Metodie și Cuvios Chiril, luminătorii slavilor.

Sfântul Mucenic Mochie și Sfinții Metodie și Chiril sunt figuri remarcabile în istoria creștinismului, fiecare contribuind în mod unic la răspândirea credinței și a luminii evangheliei în lumea lor. Împreună, acești sfinți au jucat un rol crucial în propagarea și consolidarea creștinismului în estul Europei și în lumea slavă.

Sfântul Mucenic Mochie

Sfântul Mucenic Mochie a fost unul dintre numeroșii creștini martirizați în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor în Egipt în secolul al IV-lea. Martiriul său a fost marcat de o credință neclintită în Hristos și de curajul de a-și mărturisi convingerile creștine în fața persecuției. Deși puține detalii sunt cunoscute despre viața sa, Sfântul Mucenic Mochie rămâne un exemplu de devotament și sacrificiu pentru credință, inspirând generații de creștini să-și urmeze cu hotărâre chemarea lor spirituală.

Sfinții Metodie și Chiril

Frații Chiril (Constantin) și Metodie s-au născut la Salonic la începutul secolului al IX-lea. Provenind dintr-o familie senatorială, au primit o educație aleasă, remarcându-se prin inteligență și erudiție. Activitatea lor misionară s-a concentrat pe evanghelizarea popoarelor slave, cărora le-au tradus Biblia și alte texte sacre în limba slavonă.

Contribuția Sfinților Chiril și Metodie

  • Crearea alfabetului chirilic: Pentru a facilita traducerea textelor religioase, Chiril a creat un alfabet inspirat din greaca bizantină, numit ulterior chirilic în cinstea sa. Acest alfabet a stat la baza limbilor slave moderne, contribuind semnificativ la dezvoltarea culturală a popoarelor slave.
  • Misiunea culturală: Pe lângă traducerea Sfintei Scripturi, Chiril și Metodie au redactat și alte scrieri religioase și au contribuit la răspândirea culturii bizantine în spațiul slav. Activitatea lor a avut un impact major asupra formării identității culturale a popoarelor slave.

Sarbatoarea ortodoxa de azi marcheaza un moment sacru de recunoastere si celebrare a moștenirii spirituale și culturale lăsate de Sfântul Mucenic Mochie și Sfinții Metodie și Chiril, Luminatorii Slavilor.

Opera Sfinților Chiril și Metodie a depășit cu mult sfera religioasă, având un impact semnificativ asupra dezvoltării culturale a lumii slave. Alfabetul chirilic, creat de Chiril, este utilizat de sute de milioane de oameni din întreaga lume, iar opera lor misionară a contribuit la consolidarea credinței ortodoxe în spațiul slav.

Prăznuirea Sfinților Mochie, Metodie și Chiril ne oferă ocazia de a reflecta la importanța credinței, a culturii și a educației în viața noastră. De asemenea, ne inspiră prin exemplul lor de curaj, perseverență și dedicare în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.

Sortiţi…unul, altuia

Vechea maşină era un Opel, mic şi roşu. Dacă-l priveai din faţă aveai impresia că-i un pui de hipopotam, ce să mai, era simpatic! Şi când am vândut maşina aia am bocit cu jale vreo 2 zile. Am multe amintiri cu el, Opălaşul meu, căci ne-am mâncat zilele vreo 70.000 de kilometrii…Peripeţii cu el?

Păi, nah! Şi nu mă gândesc aici la cioca-boca, oul de paşti, aia a fost inclusă la cumpărare… De la fiecare maşinuţă, însă am învăţat câte ceva…De la Audi, cum e cu bucşele cu doo gulere, cum să faci o presă de rulmenţi…şi nu în ultimul rând cum să le montezi… De la Opel?

Ei, el mi-a predat timp de o săptămână, zi de zi 8/8 ore, cum merge pâş-pâş pe conductă, apa din borcan până-n radiator şi retur! Sigur…am salutat termostatul…cu unul , două, pe al treilea ca să fiu sigură că e funcţional l-am fiert într-un ibric…da, da deschidea, deci nu el era de vină!

Apoi…termocupla(că era uşor de demontat şi înlocuit)…am schimbat şi din astea vreo 5, aveau nişte feţe vânzătorii când veneam cu ele înapoi…ehe, normal că le explicam! Am dat şi pompa jos, am urcat-o pe alt Opel…deci, nu paletele existau încă şi se învârteau ca din fabricaţie… Radiatorul, ultimul pe listă, perfect normal p-afară, dublu capsulat, colmatat pe dinăuntru.

Poveşti cu zâne, o jojă de ulei(care a rămas mai scurtă) şi-o lamelă de ştergător de autobuz, ce n-a mai putut fi recuperată. Un ştrap şi-o singură viteză la ventilator. Apă cu oţet vreun an, că am uitat s-o înlocuiesc cu antigel. Nici de-al draq nu mai trecea de 96 de grade..exact ca în carte!

Povestea era veche şi aproape şi uitată. Până azi…

Semnalizare barcă la bord, motor oprit în coloană. Dau la cheie, porneşte şi sunt convinsă că e vorba de ulei…Nup, valurile semnului n-au reuşit să mă scoată din refuzul reeditării! Nici măcar faptul că citeam plină de entuziasm temperatura apei! Nup! Mintea mea procesa uleiul.

Din momentul de uimire m-am scos repede, urmînd cel al întrebărilor… Mă uit la coloană…am de urcat dealul Academiei…Mă gândesc, cu ce draq o să-l urc, şi parcă ca un făcut iară mi se opreşte motorul…Hmmm, un pitic din mine mi-a zis că nu-i de şagă. Era cazul să trag pe dreapta! Da’, cum? Mă uit fugitiv la faţa şoferului de taxi. Omul bun n-a lăsat urme. Deci, da, pe dreapta n-am cum.

Cum toate maşinile urcau şi niciuna nu mai era de coborât, pe stânga era loc destul şi pentru mine. Cu scrâşnet de roţi şi multă hotărâre am întors maşina. Intrarea pe aleea de la Medsana…mă aştepta cu un loc gol de parcare. Între timp se mai aprinde un bec la bord, îmi zice să check ceva. Oricum nu mai avea importanţă, vocea din telefon tocmai mă adusese la realitate…semnalul meu barcă cu valuri….era de apă, uleiul îl aveam în cap!

Era El, sistemul de răcire! Vechea mea dragoste! Azi o iau de la capăt…

Sezon de cumetrii

De vreo 3 ani, curg. Anul ăsta, m-am trezit, în primăvară, cu 4 invitaţii la nuntă…

A fost o vreme când îmi doream din suflet să merg, de drag. Nunta mea a fost simplă, naşii, mama, mamaS şi-o prietenă. Cu materialul luat din Magazinul Bucur Obor şi croit două case mai încolo. Cu buchete făcute cu mâinile mele. Ca şi lumânările de nuntă. L-am întrebat pe preot cât trebuie să fie de mari lumânările şi ne-a arătat un creion. Nu cantitatea de ceară contează ci flacăra, ne-a răspuns. Am cumpărat lumânari de botez.

Era pentru noi, a noastră. Atât. Şi atunci, săptămâna de miere , am făcut-o tot pe împrumut, dar nu de la bănci că nu ne-ar fi dat… n-am fi îndeplinit condiţiile…

Acum, nu-mi mai doresc participarea la niciuna.

Ce s-a schimbat ?

Aseară am prins un post oarecare…la un film la fel de oarecare, numai finalul a fost sigur, la numai 5 minute…cu ea…Am sărit din pat şi mi-am ciulit urechile, vroiam să-i prind cuvintele să-mi dau seama cum s-o caut.

O melodie pe care o uitasem sau poate o pierdusem printre faldurile timpului, ale inimii sau poate era ascunsă odată cu aminitirile înecate cândva în lacrimi amare, versurile, un soi de întrebare mirată cu ochii ridicaţi spre cer în nedumerirea existenţiei încă a întregului lui, căutând cu disperare o gaură, ce-ar fi fost de la sine să fie…

Unele lucruri sunt chiar veşnice…şi mereu aceleaşi.

Credeţi în semne?

Am atâtea de povestit şi azi, aş fi spus ce-am făcut ieri dar o las pe mai târziu, pentru că ceva mă tot împunge, de ceva vreme…O poveste adevărată. Pe care trebuia s-o scriu, pentru că ea înseamnă speranţă în Dumnezeu şi în Oameni.

Problemele de sănătate au fost întotdeuna la mine omniprezente. Sunt câţiva ani buni de când ele nu prea mă lasă în pace. Am trecut prin diverse experienţe, am depăşit momente. Într-o oarecare măsură, recunosc. Acum 3 ani, ieşită din nişte investigaţii, am hohotit o oră cu capul pe volan. De durere. Gata, mă săturasem.

Instinctul de conservare fusese frânt! Am abandonat şi nimic şi nimeni nu m-a mai convins să reiau, cu toate că lucrurile erau rămase în coadă de peşte. Atunci am zis: fie ce-o fi! şi m-am lăsat pe mâna Lui, pe ce-o vrea El, că El ştie mai bine. Am zâmbit şi-am mers târîş cu ele mai departe. Le-am făcut din anormale, normale. Normalitatea mea. Pentru mine, era simplu şi hotărât.

Ei bine, dorind să ajut pe altcineva – pe care n-o cunoşteam decât foarte puţin şi nici nu ne văzuserăm vreodată – am deschis iarăşi uşile acelor cabine pe care nu-mi mai doream cu toată fiinţa mea, să le mai deschid. Numai că dorinţa de a ajuta, pentru că puteam, a fost mai puternică decât orice hotărâre luată.

Am apelat la deschizătorul de uşi(doctoriţa mea de familie) care mi-a dat toate cheile potrivite, cu o singură condiţie, să-mi fac şi eu analizele. Evident că n-am vrut, evident că fiindu-mi şi bună prietenă şi de-a casei, a ştiut. Aş putea să povestesc o zi întreagă argumentele pe care mi-a le-a adus şi, tot atât, discuţiile d-acum lărgite în cadrul familiei. Un om absolut deosebit. Mi s-a făcut ruşine de ea şi am cedat.

Poate că pare o nărozie, dar în momentul ăla, am crezut că s-au surpat pământurile sub picioarele mele…Durerea trecută a năvălit peste mine cu forţa clipei trăite cândva, oboseala acumulată înainte de concediu, pentru că atunci s-a întâmplat, a amplificat totul, de 100 de ori. Mă zbăteam între promisiuni şi eu însămi…Ooo, cât de greu mi-a fost să ridic capul şi să zâmbesc ca şi cum, înlăuntrul meu era senin!!!! Atunci, am alternat tăcerile profunde cu glumele nebune.

Mi-am găsit cu greu un echilibru, forţa de merge înainte, împotriva voinţei mele. Cred că nimeni n-a ştiut cu adevărat, nici ce gândesc, nici prin ce trec, pentru că nimeni din jurul meu n-ar fi înţeles de unde atâta disperare…Au fost momente în care nici eu, nu m-am mai înţeles…În afară de El, care cu siguranţă că a ştiut.

Ei bine, credeţi în semne?

Am fost. Promisiunea e promisiune. Necesitatea unei intervenţii chirurgicale era stringentă. Am făcut-o. Rezultatul ulterior al biopsiei, a confirmat că nu suferea amânare. Aceea altcineva n-a avut probleme majore, Doamne ajută!

De atunci, întâmplarea în sine nu-mi dă pace. Totul era pe muchie de cuţit. N-o cunoşteam, deci puteam să nu răspund pozitiv solicitării ei…Nu mă cunoştea, deci putea să apeleze la oricine altcineva…Nu-mi doream să mă investighez şi eu, deci puteam să fiu catâr până la capăt….

Eram îngrozitor de obosită, deci aveam exact dispoziţia potrivită pentru a nu face nimic din cele de dinainte… Înainte de, am simţit, cum ceva îmi frânge încăpăţânarea…După, am simţit că ea, a fost trimisă special pentru mine… Am simţit cum mă invadează o profundă recunoştiinţă pentru El şi pentru ea, pe care şi azi, o resimt la fel de puternic. De atunci, au trecut aproape 3 luni.

De ziua mea, am primit un buchet de flori special. Pentru că a fost primul din ziua respectivă. Pentru că au fost trandafiri galbeni, florile mele preferate. Pentru că distanţa n-a însemnat nimic. Pentru că a fost primul buchet de flori din viaţa mea primit aşa, livrat la domiciliu. De la Ea şi Omul ei .

Există Îngeri trimişi, există Oameni Deosebiţi! Mulţumesc.

Maşina de spălat şi centrifuga ei

Azi se împlineşte o săptămâna de când ne-am întors acasă. Am încercat pe cât posibilul să mă ţin departe de orice ştire, de orice care să-mi bulverseze picul de odihnă mentală pe care l-am dobândit în concediul meu. Deci, nu tivi, nu radio, nu gargară prietenească despre starea naţiunii…Nimic. Ieri, pentru că rămăsesem fără ţigări am intrat în buticul de peste drum.

Ce butic? Un chioşc ceva mai mare…Într-un colţ, spânzurat de tavan, un televizor dădea aprig din sonor. N-avem cum să nu-l aud, l-am prins înainte de începerea ştirilor, deci, exact la trecerea în revistă a ştirilor ce vor fi prezentate…am auzit despre măsurile de restructurare, comasare, desfiinţare, inclusiv despre cele 10 zile ce se preconizează a le lucra mai puţin…

M-am întors agale, mintea mi-o luase razna…o bulversarea totală a pus stăpânire pe mine…10 zile mai putin…1/3 din salariu mai puţin…bancă, facturi, datorii, meditaţii, femeia care are grija de Mica, mâncare…toate se roteau ameţitor cu viteza centrifugii la momentul strorsului…Făceam eforturi să-mi îndepărtez gândurile de la toate astea, să uit măcar pentru moment, măcar până luni, când mă voi întoarce în front line-ul realităţii…

Dacă o cârpă simte ceva atunci când e pusă în maşina de spălat, atunci probabil că asta trebuie să simtă…Şi, am trecut în revistă fiecare gest, bine calculat cândva, acum deja automatism, pe care-l fac mâinile mele când vreau să pun la spălat. Scot toate rufele…şi le sortez pe culori. Fac grămezi. Apoi, iau fiecare grămadă de o anumită culoare şi iar le sortez… unele sunt purtate doar o dată, altele au pete vizibile.

Nu le amestec din prima, adică nu le pun şi pe cele fără de pete, la fiert ori le vreo temperatură mai mare, degeaba. În felul astă mi se pare că le protejez de o agresiune inutilă…Că doar ţin la ele, că sunt ale mele! Altele nu am! Aşa că, le iau pe cele cu pete şi le bag în lighean…cu nişte Veniş, acolo… Şi nu, nu pun Venişul pentru lucrurile albe pe cele colorate. Nu.

Pentru că nu li se potriveşte! Şi, iar mă gândesc că dacă aş face aşa, cele colorate ar suporta o agresiune inutilă..! Le mai sortez o dată pe cele la care petele sunt de neânlăturat…le pun la uscat…că or fi bune şi ele la ceva, cândva, poate la un şters pe jos, poate o avea al meu nevoie de vreo cârpă la maşină…Abia atunci, le pun la spălat pe cele rămase, pe culori şi toate aduse în aceiaşi stare, stare suficientă care să-mi permită să utilizez un program uşor, scurt şi mai ales fără de temperaturi clocotitoare.

Tot pentru că ţin la lucrurile mele şi ştiu că n-au nevoie de a fi sterlizate… Şi nici nu trebuie să consum prea multă energie…că doar sunt plătitoare de facturi, nu? Hmmm, să mai spun şi de detergent??? Gânduri de simplă gospodină…

Imaginea unei uriaşe maşini de spălat rufe, a unei vâltori uriaşe, în care m-au aruncat mâini nevăzute pe mine şi încă pe mulţi alţii, privind neputincios de atâta amar de vreme la neputinţa din incompetenţă a altora, aceasta din urmă răsfrântă asupra noastră cu puterea apei din cascada Niagara…s-a conturat în mintea mea…Maşina de spălat generaţii, suflete…oameni, nu cârpe.

Amestecaţi la grămadă, fără o sortare prealabilă, în care culorile ni se amestecă, iar petele altora ni se aşează pe propria culoare…Fierţi degeaba, agresaţi de detergenţi nepotriviţi…Eu, cum oi ieşi din asta? Câţi dintre noi vor mai rămâne, cu adevărat curaţi? Sau, câţi vor fi aruncaţi,( nu, nici gând de păstrare, pentru că nimeni nu ţine la noi! Vin alţii!), constatându-se noiamul de pete?

Sau, câţi…după atâtea agresiuni inutile, provenite din lipsa oricărui bun simţ gospodăresc, se vor alege cu găuri mai mici sau mai mari…pe veşnicie? Sau câţi, vor fi pierderi colaterale – procentul de sacrificiu pe care de data asta, n-a avut cine să-l calculeze ? Cu aşa gospodină…tare mă mai tem…

Am simţit cum paşii mi-au devenit mai repezi…vroiam să fug de vuietul nevăzut ce se auzea în spatele meu…dar, ştiu că n-am unde…sunt în maşina de spălat a ignoranţiilor…

Visul vietii mele

Visul vieţii mele şi pentru care mama m-a crescut cu o deosebită atenţie şi m-a şi dat la şcoală, a fost(tot cu cele doo degete în aceiaşi poziţie) să adun niscai ciorapi împrăştiaţi pe unde nici gândul nu gândeşte, să spăl vase cam cât să bat recordul din Guiness book, să le umplu(cu fervoare) pe aceleaşi ca la popotă, nu de alta da’ ca să am ce lua de la capăt cu spălatu’, să răspund unde e fiecare lucruşor din casă indiferent al cui e, dar mai ales unde sunt şurubelniţele, cu care fie vorba între noi, când nu am ce face noaptea, joc marocco alternând cu faţa-ascunselea ca să le pitesc pe toate glafurile din casă sau în multe alte locuri năstruşnice, şi lista viselor mele din copilărie poate continua şi cu altele, în aceaşi măsură şi cu acelaşi freamăt neliniştit şi creativ!

Deci, da. Cum toate astea trebuie făcute şi cum nimeni nu m-a crezut că visele sunt frumoase atâta timp cât sunt vise, ba dimpotrivă, bag de seamă că mai toată lumea mă ajută să mi le împlinesc şi asta, zi de zi, mă căznesc la ele când vreau şi mai ales când mă simt în stare să pot, pentru că tot de mică, am învăţat că dacă nu le faci cu tot sufletul, atunci mai bine te laşi păgubaşă, că altfel ori nu-ţi ies, şi-o iei de la capăt( monotonia, e ca picătura chinezească!), ori nu se vede, ş-atunci, de s-o mai faci? Mai bine, mai iau o carte, mai fac un cornet…citat din înţelepciunea populară.

Ziceam mai alaltăieri, că atunci când nu-mi dau eu de lucru, îmi dau alţii. Ceea ce s-a şi întâmplat, că doar era luni, în concediu în continuare şi cum altfel să-mi înceapă săptămâna?! Ieri, fix la ora 9,30, sună vecinu’. Neaţa. Neaţa. Am venit să iau covoru’. Care covor, întreb eu într-o dungă…Ăla din sufragerie, să-l spălăm, că aşa ne-am gândit noi(adică el şi vecina) că dacă tot le spălăm pe ale noastre, să-l spălăm şi pe al vostru.

Voi daţi o bere. Hmmm, ideea în sine, evident că-mi surâdea, aşa că rânjesc cu -2 dinţi din laterale. De aici, dezastrul! Ei au luat covorul, noi pe lângă casă. Da’, poţi de conştiinţă???? Nup. Cele 4 carpete(3 d-un fel şi un Whinny Pooh) rămase în casă, mă strigau. Degeaba m-am tot făcut că nu le aud…tot acolo am ajuns…De dat vecinilor şi p-astea, era de-a dreptul nesimţire, de rămas cu ele neclăbucite…era păcat…şi uite aşa, credincioasă din fire…am purces…şi l-am spălat pe Whinny Pooh pe burtă, apoi, că tot eram în mână, am frecat cu periuţa puntea, ăăă, curtea!

Ehe, ce frumos le văd d-aproape, căci, cine e ca un triunghi isoscel, cu ipotenuza dintr-o coadă de mătură, ha?

Acasa printre ai mei şi ale mele

Întoarcerea acasă, finalul peripeţiilor de peste Marea Neagră, s-a lăsat mai pe tot parcursul drumului, din când în când, pe feţele fiecăruia dintre noi cu câte o buză resfrântă şi cu suntele de regret…Mno, fuse şi se duse, dar gândul că mai urmează încă o săptămână de concediu ne-a făcut să ne destindem feţele şi minţile. Care regrete, ne-am întrebat, de cum am deschis poarta casei?

Acasă…m-au aşteptat toate, şi alea bune şi ale rele. Le-am dat cu mână minţii la o parte pe cele rele, să mai aştepte, am treabă. Am multă treabă, pentru că sunt atât de multe de care să mă bucur. Ca nicăieri în altă parte. Şi mai e ceva, restul familiei, care a năpustit cu telefoanele şi cu toate trupurile lor, până la căderea serii. Cu pupături, cu bucurie şi fiecare cu oalele lor pline, care mai de care mai mirositoare.

Un fel de all inclusive de acasă, de la mama, de la sor-mea, de la vecini, de la naşi. Înconjuraţi de ei, risipindu-le grijile pe care şi le-au făcut pentru noi, pentru mine, acum ajunşi aici, lângă ei, în bună stare, ne-am simţit din nou copii. Astfel de momente, îţi răspund la întrebările de mai demult…d-aia n-am plecat definitiv pe alte meleaguri,departe de aici, de acasă… N-am plecat de lângă iubirea necondiţionată. Există iubire, există orice.

Acasă…mi-am reluat obiceiul picioarelor goale prin casă şi curte…Oooo, ce dor îmi era! De umbletul liber şi de spaţiul meu, cu fiecare lucru acolo pus la locul lui de mâna mea…Mi-am mângâiat florile cu blană şi florile cu petale, fiecăruia le-am vorbit cu vocea malcomă şi plină de iubire pentru a le şterge amintirea singurătăţii…Am revenit şi sunt din nou a lor, iar ele ale mele… Încet, încet lucrurile ai intrat în făgaşul normal al dulcelui tradiţionalism familial.

Acasă…”a sta” e un cuvânt sinuos. Improbabil, incert. A sta acasă, înseamnă a face ceva. Orice. De la cea mai mică remediere, uitată cândva printre rafturile datoriei, până la orice schimbare, o nouă imagine proaspăt conturată în umbletul din care tocmai am venit. Şi, Doamne, câte mai sunt! Cu fiecare dintre ele, odată rezolvate, o dulce satisfacţie mă învăluie, propagându-mă, cu o putere nebănuită spre altele, ce sunt în aşteptare. Gust din plin din caşcavalul motivaţiei. A trăi. Viaţă.