Cu …sau …fără?

…de laptop, e vorba!

Adică, curând, O, Doamne!!! cât de curând!, plec în Marele Concediu! …şi pun problema, să-mi iau laptopul cu mine, sau să nu? Neeeeeeeee, a nu se citi…că aş renunţa la Net, că nu e cazul! Cum, să renunţ, taman acum când m-am declarat şi viciată??? Neeeeeeeee, ar fi o lipsă acută de consecvenţă şi nu e cazul! Deci, recunosc în continuare!!!

Problema pe care o pun, e de altă natură e mai de …greutate. Pentru că are, dragul de el, ceva kile…de unde şi întrebarea, cine-l cară? Şi de aici, vă rog, puţintică imaginaţie: eu, în aeroport, eu în avion, eu în alt aeroport…eu, acolo…şi de aici, mai băgăm o manevră, adică pe el, când în geantă, când, în afara ei…cam de două-trei ori pe zi, apoi, cărat iar, sus, jos…şi ziua plecării cu reluarea fazelor de aeroport, avion, aeroport…

M-am mai gândit şi la momentele vesele, băltind a comentarii şi întrebări tandre şi iubitoare…cum ar fi:

– Ce faci, îl iei? Sigur, nici acolo…

– Ce faci cu el, când mergem la plajă ? Îl laşi în cameră? Dacă ţi-l fură??? Nu, în seif, nu are loc!

– Abia am venit şi tu…cu calculatorul ?

– Iar cu calculatorul??? Fi-ţi-ar, blogul, să-ţi fie!!!

– Cu cine vorbeşti ? Cine, e? Ce vorbeşti ? Despre ce poţi vorbeşti, cu cineva pe care nu-l cunoşti???

…şi între…

– L-ai luat?! Carăţi-l !!!

Mimica şi tonul, sunt aceleaşi…ca pe la unele dintre voi…dacă nu la toate!

Acum, nici eu nu ştiu de unde atâta aprigă dorinţă, mai ales că hotelul, e dotat. Da. Şi cu wireless…dar şi cu un cafe internet…Numai că, e pe bani. Nu că, ar fi o mare tragedie!!! Dar de aici…ar urma:

– Unde te duci?

– Iar??????, a se citi şi tonul revoltat!

– Cât costă??? Păi, e normal???

– Mai bine îţi luai ceva de banii aştia!!!

Şi nu în ultimul rând … aia cu… Fi-ţi-ar…

Deci, dilema e mare. Că, şi într-un caz şi în celălalt, Ciufulici (la neuron!), scrie pe mine! Mda, şi asta cu majuscule…după context!

O scenă…

…dintr-un coafor. Am fost miercuri – pentru prima dată anul acesta, să mă vopsesc la coafor, îndeletnicire, pe care de regulă, o rezolv loco, adică acasă, cu mânuţele mele.

Ştiţi cum e la coafor…intri la ora programată, în cazul meu, când m-a chemat (uit de programări…şi intru printre…) , şi ieşi …când ai noroc. Aşa şi miercuri, m-am înfiinţat la 5 juma, când am ajuns de la serviciu …şi am ieşit pe la 8 seara. Timp…suficient, să vezi, să auzi, să participi…

Nu vă mai spun ce culoare de păr am acum, chiar nici nu ştiu, cert e că, am renunţat la blond…poate anul ăsta, nu-mi mai spun turcii, Nataşa!!!

Am asistat la o scenă care m-a atins undeva acolo în suflet…

Cunoaşteţi tipul acela de om şi de femeie…ca o umbră care să nu deranjeze pe nimeni cu nimic, să se strecoare printre toţi de nici nu-ţi dai seama că a fost…slabă, la vreun 1, 65 m, îmbrăcată modest şi fără nimic strident, cu faţă lungă, cu păr şters, moale şi rar…aşa a intrat, în coafor, o domnişoară la vreo 25-28 de ani, poate mai mult, după figura ei în totalitate, explicitată mai sus, nu-i poţi da, cu certitudine vârsta.

S-a aşezat lângă mine, trăgându-şi genunchii cât mai aproape unul de altul, cu geanta în braţe, strângându-se cât mai mult, ca să nu mă incomodeze. Pe faţă ei un se remarca un zâmbet amar, iar ochii îi erau trişti.

N-a stat 5 minute, una din coafeze, a invitat-o pe scaun. Am auzit conversaţia dintre ele. Domnişoara îşi cunoştea bine calităţile dar mai ales defectele fizice. Glasul ei, cu toate că era stins, era ferm în explicaţiile ce le dădea. Coafeza i-a dat şi ea câteva sugestii, fapt pentru care, ochii domnişoarei s-au înviorat iar în ei se citea dorinţa de a arăta altfel. A închis ochii,şi a aşteptat (nu i-a mai deschis, până când i s-a spus că e gata!).Tunsul a durat relativ puţin, apoi aranjatul, încă un strop. Domnişoara, a deschis ochii plini de speranţă, un zâmbet i s-a înfiripat pe faţă…Coafeza vorbea, îi tot vântura părul, care oricât de mult fixativ înghiţea, se încăpăţîna să revină la starea lui bleagă.

Am privit atent faţa domnişoarei…cum zâmbetul se stingea lent, în ochi i-a apărut mai întâi dezamăgirea…apoi, resemnarea. O resemnare tristă şi totuşi împăcată.

Daca mi-ar fi spus cineva…

…n-as fi crezut!

Turcia…taramul dansatoarelor si al narghilelelor…si al tigarilor…si al fumatului…si al dansurilor invaluite in fum…ei, le-am insirat pe toate…ca sa se inteleaga unde bat??? La fumat…pentru cei ca si mine, fumatori…surpriza e mare! Foarte mare! In hoteluri…fie ele si de cele 5 * …nu se mai fumeaza…pe holuri, in baruri…in restaurante…

Cata disperare, as putea zice!

Kmi are si ea dreptate, imi e dor…de voi…si nici macar nu ma cunoaste… 🙂

Cand am venit aici…e acelasi hotel in care si anul trecut am fost, mi s-a parut ca anul a trecut repede, exterm de repede…foarte repede…si am simtit oaresce disconfort, pentru ca, daca 365 de zile au trecut asa apoi, astea 15, cum or sa treaca??? Te bucuri, astepti, vine…si trece totul intr-o secunda! Iata, si mai repede! Mai avem doar cateva zile…si deja avem nostalgia unui concediu. De azi intr-o saptamana…deja avem amandoi prima zi de servici. Eu as mai fi avut concediu, dar o sa am un curs…pe care nu l-am refuzat. Si uita asa, avem in fata inca 365 de zile…de munca…Doamne, ce repede trece timpul!

Daca a fost minunat??? O, nu sunt cuvinte! Am stiut unde venim, am stiut ce vrem! Toate au fost asa cum le-am dorit! Si poate si mai mult…dar despre asta…

Locul de veci…

…acum ceva timp, cam o lună şi ceva…vine mama la noi cu o problemă existenţială: locul de la cimitir. De râs am mai râs noi cândva, când ne-a spus mândră că a făcut un cavou şi că avem şi noi acolo trei cripte…undeva prin jurul Bucureştiului… unde îmi sunt îngropaţi bunicii…pai ce să căutăm noi, mamă acolo, ici-i-şa lângă tata…că doar nu n-om despărţii…fapt pentru care mama draga de ea a băgat la cap, a vândut cavoul…şi acum îşi făcea probleme pentru un nou loc. Zic bine ce zic, un nou loc, că doar unde era tata este deja tot al familiei.

Aşa că mama fuse în cercetări pe la parohii şi cimitire şi cum cercetarea se încheie cu mare succes …s-a repezit să ne aducă la cunoştinţă. Loc de veci. Aleea centrală, confort sporit, trei cripte şi placă de beton. Cu cruce. Nescrisă, încă. Proaspăt renovat. NU, apă caldă încă nu are, urma să-i pună…Urma…

O întreb pe mama cât costă investiţia? Mama senină, ne spune 5000. Noi : de Ron? Nţ, zice ea! de ieuro! Hait, zicem noi plini de entuziasm! Acuma, mama ştia ce ştia…numai că noi ne gândeam, că mai avem de hălăduit pe aici ceva…şi că nu ne-am grăbii…

Ce copil, să se supere, când părintele zice: Lasă mamă, să nu aveţi şi voi de grijă, lasă să fie acolo, că nu cere de mâncare! Acum stând strâmb şi judecând drept…avea şi ea ceva dreptate. Aşa că am lăsat lucrurile să curgă…să vedem finalitatea.

Trecu d-acum săptămâna, despre locul de veci, nici o vorbă. E, l-o fi luat, ziserăm noi.

Vine mama. Se aşează cuminte pe fotoliul din sufragerie şi zice: Mama, m-am gândit! Nu-l mai iau! Noi ne bulucim ochii unul la altul. Nu zic, cred că ne-a luat şi piatra de pe suflet.

Şi m-am gândit!, continuă ea, în stilul tradiţional al ştirilor bombă, păi, zice, ce rost are să-i dau ăluia banii, când pot să vii dau vouă, să mai cumpăraţi o maşinuţă, să aveţi fiecare câte una! Eu aşa m-am gândit!

Păi, dacă ne dădea actul de proprietate al locului de veci, nu am fi avut o stupoare mai mare pe faţă! Cu care , am rămas…Acum problema e la noi…cu cei 5000 ce maşinuţă să luăm, fireşte un second hand, să fie sport, să aibă 2 uşi…şi eventual să fie roşie, dacă nu neagră…şi nu în ultimul rând, să fie şi nemţească!

Şi pentru că nu ştiu, pentru că m-am tot uitat, am căutat…vă întreb voi: ce să iau? sigur…ne-am găndit şi la varianta în care banii să fie un avans…dar în şi în acest caz, ce??

Sigur, dau o cafea! 🙂

Aberaţii la o cafea…

(…pe care le-am pierdut…printr-o manevră superinteligentă…pe care nu pot să le mai rescriu, aşa cum erau…am pierdut acel moment…acum e altul)

…de multe ori spunem că înţelegem, de multe ori spunem ce ar trebui făcut dar puşi în faţa faptului împlinit, ne comportăm guvernaţi de alte astre şi de alte gânduri…şi aşa apare diferenţa dintre vorbe, gânduri şi fapte.

Filozofam de dimineaţă, pe marginea unei cafele prea devreme. Am făcut o noapte albă, împreună cu nişte prieteni vechi, suficient de vechi, încât să depănăm multe amintiri … anii facultăţii, cum învăţam la… prostiile tinereţilor sau alte încercări…căsătoriile noastre…tata…multe amintiri uitate. Viaţa ne-a despărţit cândva şi tot ea a făcut ca destinul nostru să se împletească, iar.

Mă minunam de mine, de plăcerea cu care am stat până în zori, de bucuria trăită , aşa cum nu s-a mai întâmplat în ultimii cred, 10 ani, neresimţind nici oboseala, nici plictiseala, dimpotrivă…cu ochii mari, ca ai unui viezure, am simţit fascinată prima pală de vânt a serii, am privit prima stea răsărită, am văzut cum cerul se luminează a ziua, tolănită într-un scaun. Am stat după plecarea lor şi am privit, în liniştea dimineţii, vrăbiuţele şi guguştucii ce au venit sa bea apa din vasul micii noastre fântânici… am ascultat, mai apoi, gălăgia micuţelor păsărele… Am remarcat cât de puţin ii trebuie unui om să simtă bucuria şi totuşi cât de greu îi este, iar atunci când minunea se întâmplă, i se pare că i se cuvine, că este o normalitate şi apoi, păcatuieşte, uitând.

Dincolo de nostalgia momentelor amintite, am resimţit amarul unei experienţe de viaţă trăite. Am simţit frustrări adânc ascunse, am revăzut cauzele lor. Frustrări, nu în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi, ci mai degrabă, ale fiecaruia dintre noi. Frustrări care nu-şi mai au rostul acum, ale căror cauze, de cele mai multe ori, nu suntem noi vinovaţi, cum nici alţii nu sunt vinovaţi de ceea ce ne-a fost dat să trăim. Astfel se modifică comportamente, eu, el, tu, şi odată cu noi, vieţile noastre şi ale celor din jurul nostru.

Poate lipsa de înţelegere şi superficialitatea pot fi socotite probleme . Ştiu că am pus de multe ori mai presus, vieţile altora, în detrimentul vieţii mele, uneori chiar în defavoarea propriilor interese, astfel distrugând echilibre fragile. Aşa că, ele nu sunt problemele mele, cum nici nu pot să rezolv problemele altora.

Vorbeam de o altă maşină. Vorbeam de sacrificiul dorinţei mamei mele, pentru mine, fiica ei. Dorinţă pe care pot s-o înţeleg, poate nu să îi văd dimensiunile reale, cum numai părinţii sau cei născuţi mai devreme pot s-o perceapă, să o înţeleagă…Felul în care m-a ”văzut” ea, în ultimul timp, gradul meu de oboseală, mereu fiind pe drumuri, la dispoziţia alor mei, mereu rezolvând problemele curente şi banale ale familiei, a făcut-o să vadă, înaintea mea, că o a doua maşină este o necesitate. Şi de aici, propunerea ei, sacrificiul ei, făcută, de dinainte ca eu să plec în Franţa.

Maşini am tot avut, în 14 ani am schimbat câteva maşini. Atunci ce are special această viitoare maşină? Ce e deosebit?

Toate cele de dinainte au fost maşini de familie, au fost alese de mine ”să ţină cu casa”, eu familista, iar acum, a apărut marea oportunitate, pentru că, pentru Ana cea ascunsă, mi-am dorit mereu o maşinuţă sport, cu 2 uşi, cochetă şi totuşi puternică, am visat mereu la ea. Să fie a mea şi doar a mea.

Raţa, Pusi…şi… coada de sirenă!

…mai întâi…între primele două există o mare legătură, o dragoste deosebită, care e şi împărtăşită, adică Pusi iubeşte Raţa… şi Raţa n-are nimic împotrivă, după cum, o să se vadă clar şi mult mai explicit în pozele următoare, poze, care nici ele, nu sunt suficient de multe cât să surprindă marea pasiune!

…mda, dragoste mare…

…cu coada de sirenă, aici e un trio! Adică n-aş fi vrut să fie, am tot fentat, amânat şi am adus argumente raţionale…însă degeaba, eu tot fiind implicată, până la urmă!

Desene animate…mica sirenă… cam de aici a răsărit ideea fiică-mii, cum că dacă şi ea ar avea o coadă de sirena…probabil, că Marea Mediterană, nu ar mai atât de mare, prinţul…o să umble pe mal…etc. Deci, de aici apare implicarea mea cea fără de voie, în sensul că, această schimbare din pânză, trebuia croită, cusută…de aici şi marele meu entuziasm…De la prima încercare a ei de a mă face să particip…până la ziua de ieri, când am descoperit că orice argument, nu va fi suficient nici de mare, nici de bun pentru ea, aşa încât s-o determin să renunţe, a trecut cred că ceva timp, dacă nu chiar şi un an! Ca o mamă cuminte, am purces la treabă…

Mai întâi am descoperit că materialele de fâş, cumpărate acum X ani, de către mama, ca să fac eu, sacoşe de piaţă…sunt tot acolo unde le ştiam de când m-am mutat…că au lungimea, lăţimea şi mai ales inutilitatea din dulap, taman cea potrivită, pentru împlinirea destinului fiică-mii…am măsurat, le-am croit pe jos, în sufragerie… şi le-am cusut…partea de picioare verde…cea de la labe…albastră…că altceva n-am găsit…iar ăsta e rezultatul, unde nu se vede şi zîmbetul care dă roată urechilor fiică-mii!!!

…merge, nu?

ca fetele…

…da…am băut o cafea şi o citronadă, am fumat juma’ de pachet de ţigări…şi ne-a prins seara…la mai multe vorbe…

Văzusem cândva, cred că acum vreo doi veri, când încă mai plăteam factura de gaz direct la sediu, un restaurant cu o terasă, care m-a atras foarte tare. Pe trotuar sunt separeuri din lemn cu sticlă mată şi pânză albă fluturătoare…în stil mediteraneean.

Când am vorbit, că o să ne vedem, n-am ştiut, dar zicându-mi zona în care urma să ne întâlnim, în faţa ochilor mi s-au perindat imaginile lui…şi aşa, ne-am aşezat amîndouă la o masă…

Dintr-o întâmplare aparent banală, am tras iar linie şi am adunat, am scăzut…dar a rămas pe plus, mult plus. Bucurie, seninătate, o ieşire la o cafea, ca fetele, într-o locaţie care mă fermecase cândva ( Doamne, ultima oară, la propriu…nici nu mai ştiu când a fost, iar propuneri…a fost acum ceva timp,una, dar nefinalizată, din considerentele proprii şi personale ale stăpânului inelului meu). O parteneră de discuţie, care mi-a întrecut toate aşteptările şi care, dacă mai era cazul şi aveam vreun dubiu, îmi e tare, tare dragă.

Pe scurt, am vorbit câte în lună şi în stele, m-am bucurat de această întâlnire şi sper să mai fie şi altele.

La întoarcerea acasă am constatat, că stăpânul venise înaintea mea, ceea ce era surprinzătoare, atât pentru el cât şi pentru mine, o astfel de răsturnare de situaţie.

Diferenţe

…păi, trebuie făcute, nu? mai ales atunci când clar şi explicit, ţi-o spun şi niscai documente şi mai faci şi nişte şcoli, care te învaţă să le bagi de seamă, să le evaluezi cantitativ şi mai ales calitativ! Auditul public (auditul financiar) şi auditul sitemului de management al calităţii (auditul modului de organizare) sau mai bine spus, de unde începe evaluarea eficienţei şi de unde începe evaluarea eficacităţii!!!

Nu-mi închipuiam, că o organizaţie cu tradiţie de altfel într-una din ele, o să ajungă să facă confuzie între ele, să promoveze şi încurajeze pe una în detrimentul celeilalte! Da’ ce treabă are imaginaţia mea, cu crunta realitate?!!

Pentru că asta este povestea vieţii mele, de vreo 2 ani de zile, în care numai cu bâta n-am explicat! Am vorbit, de m-a durut gura, efort considerabil pentru o femeie, am scris de m-au durut tastele, efort la fel de considerabil pentru nişte taste!

Ştiam că aşa se va întâmpla, într-o bună zi, cineva din afară, o să arunce cu pietre şi ele or să fie din ce în ce mai mari şi mai duşmănoase, până când această activitate a instituţiei mele, o să cadă răpusă şi pe mâna particularilor, care ştiu cât de mânoasă este ea!

Deocamdată, este începutul, dar unii fac eforturi mari şi mai ales sistematice ca acest lucru să fie o realitate!

Eu am ca responsabilitate primă, ţinerea sub control a Sistemului de Management al Calităţii, asta după ce l-am proiectat, implementat, cu tot cu documentaţia aferentă, iar meţinerea şi îmbunătăţirea lui ar fi trebuit să nu-mi pună probleme, cu atât mai mult că trecusem victorioasă de primele faze. A doua mea responsabilitate se referă la pregătirea, instruirea, formarea sau cum vreţi să-i mai spuneţi, a personalului atât intern, adică moca, cum şi cel extern, dar din ramura şi din punctul meu de vedere, tot moca!

Pentru asta îţi trebuie ceva cunoştinţe teoretice şi mai ales practice, că aia ne omoară, cum iţi mai trebuie şi un grad de dăruire frate bun cu nebunia (şi narcisismul, ştiu!), ţinând cont că asta fac de 11 ani! Sigur că m-am şcolit, m-au şcolit şi aşa pot spune că am ajuns şi auditor european, al acestui tip de sisteme, cu mult înainte ca o serie de traducători autorizaţi dar neautorizaţi au tradus norme şi standarde în domeniu! Şi tot la fel de sigur, odată la trei ani, dau examen teoretic şi practic, pentru a demonstra menţinerea de competenţă!

Trecând peste toate cele şi motivaţia nu a fost întotdeauna punctul lor forte, am făcut ceea ce era de făcut şi eram gata să trec la următoarele etape, cu strădania unui mic chinez. Cu o condiţie. Să se vrea. Să fiu lăsată. Sistemul să fie privit ca un instrument de management. Viabil şi eficace. Aş!

Cum dragoste cu sila nu se poate, am ridicat piciorul de pe acceleraţie, motoarele torc a oprit…şi am tras pe dreapta. STOP. Auditul calităţii sistemului meu a fost abandonat în detrimentul auditului financiar care s-a năpustit ca un vultur pleşuv şi înfometat şi acolo unde nu avea ce să caute! De aici şi zbaterea mea, verbală şi mai ales scrisă! De aici şi sictirul meu pentru incompetenţă!

Dar Dumnezeu nu dă cu parul…şi-a apărut organismul care ne purică pe toţi şi-a gavarit: Nţ! Auditul financiar nu este relevant pentru noi, nu ne interesează! Auditul de Sistem de Management al Calităţii, da!

Şi de aici o să înceapă altă poveste, la fel de tristă.

Mai mare râsul…şi mai mare plânsul că acum, de la mic la mare, la cel mai mare…s-au făcut de ruşine! Şi unde mai pui că au aflat şi alţii, din afară? Şi unde mai pui, că de mult pândeau să rupă această activitate, numai cine are un astfel de sistem certificat…ştie cât costă oficial…şi mai ales neoficial!!! Deci rentabil să faci certificare, eficient bagi mâna în buzunarul altora, cu alte cuvinte!

Se pare că o să am treabă! Multă sau nu aşa de multă, pentru că ştiu ce am de făcut, îmi cunosc bine meseria! Ştiu să fac diferenţele! Şi astea, şi altele! Mai ales altele! Adică n-am de gând să fac ceva (şi nici până acum n-am făcut!!!) din care instrumentul ăsta, să se transforme în bici disciplinar, cum îşi doresc unii! Nţ!

Update: deocamdată nu pot, totuşi, aştept cuminte, să se termine auditul financiar la nişte laboratoare, neindependente financiar!!!

Program de weekend

…ieri am fost întrebată ce facem în acest weekend…şi mi-au trebuit câteva secunde de respiraţie…până să dau răspunsul…

Gradul de oboseală m-a ajuns şi pe mine. Sau poate căldura. Sau poate presiunea atmosferică. Sau poate visul unui concediu ce se apropie. Sau poate toate la un loc…cert este că, somnul mă răzbeşte cu furie, îşi cere drepturile…iar eu mă opun din ce în ce mai greu. De mult nu n-am mai simţit aşa, parcă neputându-i face faţă.

E, parcă! Dimineaţa mă trezesc din ce în ce mai greu…cu toate că, radioul urlă…şi nu odată, am zis, şi ce dacă? La servici, indiferent, de gradul de agitaţie şi implicare…şi cu toate că mediul meu de lucru este prietenos, adică beneficiez de una bucată split aer condiţionat, pe la ora 13-14, somnul mă dărâmă, ochii nu-i mai pot ţine deschişi, gura face grevă…măcar pentru 5 minute… să mă odihnesc…

Mă întorc acasă, în plină căldură…dar la adăpostul aerului condiţionat din maşină…deci nu aş avea posibilitatea să resimt şi gradele indicate pe bord, şi cu toate astea, când ajung acasă…somnul mă copleşeşte. Trag de mine să mai învârt cârpa de bucătărie, o mătura, o lingură într-o cratiţă, să schimb o vorbă cu fiică-mea, cea nevorbită de peste zi, am ajuns să mă uit cu multă compasiune spre grădiniţa ce trebuie udată…

Rufele din spate stau nestrânse de 2 zile, nu-i nimic, le strâng când le voi pune pe următoarele…! Şi le las la un moment dat pe toate, în grija Domnului, numai să adorm…să mă întind niţel în pat…ceea ce fac…până cântă iar, de dimineaţă radioul…când utilizarea scobitorilor pe post de proptele ale pleoapelor…e de primă necesitate! Nici cafeaua nu-şi mai face efectul! Am schimbat şi tipul de cafea…m-am dat pe expresso…doar , doar…Vorba femeii de servici : Da’ pofte nu ai? Nu, nu am…sau, hmm să mă gândesc…că prea mănânc în ultimul timp fructe…ceea ce, nu e, in obiceiul local! 😀 …şi totuşi…nu cred!

Curios este faptul, că starea fizică, nu se împleteşte armonios cu cea psihică. Dimpotrivă. Pe cât de puternică este starea de somnolenţă, când mă apucă, pe atât de vivace sunt în rest. Vioaie, am spor, râd…numai când seara se apropie şi-mi iau poziţia la orizontală, dau semnale clare de uşoară nervozitate, în cazul în care sonorul tv-ului este neadecvat dorinţelor mele.

…aşa că în weekwend, ce să fac? Sâmbătă, să mai învârt câte ceva prin casă sau gradină, peste zi, să mai petrec câteva ore la un mic şi o bere cu niscai prieteni…. Duminică…hmm, poate un târg de dimineaţă, poate, dacă are cine să se trezească, poate…

Deci, ce fac în weekend-ul ăsta? Mă odihnesc!

Presupun că ce mi se întîmplă mie, nu mi se întâmplă numai mie, cum te simţi tu, cititorule? Tu ce faci în weekend?

Cafea şi bunăvoie pentru toţi…asta până să mă fure, iară somnul!

Performanţă…

…ieri dădeam agale cu mătura pe hol. De pe scări fiică-mea ne urmărea cu privirea, adică când pe mine…când pe Pusi care se afla în braţele ei… un fel a spune se afla…fiindcă biata pisică, stă în toate poziţiile şi sensurile, inclusiv giratorii, când se află în mâinile fii-mii. Curioasă, e doar supunerea de care dă dovadă, la ea, iar la restul populaţiei din casă, ba.

O aud pe fii-mea cum vorbeşte cu pisica, de parcă aceasta i-ar fi copil…Şi la un moment dat zice:

-Mă iubeşti? Mă iubeşti! răspunde tot ea…uitându-se la pisoi…apoi exclamă, uitându-se lung la el: Zâmbeşti!

…întorc şi eu capul, să văd scena. Fii-mea ţinea pisoiul cu capul în jos…o ţinea de labele din spate…

-Uite, mama, îmi zâmbeşte!!! mi se adresează de data asta mie.

Măturând în continuare…îi răspund:

– Te rog, când îţi spune, prima oară ” Mama”…să nu mă chemi! …