Dacă tot aud …

… şi văd… de criză, atunci m-am gândit să zic şi eu ceva…

În primul rând că m-am săturat! Nu, nu că nu e adevărat!!!! Nu, nu că nu există!!!! Nu m-am săturat să aud de probleme, pentru că ele sunt, pentru că ele mă înconjoară şi pe mine chiar dacă, deocamdată nu mă aflu în prima linie! Dimpotrivă, rotiţele mi se învârt, ca să văd ce pot face eu pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Dacă pot şi cât pot.

M-am săturat, însă, de balcanismul ăsta exacerbat…al ştirilor, de orice fel, şi mai ales de modul lor de manipulare! M-am săturat de tendinţa asta de isterie care se tot repetă de la inundaţii şi alte catastrofe de la noi sau de pe alte meleaguri! Când Dumnezeu s-o naşte şi prin părţile aste vitregite şi responsabilitatea socială insinuată în termenul de profesionalism? Om fi prea mulţi cei rămaşi pe piciorul ăsta de plai mioritc…şi cum, un Aum nu avem ca să ne sinucidă el…atunci,  trebuie să ne sinucidem noi de bunăvoie??? Probabil,  că altă explicaţie nu e! Rămâne doar să ne dea locul şi ora, nu de alta da’ să intrăm şi în cartea recordurilor, să rămână şi ceva după noi!

Ieri am fost la mine-n cartier să cumpăr câte ceva de mâncare la un market, care de regulă are toată gama de produse stric şi pe deasupra,  necesare. Că am luat alea, alea (zahăr, ulei, nişte carne, ei nah, că n-o să trec aici lista de cumpăraturi!), e una, dar, că m-am confruntat cu nişte rafturi goale…e alta. La început, n-am observat, abia în momentul când Răţuşca mea şi-a dorit cereale…am văzut. Atunci am început să fac ochii roată. Nu, cereale n-am mai găsit, acolo chiar era raftul complet gol!

Am observat că de fapt, era o iluzie de produse, doar câteva tipuri, înghesuite pe rafturi. M-am întors acasă cu un gust amar. Producătorii nu mai livrează pentru că nu mai produc! De ce? Pentru că nu poţi produce fără bani!  Azi am fost şi în alte magazine, acum cu ochii deschişi…situaţia e cam aceiaşi…deci…ce-om face cu banii aia pe care îi mai avem, care îi mai avem, cât îi mai avem….nu ştiu…dar, tare seamănă a rafturi pustii din alte vremuri! Câh! Dap, e criză!

Criza bag seamă,  e peste tot…şi nu mică mi-a fost mirarea crizei în care am simţit brusc că mă aflu urmărind un spot publicitar!

Să fii furnizor unic(nu numai în România!)…să ai monopol(lasă Europa, frate!)…şi să-ţi faci reclamă? Pentru ce? De ce? Ce îl mână în luptă? Care luptă? Despre ce vorbesc? Cum, n-aţi văzut încă? Ia priviţi atent! Aha, aţi văzut acum…Da, de el e vorba, da, de ENEL! Deci, mai este altă priză ca să ne băgăm deş’tele în ???

Amestec de anotimpuri…

Anotimpuri indecise ca şi timpurile pe care le trăim. Anotimpuri efemere şi ritmic plimbate în vieţile noastre. De ceva timp, sub influenţa anotimurilor amestecate, a conjuncturii a acelor întâmplări mărune ce leagă gândurile şi deznoadă mistere, stau în umbră. Am stat şi pentru prima oară, m-am dezis de mott-ul meu, în iluzia unei trăiri proprii şi unice. Dar nu este aşa. Motto-ul este mai valabil ca oricând. Pentru că văd că şi altora li se întâmplă la fel. Sau sunt împinşi dincolo de limite. Tendinţe diametral opuse.

Un soi de chimie stranie, o explozie dintre două anotimpuri -iarna-primăvară- ce s-au suprapus prea devreme, fiecare fiindu-i caracteristică o extremă, s-au adunat, s-au propagat şi văd, aud, simt mirosul morţii fie ea şi numai virtuală ,ori, mirosul rutului cu viaţa sau în viaţă.

Ciudat amestec, nu? Ciudate reacţii…Sau poate că nu.

Hmm, săturaţie de tristeţe şi singurătatea unor sărbători, saturaţie de neajunsuri şi promisiuni deşarte într-o viaţă de mai bine, săturaţie de minciună şi de trădarea-apanajul strict al celor de lângă, săturaţie de mizerii şi meschinăriile mărunte a celor ce aruncă cu piatra şi ridică tsunami, săturaţie de valori inutile, perfide şi doar gablonţate într-un strat subţire şi neunifom, săturaţie de veşti şi manipulări mediatice despre nişte timpuri nebune creatoare de isterii, săturaţia…a declanşat fie uitarea pământului, fie uitarea prin amestecul în mulţime, dispărând. Neputinţă. Incapacitate. Imposibilitate.

Hmm, limita dintre saturaţie şi conservare s-a contopit într-o firavă aţa albă. Dorinţa de eliberare de norme, percepte, reguli.

Iubirea de viaţă sau iubirea şi-a făcut loc, a ameţit minţile, iar în euforia caracteristică a îmbătat ca un vin roşu şi dulceag , cu şi în pasiune, sufletele .

Copleşitoarea povară a tristeţilor împreunată cu dragostea fluturilor în stomac sau dragostea pentru fluturi. Miros de nea proaspăt căzută ori zloată murdară şi slinoasă? Miros de flori de cireş ori miros de trupuri încinse?

Să fie oare începutul unei alte ere? Începutul ruperii de ansamblu şi începutul egoismului în dimesiuni unilaterale?

Se rup zăgazurile…

De două zile…încerc să mă obişnuiesc cu normalitatea…

Care normalitate? Aia pe care o regăsesc în cuvinte, propoziţii şi fraze coerente, complementare şi mai ales logice şi aplicabile!

De ceva timp -ohoho, cât!- uitasem cum e să ţi să vorbească normal, colegial, constructiv. Ieri a fost prima şedinţă. Ne-au adunat pe toţi capii să ne aducă la cunoştinţă ce, cine, cum şi de ce. Noul om din frunte ne-a vorbit 30 de minute. Au fost 30 de minute de discurs ca la carte! Habar n-am avut când a trecut jumătatea aia de oră! Ştiu că a început omeneşte cu o strângere de mână şi o urare pentru fiecare, ştiu că a ştiut să ne capteze atenţia încă de la început punând bine punctul pe “i”.

Ştiu că ne-a explicat foarte bine situaţia în care ne găsim. Ştiu că ne-a atras atenţia asupra unor probleme esenţiale. Ştiu că ne-a pus la treabă prin implicarea în actul managerial. Ştiu că ne-a spus şi o pildă cu mult adevăr şi cu multă aplicabilitate în situaţia noastră. Ştiu că am plecat năucă.

Şi apoi..au urmat măsurile administrative…scurte şi de esenţă…da, au apărut public şi documentele de care aveam atâta nevoie! Roţile au început să se învârtă! Angrenajul se urneşte…rotiţa mea a prins viaţă!

Azi, pusă pe treabă am descoperit că nici să mai compun o sinteză nu-mi mai este la îndemână! Am simţit opinteala ieşiri din ritm…Entuziasmul reânvierii însă şi-a spus cuvântul…am reuşit să mă adun, am reuşit să mă urnesc! Doamne ce bine e când te duci cu chef la servici! Când ai de ce!

Nărozie……cum, nu ţi s-a întâmplat? Ei, nah! Măi, să fie!

Ai o nelămurire, o îndoială, o ceva acolo, care te macină şi tare ai mai vrea să înţelegi. Mai mult, abia ce aştepţi să pui întrebarea. Aştepţi cu nelinişte ocazia, of, care nu mai vine! Alteori, ea vine repede şi, iureş abordezi subiectul! Dai drumul nelămuririlor sau neliniştilor tale. Vorbeşti. Atunci trebuie să te aştepţi la cele două variante.

Ori, răspunsul era evident, iar tonul vocii tale/sau întrebarea însăşi îl pune în evidenţă şi cu cât vorbeşti, cu atât îţi dai seama, ori, că ştiai răspunsul, era simplu, ţi-ai făcut gânduri degeaba, mai mult vorbele tale seamană a nărozie…Ori, în cea de-a doua variantă, dai ocazia unui scăldat, ca la Ploieşti…! Sau, chiar mai mult, dai ocazia unui răspuns de complezenţă, cald şi luminos, cum numai minciunele pot fi!

Te gândeşti, că mai bine ai fi tăcut. Te gândeşti, ca altădată, să vorbeşti mai întâi cu tine şi glas tare. Nomal de tare. Ca sunetul vorbelor să se răsfrângă în eter şi ele să capete sens. Iar sensul ăsta sa se împletească cu gândurile şi să dea răspunsul/răspunsurile.

Şi, ca o altă constatare…cu cât eşti mai neliniştit…cu atât dai drumul mai multor nărozii…hmmm…Narăziile astea…

Când te mănâncă……te scarpini…când nu, nu.

E seară E aproape ora 21. Ajung acasă, ieri…Dau să-mi parchez maşina în faţa casei…da’ constat cu mare entuziasm că altcineva a fost mai iute de acceleraţie decât mine. Mno, acum doar nu s-o dărmat cartierul. O s-o parchez, în faţa maşinii lu’ bărbatu-miu, la vecinu, că acum asta e. Constat însă, că-i locul gol. Ei, îmi zic, n-a venit acasă. Parchez. Îmi iau cele n-şpe pungi şi-o geantă şi cobor din maşină. Vis-a-vis, văd şi albăstrica. Aha, deci e acasă.

Intru în curte, Dora mă tropăie, se gudură, miroase…şi-o ia ca de obicei înainte…să mă aştepte la frichinit la uşa. Frichinesc căţelul. Intru, în sfârşit în casă. E cald.

-Ai venit? se aude glasul lui, din orizontala patului. Bag capul pe uşă şi-i fac bezele.

-Unde ai parcat maşina? mă întreabă din aceiaşi poziţie.

-În locul tău, că al meu e ocupat.

-Am văzut. E, asta e. Las’ că stau bine şi unde sunt acum parcate.

– Da’ a cui o fi maşina?

-Nu ştiu, da’ nici n-am pasiunea să cunosc a cui e.

Linişte, apuc să mă schimb şi să înşirui prin bucătărie conţinutul plaselor.

Mă strigă.

– Dă-i un telefon lu’ vecinu, să vezi dacă e la ei.

-Măi bărbate, tu te odihneşti ori să-ţi aduc chibriturile? Să pregătesc şi nişte cârpe? Las-o…

– Dă telefon.

Dau telefon. Da. Sunt musafirii vecinului. Noi, nu venim? Hai să venim să vedem a cui e maşina. El e glumeţ…eu sunt obosită…Îmi simt piticii capului…roşii ca racii! Mă doare-n cot de maşina aia! Nu, nu venim.

Îi dau raportul omului ca să poată adormi liniştit… Zice, un …mă rog, nemulţumit…şi adoarme… cam vreo juma de oră…

Dând din mâini pe la bucătărie…îmi pică ochii pe lista cu aniversări… caut, decembrie…Oi,Oi,Oi…e ziua lu’ vecinu!

– Bărbate…zic şi io încetişor…şi-i spun, ce şi cum.

Mormăie a fericire…sigur, trebuie să mergem. Io mă gândesc, că probabil mâine, azi am exclus…că o să se mai dea jos din…Îmi zice să-i sun, să le spun. Iară sun. Le spun. Oamenii încântaţi, că ne-am adus aminte. Bucuroşi de musafiri.

Mai trece juma’ de ceas. Dau telefon. Le spun. Mâine. Şi mai trece, iară juma de ceas. Cu verticalitatea somnorosului…îmi zice:

-Nu le dai tu telefon, să le zici, că mergem mîine???

Îi spun c-am dat. Se bucură. Nu ştiu dacă s-ar bucura dacă i-aş spune şi ce cred despre…adică…cam cât m-oi bucura io, când mă gîndesc, ce-or gândii oamenii aia despre mine???? Lua-ar naiba de maşină!

Dincolo de chipuri…

…sunt caractere. Şi dincolo de caractere, sunt instincte.

Chipul nu are importanţă. Sau, cel puţin pentru mine. Nu mă interesează chipul, îmi place să văd dincolo de el. Am cunoscut cândva un chip foarte urăt, aproape că nu-l puteam privi. Nu mă oripila, nu aveam sentimentul de sila sau dezgust, aveam, mai degrabă un sentiment de jenă…de jena lui, aşa îmi închipuiam. Cu prima frază spusă…mi-a captivat atenţia, simţeam nevoia să-l ascult, privindu-l. Şi cu cât îl ascultam mai mult, cu atât ca prin farmec aceea urâţenie dispărea.

Mult mai târziu mi-a mărturisit, că obişnuit cu fizionomia lui facială, aproape că nu dădea nicio importanţă reacţiilor celor din jur. Mult mai târziu i-am mărturisit că după prima jumătate de oră, nici nu i-am mai văzut figura, ci numai ochii. Mari. Albaştrii. Mi-a fost prieten de nădejde ani buni şi mi-ar face onoare ca şi el să fi păstrat aceiaşi amintire despre mine. A plecat definitiv în Canada, unde s-a căsătorit şi am înţeles că acum are 2 copii.

Când mi-am cunoscut soţul…hmm, a fost atracţie fizică la prima vedere. Nu-mi era de ajuns. Nu asta-mi doream. Bun, era un bărbat cu care nu-mi era ruşine să ies pe stradă. Ei, şi? Simţeam că nu asta mă mulţumeşte. Ştiu că mi-am dorit foarte mult să-l aud vorbind, să-l aud cum gândeşte. Chiar mai mult, nu aveam mai deloc încredere în aspectul lui exterior, aşteptam să deschidă gura…ca să mi-l pot scoate din cap. Şi l-am ascultat. Ca şi astăzi.

Acum ceva ani buni, mi-a fost prezentat, într-o anumită conjunctură, un bărbat, …la prima vedere fascinant. Un bărbat cult, cu o personalitate puternică, un bărbat în uniformă. Vorbea cu toţi din jur, cu aceea nonşalanţă caracteristică învingătorilor, un bun orator. Foarte bun. A dat exemple personale, convingătoare, tot timpul, de la prepoziţiune…până la argumentaţie şi peroraţie…. Şarmant.

După ceva vreme, l-am întâlnit în altă conjunctură, de data asta o simplă agapă. Aceiaşi înfăţişare, aceiaşi relaxare…acelaşi învingător…dar al propriei persoane. Un caracter …firav şi răutăcios, bun cunoscător şi utilizator al diferitelor tehnici de inhibare a partenerului de discuţie, mereu în ofensivă, mereu bănuitor…contrazicându-se mai tot timpul, după cum i se părea potrivit, doar din dorinţa de a epata.

Chipul poate fi înşelător. Dincolo de el, sunt caractere iar, dincolo de ele, sunt instincte. Şi nevoi. Primare.

O floare…

Am făcut şi eu testul Elisei…de două ori. Undeva, în noapte…prima oară, e drept că m-am dat mai rotundă la engleză decât sunt în realitate…ceva însă mi-a rămas pe conştiinţă…aşa că, azi l-am reluat…şi-am văzut că, nu numai n-am ştiut anumite cuvinte…dar am făcut vreo două alegeri nu tocmai adevărate, fiindcă n-am avut răbdare să citesc decât pe diagonală…

Cum să-i dau cadou soţului meu, CD-ul preferat de mine??? Am eu CD-uri preferate? Le cumpăr eu??? Neeeeee! Dumnealui e răspunzător cu…Eu…cred c-am cumpărat la capitolul CD-uri cu muzică…vreo 5, din cele 200 existente în casă…Şi m-am gândit să le enumăr…dar cine le mai ştie? Poate cel ultim cumpărat…cel cu Nana.

Aşa că, cu dicţionarul alături…şi cu alegerile corecte… mi-a ieşit Avatarul! 🙂

La noi plouă mărunt şi repede…de ţi-e mai mare dragul…

Aaaa, ieri s-au montat cele de prin curte…când ne-am întors în noapte…ne-au întâmpinat steluţele…şi bradul…şi ploaia de lumini! (atât cât a mai rămas din cele 8 tronsoane…adică mai precis, unul singur, de restul 7 s-a ocupat Dora…da’, mărunt – mărunt le-a făcut!)

nu-i frumos…ce e frumos

…e frumos ce-mi place mie.

D-alungul timpului orice femeie işi face propriul stil vestimentar, după cum i se potriveşte sau, aşa ar fi de preferat. Aşa şi eu, am propriul meu stil. De exemplu, ţinutele mele sport sunt mai puţin prezente în dulap…2 perechi de blugi, o fustă şi-o geacă… Ştiu, ştiu e apanajul tinerilor! Însă pe mine, m-a avantajat stilul elegant dat de pantofii cu toc, fustele petrecute sau cu şliţ în faţă dar mai ales rochiile pe bie. Şi le-am tot achiziţionat. Încă mai port fusta neagră luată în 1994 sau fusta petrecută luată cred, din Germania…cum, încă mai am cele n’şpe fuste scurte sau lungi de pe vremea studenţiei. Sau, rochia verde tricotată!

Cu costumele m-am împrietenit ceva mai târziu. Şi nu mă omor după ele. Bine, sunt costume şi costume. Deja, jinduiesc de câteva zile la unul văzut într-o vitrină… N-aş fi crezut că sunt în stare de astfel de pasiuni!

Culorile…hmm, şi aici e ceva statornicie… am 3 preferate : verde, maro şi negru. Mama tot încerca să mă împrietenească cu albastru…iar eu, nu vedeam decât halatul de aprozar a lui Nea Costică! Cu timpul şi roşul mi-a făcut cu ochiul şi griul şi movul şi galbenul..de fapt, toate sunt frumoase atâta timp cât sunt aşezate pe piesa potrivită. Da, şi albastrul.

Mai de curând, în garderoba mea au intrat sarafanele…eeee, acum doar nu sunt 200..sunt două şi luate în timp de un an.

E stilul meu de 25 de ani şi nu renunţ uşor la stilul meu. Doar îl înnoiesc, din când în când…nah, oferta e mare şi drumul până la şi de la servici…e lung!

o alarmă…de casă…cu noi în casă

…mno, de casă…cu noi în casă!….Sau cum să trezeşti un cartier…

Veseli şi zblogii ne-am întors aseară acasă…22,30, oră decentă. Toate bune…mai puţin alarma casei…care ne avertiza cum că i s-a terminat bateria…Fără chef de schimbat, cu toate că există rezervă, al meu s-a gândit că e şi mâine o zi… Toate bune, numa’ că piuitul, peste noapte…nu era chiar ce ne-am fi dorit…aşa că…

Şurubelniţe, coduri, instrucţiuni…toate…la îndemână…că doar n-o fi foc să facă pauză peste noapte…numa’ dacă ne-am fi şi adus aminte …că sunt şi două independente…atunci chiar că ar fi fost bine!

Noo, apăi tulai Doamne, când o simţit bestia cu goarne…că i s-o tăiat alimentarea…Şi când ş-o dat trumul la trompete… vecini la telefon, vecini pe garduri…şi lighioana: sună, sunnă, sunnnnăăăă, SUNĂĂĂĂĂĂ!

Ce coduri, ce fire…un sfert de ceas…n-a mai vrut să recunoască nimic! N-avea mamă, n-avea tată, iar mătuşi-sa decedată de mult! O maşină de jandarmerie pe stradă, un bărbat cu fes şi canadiană ieşit pe juma’ pe geamul de la etaj…Oi,Oi,Oi, oi, oi! Lanterne cât cuprinde! Mai ceva ca la discotecă! Da’…cu participarea in pijama şi bigudiuri în cap…la ferestre! Şi toţi dădeau din cap fericiţi…

Aşa că…unde era vorba de lene…după sunetele scoase şi adrenalina la maxim… al meu, n-avuse încotro şi schimbă şi bateria, bestia TĂCU! Nah…n-ai chef bade de mine…da’ eu am de tine!

când paharul se umple…

…sau mă rog, setul bunicii…ce-o fi!

De-alungul timpului, ca orice om m-am analizat şi am găsit şi d-ale şi d-alea. Din când în când mai trag o linie şi mai pun balanţa la lucru. Mai şterg o ţâră d-aici, mai pun o lecuţă dincolo, nah, că nimeni nu-i perfect!

Într-un singur loc n-am reuşit, bine nici n-am încercat prea mult, am zis tot timpul că aşa mi-e felul şi naţia. Cum mă supăr eu…Eu mă supăr repetat, cu sau fără foarte multe motive, uneori e suficient să-mi sufli în ceafă când sunt transpirată, alteori nici tot neamul meu adunat la un loc nu poate duce cât duc eu! Mă supăr, trece.

Mă supăr, trece. Habar n-am dacă asta e un soi de toleranţă altruistă, că tot omul greşeşte şi merită iertat, zic că dacă Dumnezeu e bun şi dă şi o a doua şansă, eu ca Om ar trebui să dau mai multe, aşa că trec mai departe înghiţind în sec şi omorând vorbele la ieşire, ştiind că odată suvoiul pornit, se nasc prăpăstii şi cale de întoarcere nu mai e!  

Sau, o fi un sentiment al naibii de egoist, să fac tot ce pot ca apoi să n-am ce-mi reptroşa şi să merg mai departe cu zâmbetul pe buze, împăcată. Undeva la mijloc  probabil, e adevărul. Cauza n-are importanţă, însă felul meu zic eu, că da. Pentru că aşa procedez, merg înainte pe un drum plin de pietre, mărăcini şi şerpi cu toiagul în mână, să-i sperii, să-i alung, apoi cu picioarele sângerânde, mai mă aşez un pic, îmi mai trag un picuţ sufletul şi ţâşnesc la drum de parcă am aripi, mai aprigă ca niciodată.

Până aici e doar jalea din mine. Şi iertarea dată. Supărări mărunte. Sunt doar semnale. Cu fiecare suparare însă creşte gradul saturaţie în detrimentul gradului de sentimentalism. Până într-o zi.

În ziua aceea, se întâmplă. Fără alte avertismente. Sunt genul care nu-şi mai întoarce capul. Aşa că, din când în când, mă uit la paharele de pe raftul meu, sunt atentă  să le atenţionez, să nu dea pe-afără, să ude Doamne Fereşte, parchetul!

Un Om dă şi tot dă. Cu mâinile întinse. La început, toată lumea din jurul lui apreciază. Apoi timpul trece. Mulţumirile scad în număr şi intensitate. Aşa e şi normal, că doar n-om sta toată ziua să mulţumim.  Apoi, dispar…hmm, şi apare normalitatea …ca mai apoi să se instaureze pretenţiile.

Şi uite aşa mă satur,  în momentul când cineva uită că ce dau eu, dau din suflet pentru a face o legătură să funcţioneze însă uită izul de favor şi i se pare că aşa e normal, să tot primească, ba dacă se poate să fie şi convins că e priviligiat prin drept, eventual, asta să fie şi sursă de supărare!

Sătulă şi cu gust amar de silă, atunci spun,  clar şi răspicat: Nu ţi se cuvine nimic! Şi dusă mi-s!