azi, e ziua ei!

…a sorei mele!

Cu 10 ani mai mare ca mine, pot spune că a fost ca o a doua mama, care n-a avut de ales, s-a trezit cu mine în casă, iar cineva trebuia să aiba grijă de mine…

Aşa că tinereţea ei s-a împletit cu copilăria mea…am fost mereu pe post de rucsac pentru ea…la mare, la munte, între prietenii ei…

A fost mai întotdeauna lângă mine, atunci când am avut nevoie…

Suntem diferite, de la aspect fizic…la concepte de viaţă, dar asta nu ne-a împiedicat să fim surori. Avem traiectorii diferite, meserii diferite, dar asta tot nu ne-a oprit să nu fim familie!

Relaţiile dintre noi, au fost pe rând mai mult sau mai puţin tensionate, dar asta nu ne-a făcut să ne iubim mai puţin!

La Mulţi Ani, sora mea! Îţi mulţumesc că exişti!

luptele de zi cu zi

…oriunde în real ori virtual, ele sunt din ce în ce mai dese şi mai înfocate.

Pe stradă, în trafic, zilnic văd cum, pentru un loc mai în faţă (doar un singur loc, în coloana fiind…) mărlănia, agresivitatea, tupeul au luat locul regulilor de circulaţie… Acelaşi mod de comportare, găseşti dacă eşti într-un magazin, o bancă, un spital, o instituţie…în piaţă, oriunde. O luptă.

La servici, datul în cap, lovitul la gioale, cel mai adesea fără motivaţie, aşa din altruism, sunt deja caracteristice cunoscute. Răutatea este expirată, de trei ori mai multă decât cea inspirată…A devenit o formă de supravieţuire, un mod de a fi. Încă o luptă.

Pe sticlă se vede, mai ales acum, lipsa de fair-play, încrâncenarea adversarilor de a se târî unul pe altul, în cea mai mare mocirlă. Adversarii noştrii sau ai lor. Pentru putere sau pentru petrol.Încă nişte lupte.

În virtual, observ din ce în ce mai des, cum aceste caracteristici observate cu ochiul liber în real, îşi fac locul şi aici, ascunse sub anonimat sau nu, de dincolo de sticla monitoarelor răzbeşte un aer încărcat cu resentimente. Mocnit, focul luptei se simte.

Ce mă uimeşte, în toată această atmosferă, reală sau virtuală, este atitudinea aparent impasibilă, de care dau dovadă cei din jur. Zic că este aparentă, fiindcă dacă cineva îndrăzneşte ” să spargă tacerea, este imediat înconjurat de tăcere“, cum bine spunea dl. Paler sau, şi mai rău, este redus la tăcere.

Eu nu văd rostul acestor lupte.

Modul de reacţie, atitudinea de acceptare tacită sau/şi de atac la persoană, mă vor aduce şi pe mine, la indiferenţă, indiferenţa faţă de ceilalţi?

UPGRADE: coffee for all of you

La paris

…această săptămână a fost spectaculoasă…

Parisul, prin aproape tot ce e, este o locaţie turistică, care merită văzută, bătută cu piciorul, măcar odată într-o viaţă de om. Ce să spun? Ce m-a impresionat mai tare? Vorbesc pozele pe care le-am făcut…

Ce să spun? Cum să-l descriu? Nu ştiu. M-a impresionat armonia, cred că ăsta este cuvântul ce mai potrivit, pentru acest oraş. Privit de sus, aşa cum se vede de altfel şi din poze, există o logică, o schemă matematică, între înălţimea clădirilor, încadramentul obiectivelor turistice în restul de clădiri, iar străzile, bulevardele, desenate aşa încât, să existe un tot unitar, să existe această armonie… Chiar şi văzut de la înălţime, arată a oraş civilizat, bine gândit…

La nivelul solului, aici, această armonie o simţi, de la felul în care sunt dispuse cafenelele până la balcoanele cu fier forjat, toate la fel şi totuşi diferite, de la lipsa termopanelor până la trecerile de pietoni, pistele de biciclişti…Nimic lăsat la voia întâmplării sau fără avizul celui ce se ocupă cu sistematizarea, arhitectul Parisului, acelaşi de 20 de ani…

Sub pământ, metroul este şi el o dovadă de înţelepciune, astfel gândit încât şi un copil să se poată descurca, orice intrare, ieşire sau sens este semnalizată, fiecare culoar al lui, are cel puţin un panou cu harta reţelei de transport subteran…cu legături, cu numerele de linii, cu capete de linie. Totul e să ştii în ce staţie eşti, să ştii unde vrei să ajungi, apoi ţine de atenţie să urmăreşti direcţia spre care vrei să te duci…

Din punct de vedere al monumentelor…aici, vezi, simţi la o dimensiune covârşitoare, Istoria…Nobleţea…tradiţia…în sensurile lor reale. Impresionant.

Sigur că nu sunt numai lucruri bune, multă mizerie acceptată, mulţi cerşetori -ai lor…ai noştrii- multinaţionalismul acceptat ca şi pată de culoare şi încă altele pe care nu am vrut să le bag în seamă, dar nu pot să spun că nu le-am văzut.

Dacă mi-a plăcut? Asta e o întrebare cu un singur răspuns…Da. Dacă îmi doresc să mai merg încă o dată? Da, dar mi-ar plăcea, dar să fiu alături de persoana dragă mie.

Telegrafic

…venit acasă…stop…am plecat la serbare…stop…bucurie mare de premiul I…şi alte excelente… stop.

…venit acasă. stop…băgat la maşina de spălat, întins rufe…stop….primit musafiri.stop…făcut gratar…stop…1 noaptea stop.

sâmbătă…frigider gol…stop…cumpărături mâncare plus cadou…stop…ora 14, acasă sărbătorită…stop…ora 20, venit acasă…mers la naşi…stop…

duminică…răspuns la comentarii din urmă…stop…invitatii una la orele 13 -onomastica, una la orele 17…stop…trebuie sa cumparam si cate ceva…

Si fără nici un STOP…de la ploaia din grădinile Luxemburg…mi-a revenit viroza…medicul de familie nu mă mai lasă să iau antibiotic…fapt pentru care am dat iama la sarea de murături…prosop, microunde, pusă pe piept…până mâine, când am iară curs…trebuie să încep să vorbesc, deocamdată nu prea am decibeli…

deci mă’ distrez…al draqlui de tare!

Timpul şi timpuri

…pe timp am început să-l percep ca pe o curea, pe care cineva se străduie s-o strângă, fără voia mea. Simpla mea prezenţă este o întâmplare iar eu, sunt doar, la fel de simplă marionetă.

De multe ori am auzit expresia ” n-am timp nici să mor”, acum o trăiesc.Senzaţia e neplăcută, e ca şi cum din 5 degete de la o mână, mi-a rămas doar unul singur, şi strându-l, mâna mea nu mai poate apuca mai nimic, sau mai rău scapă, tot ce prinde.

Mă simt de parcă aş privii de dincolo de sticlă, filmul unei vieţi, ştiu ca este a mea, dar nu pot interveni fiindcă, ori acţiunile se petrec prea repede şi nu apuc să văd detaliile semnificative, ori apar alte situaţii în care sunt un simplu spectator ce nu poate intervenii…

N-am timp nici pentru juma din ce îmi propun pentru o zi, astfel rămân restanţe…pe care a doua zi sunt nevoită să le reiau sau să le acord lor timpul, în detrimentul celor noi…şi aşa am ajuns să-mi fac liste…la care să bifez conştiincios, rezolvatul. Iar ele, listele mele devin mai lungi , mai numeroase, cu şi mai multe responsabilităţi cu şi parcă cu mai puţine bife…Am ajuns la bifa de alalteri, bifând bifa de ieri…

Obosesc să fiu atentă şi conştiincioasă la bifele listelor, cum oboseşte orice alergător.

Nici trupul meu nu mai vrea, doar înghite, într-o continuă luptă pentru supravieţuire. Şi nici asta nu mai vrea, începe să dea rateuri pe ici, pe-colo.

Ştiu, că ce mi se întâmplă mie…nu mi se întâmplă numai mie, dar soluţiile de rezolvare nu vin, din teorie sau dintr-un amărât de motto, oricât de adevărate ar fi. Mă strădui şi cu cât mă strădui mai tare cu atât viteza de trecere a timpului e mai mare…devine o competiţie unde eu, nu am nici o şansă de câştig.

Să îmi propun prea multe, m-am întrebat? Dar nu aşa, câteodată eu nu apuc să-mi propun nimic, ele, evenimentele, năpustesc şi mă trag în ele…

Am ajuns un simplu spectator al vieţii mele.

O săptămână bună vă doresc! Şi cu o cafă vă servesc!

Veşti

…nu am fugit. nu am abandonat. nu m-am ascuns.

Am curs. Îhî! D-ăla! Sigur, e tot ce-mi mai trebuia!

Viroza e ca la ea acasă, ba chiar mai rău…deja m-a exilat pe mine într-un colţ…şi ea se lăfăie peste tot!

Aşa că am două stări: ori de somnolenţă…dacă mă lasă tusea…ori învăţ pentru a doua zi…dacă mă lasă somnolenţa!

Mai intru pe Net, dau drumul comentariilor azi, mâine şi răspund…mai bântui pe la voi…dar n-am puterea să comentez…sunt doar pe la voi şi eu cu IP-ul meu rătăcit.

În rest, toată casa e pe dos…frigderul gol…dar plin de mezeluri…nici pisica nu mai are mâncare…ar trebui să-i cumpăr azi, asta dacă biluţele din cap, mă vor lăsa să nu uit, aşa cum au făcut ieri!

Aştept să treacă, mai mult ca oricine, să revin printre voi aşa cum meritaţi!

Musca

Am citit povestirea lui şi odată cu ea au năvălit amintiri dragi mie. Am stat să mă gândesc pe care dintre ele s-o aştern aici, mi-a fost greu să aleg. Şi totuşi am ales una.

Cred că aveam vreo 5 ani…de când e povestea asta…pe care, mama, draga mea mamă, nu mă lasă să o uit, repovestindu-mi şi povestind-o tuturor…

Locuiam pe undeva pe langă măreţul stadion Steaua, într-o casă, cu doar două camere, bucătăria în curte, curte mare plină de flori şi pomi fructiferi, sub care stătea tolănit REX, un câine lup german. Curtea era împărţită şi cu mătuşă mea, sora tatii, a carei casă se afla la nici 5 metrii de a noastră.

Casele nu se ciondăneau ci numai, mama cu mătuşa…dat,fiind pentru ele, cei 5 metri insuficienţi.

Într-o zi de vară, mai pe seară, când mama nu ştiu ce avea de împărţit cu mătuşa, sau mătuşa cu ea, oricum nici una nu ar fi cedat, când, tocmai ce sor-mea venise acasă în vacanţă şi ea, se ciondănea cu picea de mine, pentru delimitarea clară a spaţiului, ce până atunci îl avusesem la dispoziţie numai eu…când pe mine mă cam mustra conştiinţa, după ce mama mă certase suficient, pentru că iar îmbătasem curcanul…că doar aşa îmi spusese unchiul, că trebuie să fac… deci când întreaga atmosferă pocnea de scântei, vorbele aveau taişurile unor săbii proaspăt ascuţite, iar orice gest sau mişcare era o dovadă clară şi palpabilă de afront, după o mult prea lungă zi de muncă, s-a întors acasă, bietul tata.

Cum vacarmul se auzea de la stradă , inevitabil, intrarea lui pe poartă a coincis intrarea pe linia I de luptă, unde tranşeele nu fusesără săpate vreodată…mai ales că mama îl şi întâmpinase cu o figură nu tocmai fericită…

Ştiu, că primul lucru pe care l-a făcut, a fost să ne despartă, pe familii, apoi mai ştiu că pe mine m-a pus să stau într-o cameră…iar pe sor-mea în cealaltă. Ne-a luat, pe rând…sora lui fiind prima, apoi mama, apoi sor-mea …ultima, io. Ce ne-a zis atunci??? Destule! Dur, tăios ne-a pus la punct. S-au auzit ceva vreme numai vorbele lui …şi doar răsuflările noastre. La final, ne-a adus la cunoştinţă că el mai are de lucru şi să nu care cumva să mai audă ceva, să nu-l mai deranjeze nimeni!

Mama, a luat drumul bucătăriei, apoi s-a intors şi s-a apucat de tricotat, supărarea îi dădea un ritm aparte, ca şi cum ar fi trebuit să termine tot puloverul, la normă, în seara aceea. Sor-mea despacheta de zor şi îşi aranja lucrurile în camera noastră, cu aceiaşi vervă ca a mamei…iar mie nu-mi mai ramăsese decât să mă aşez pe pat alături de mama, să urmăresc fie cum împletea firul, cu andrelele ei, fie cum mişca, pe masa de lucru, tata nervos, hârtiile. Se instaurase liniştea aparentă. Timpul trecea…liniştea era din ce în ce mai apăsătoare. Numai o muscă avea curajul să bâzâie, undeva deasupra unei glastre cu flori.

Urmăream acum şi musca cea obraznică, zgomotul făcut de ea, îmi părea a fi îngrozitor şi fiindcă musca nu gândea ca mine, adică ei nu i se părea suficient de îngrozitor, spre marea mea nelinişte şi-a schimbat brusc direcţia îndreptându-se ca un kamikaze spre masa unde tata lucra…Din când în când, tata flutura din mână, alungând-o…Apoi, mi-am dat seama, că musca aceea zgomotoasă nu participase la discuţiile de dinainte şi mai mult, tata se referise numai la noi, deci musca era în plus …aşa că …mi-am dres glasul…şi i-am zis tatei: Tati, te deranjează o muscă!

Tata a izbucnit în râs, mama l-a urmat, sor-mea şi ea. Liniştea s-a spart în cascade de râs.

Aşa îmi este felul. Să râd, oricât ar fi de serioasă o situaţie, începând cu mine însămi. Să am în jurul meu, persoanele dragi mie, tot cu zâmbetul pe buze şi cu atât mai bine, dacă eu sunt cea care îl aduce.

Moştenirea lăsată de tatăl meu

…un bărbat adevărat.

Am crescut în dragostea lui pentru fetele sale, în dragostea lui pentru familie, pentru casa, în autoritatea lui de cap al familiei, care câteodată mai sărea şi gardul…

Tata. Tata nu mai e de 16 ani. El e lângă mine ori de câte ori am nevoie, fie că-i simt ajutorul, fie prin vorbele spuse de mii de ori, vorbe, din experienţa lui de viaţă, ce au încercat, să ne-o facă pe-a noastră mai uşoară. Vorbe pe care le auzi, dar nu le înţelegi. Vorbe pe care le înţelegi dar nu vrei să le auzi. Ştiu că nu i-a fost uşor în viaţă. Ştiu. El cu cele două costume lucioase, purtate şi răspurtate. Ştiu că ne-a iubit. Ştiu ca de acolo de unde e, priveşte spre noi cu regret. Ştiu.

Şi mai ştiu că s-a dus prea repede lăsându-mă pe marginea unui hău, privind în golul neputinţei.

Îl am încă, în faţă ochilor, cum, cu capul întors spre mine şi cu ochii în lacrimi, mergând spre sala de operaţie…mă privea…şi îmi şoptea “Am să mă întorc! “

Ce mi-a lăsat tata? Tata mi-a lăsat caracterul lui. Cu bune şi cu rele. Mi-a lăsat ambiţia, hotărârea, încăpăţânarea. Mi-a lăsat determinarea, poate chiar prea multă, mi-a lăsat coloana lui vertebrală cu tot cu modul de a acţiona şi de a avea atitudine- de cele mai multe ori în detrimentul meu, pentru un scop, un ideal- , mi-a lăsat impulsivitatea, mi-a lăsat încrederea în oameni şi asta prea multă, puterea de a o lua de la început renăscând din ce-a mai rămas, mi-a lăsat independenţă, mi-a lăsat libertatea şi mai ales mi-a lăsat credinţa în mai bine!

Ce mai mi-a lăsat tata? Mi-a lăsat acele vorbe, pe care le am în mine, fac parte din mine, cu toate că, încă nu vreau să le accept pe toate…

” Fiecare şut în fund, este un pas înainte!”

” Viaţa, este ca o tablă de şah, la fiecare mutare, trebuie să le ştii, pe cel puţin următoarele trei!”

” Nu tot ce străluceşte este aur! Numai ciorile se îmbată cu strălucire!”

” Coloana vertebrală se ţine cu coerenţă în idei şi atitudine prin fapte! Vorbele sunt pentru cei meschini”

” Nu toţi cei ce poartă pantaloni, sunt şi bărbaţi adevăraţi, cu atât mai puţin, oameni! “

” Copilă, tu eşti singurul tău colac de salvare, în tine şi în Dumnezeu, trebuie să ai încredere! Restul vin şi pleacă! Străinii îţi zâmbesc, doar, atâta timp cât au nevoie de tine !”

” Adevărata putere, este cea a sufletului şi a minţii! Şi nu uita, ca să mergi înainte, trebuie să-ţi faci socotelile de din-napoi! “

Am aflat multe lucruri despre el, abia când n-a mai fost. Am aflat că ne-a protejat cu toată fiinţa lui şi că acolo pe unde se ducea el, în prea multele delegaţii, nu era singur. Mai erau şi alţi taţi, la fel de hotărâţi şi gata de sacrificiu ca şi el.

Ce este el pentru mine, după atâţia ani?

El este TATA. TATĂL MEU.

Listand dorinte….

Am facut eu cum am facut si tot am pus mana pe un numar din Elle.Pur si simplu e vacanta si simt nevoia sa citesc ceva chic,unde sa descopar o divina pereche de pantofi pe care oricum stiu ca n-o s-o am niciodata,dar…ce conteaza?

Si am gasit acolo un articol despre listele de rezolutii pentru noul an.Mai…anul asta vreau sa fac aia ailalta si ailalta.Si am citit despre cum unii oameni isi pun in minte sa faca lucruri titanice.Si sincer,si eu as vrea sa ajung pe Luna,sa-mi vizitez parcela ce-o sa fie a mea in viitor.Vreau sa fac turul Universului,sa vad o stea cu lupa,indeaproape.Vreau sa dau mana cu un extraterestru,si cand ma intorc acasa,il vreau pe…pe vreun papitoi de la Hollywood care sa ma trateze ca pe o printese,si sa-mi ia pantofii aia Marc Jacobs pe care stiu ca in realitate nu-i vreau,in ciuda disparitiei clauzei de nu-i pot avea.E evident ca n-o sa mi se indeplineasca in 2019 toate astea,e posibil sa nu mi se indeplineasca niciodata.Dar tendinta ramane…deci,haideti sa ne dorim.

Pusa in fata unei noi foi albe pentru rezolutii nu stiu ce sa-mi doresc.E ca atunci cand tii pestisorul de aur in mana si uiti instant toate cele trei mai mari dorinte ale tale pe care vrei sa i le pui.Oare sa mearga?Eu am tot zis:”anul asta o sa slabesc” si culmea,abia cand n-am mai scris mi-a iesit,si pot spune ca nu a fost cine stie ce planificare atenta inainte.

E nasol ca nu stim sa ne gandim la chestii extrem de particulare,avem tendinta asta generala de-a face totul ambiguu.Nu putem zice ….vreau AIA.Nu,zicem ca vrem clasa de obiecte care o includ pe AIA pentru ca asa ne e firea:)).Nici eu nu stiu ce-mi doresc,desi imi doresc multe si nu vreau sa le spun.Cred ca rezolutiile mele ce m-or lovi sigur colo prin 31 decembrie si le voi asterne unde altundeva decat in agenda roz(nu roz de-ala gretos) alaturi de gandurile mele,asternute printre pagini asa…de vreo patru ori pe an la evenimente majore sau stari de disperare ce se vor neaparat scrise pentru posteritate.

Astea fiind spuse/zise….va provoc sa-mi spuneti cam ce-ati vrea de la Noul An.Dorintele mele sunt pur subiective:sa am tipul pe care-l vreau,s-o inzapezeasca Providenta divina pe disperata ce se tine scai dupa el(cat mai tine iarna,sa am de ce rade) si un i-phone,sau orice phone care sa si sune.Desigur,la loc de cinste,sanatate multa si fericire!Poate va dau si voua(hei,va mai indoiti?!:))

Notita emotionala de stare!!

N-am mai scris nimic,dar simteam nevoia.
Iar acum simt nevoia sa ma exteriorizez in acest spatiu pentru ca o gradina inflorita ar fi cel mai indicat loc unde ar trebui sa fiu acum. Tolanita in iarba,sub un arbore de magnolii privind cerul foarte albastru cu nori ca niste mosi ce pufaie de cum vantul ii misca greoi de colo colo.

Un loc unde sa visez,un loc de refugiu.Un loc de liniste unde nimeni nu-mi cere socoteala si unde totul decurge fara a trece in prealabil prin rigorile societatii.

Am o stare tampita.Poate fi numita o stupidzenie dar chiar trebuie sa-mi strang de gat pe cineva.Pur si simplu,asa,fara nici o intrebare,cand dau cu ochii de ea,mi se nasc instinctele astea incontrolabile care vor sa o stranga de gat sau sa o dea din cale ca sa evite prima varianta. Parca ma uit si nu mai am nimic in comun cu ea in secunda asta.E ca si cum ne desparte o prapastie adanca pana-n miezul Pamantului si noi suntem de-o parte si de alta,facandu-ne timid cu mana.

Ma dispera.Si ce-i mai ironic este ca o sa-mi treaca curand.Primele zile de pofte de-astea in schimb sunt crancene.