Aberaţii la o cafea…

(…pe care le-am pierdut…printr-o manevră superinteligentă…pe care nu pot să le mai rescriu, aşa cum erau…am pierdut acel moment…acum e altul)

…de multe ori spunem că înţelegem, de multe ori spunem ce ar trebui făcut dar puşi în faţa faptului împlinit, ne comportăm guvernaţi de alte astre şi de alte gânduri…şi aşa apare diferenţa dintre vorbe, gânduri şi fapte.

Filozofam de dimineaţă, pe marginea unei cafele prea devreme. Am făcut o noapte albă, împreună cu nişte prieteni vechi, suficient de vechi, încât să depănăm multe amintiri … anii facultăţii, cum învăţam la… prostiile tinereţilor sau alte încercări…căsătoriile noastre…tata…multe amintiri uitate. Viaţa ne-a despărţit cândva şi tot ea a făcut ca destinul nostru să se împletească, iar.

Mă minunam de mine, de plăcerea cu care am stat până în zori, de bucuria trăită , aşa cum nu s-a mai întâmplat în ultimii cred, 10 ani, neresimţind nici oboseala, nici plictiseala, dimpotrivă…cu ochii mari, ca ai unui viezure, am simţit fascinată prima pală de vânt a serii, am privit prima stea răsărită, am văzut cum cerul se luminează a ziua, tolănită într-un scaun. Am stat după plecarea lor şi am privit, în liniştea dimineţii, vrăbiuţele şi guguştucii ce au venit sa bea apa din vasul micii noastre fântânici… am ascultat, mai apoi, gălăgia micuţelor păsărele… Am remarcat cât de puţin ii trebuie unui om să simtă bucuria şi totuşi cât de greu îi este, iar atunci când minunea se întâmplă, i se pare că i se cuvine, că este o normalitate şi apoi, păcatuieşte, uitând.

Dincolo de nostalgia momentelor amintite, am resimţit amarul unei experienţe de viaţă trăite. Am simţit frustrări adânc ascunse, am revăzut cauzele lor. Frustrări, nu în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi, ci mai degrabă, ale fiecaruia dintre noi. Frustrări care nu-şi mai au rostul acum, ale căror cauze, de cele mai multe ori, nu suntem noi vinovaţi, cum nici alţii nu sunt vinovaţi de ceea ce ne-a fost dat să trăim. Astfel se modifică comportamente, eu, el, tu, şi odată cu noi, vieţile noastre şi ale celor din jurul nostru.

Poate lipsa de înţelegere şi superficialitatea pot fi socotite probleme . Ştiu că am pus de multe ori mai presus, vieţile altora, în detrimentul vieţii mele, uneori chiar în defavoarea propriilor interese, astfel distrugând echilibre fragile. Aşa că, ele nu sunt problemele mele, cum nici nu pot să rezolv problemele altora.

Vorbeam de o altă maşină. Vorbeam de sacrificiul dorinţei mamei mele, pentru mine, fiica ei. Dorinţă pe care pot s-o înţeleg, poate nu să îi văd dimensiunile reale, cum numai părinţii sau cei născuţi mai devreme pot s-o perceapă, să o înţeleagă…Felul în care m-a ”văzut” ea, în ultimul timp, gradul meu de oboseală, mereu fiind pe drumuri, la dispoziţia alor mei, mereu rezolvând problemele curente şi banale ale familiei, a făcut-o să vadă, înaintea mea, că o a doua maşină este o necesitate. Şi de aici, propunerea ei, sacrificiul ei, făcută, de dinainte ca eu să plec în Franţa.

Maşini am tot avut, în 14 ani am schimbat câteva maşini. Atunci ce are special această viitoare maşină? Ce e deosebit?

Toate cele de dinainte au fost maşini de familie, au fost alese de mine ”să ţină cu casa”, eu familista, iar acum, a apărut marea oportunitate, pentru că, pentru Ana cea ascunsă, mi-am dorit mereu o maşinuţă sport, cu 2 uşi, cochetă şi totuşi puternică, am visat mereu la ea. Să fie a mea şi doar a mea.

Raţa, Pusi…şi… coada de sirenă!

…mai întâi…între primele două există o mare legătură, o dragoste deosebită, care e şi împărtăşită, adică Pusi iubeşte Raţa… şi Raţa n-are nimic împotrivă, după cum, o să se vadă clar şi mult mai explicit în pozele următoare, poze, care nici ele, nu sunt suficient de multe cât să surprindă marea pasiune!

…mda, dragoste mare…

…cu coada de sirenă, aici e un trio! Adică n-aş fi vrut să fie, am tot fentat, amânat şi am adus argumente raţionale…însă degeaba, eu tot fiind implicată, până la urmă!

Desene animate…mica sirenă… cam de aici a răsărit ideea fiică-mii, cum că dacă şi ea ar avea o coadă de sirena…probabil, că Marea Mediterană, nu ar mai atât de mare, prinţul…o să umble pe mal…etc. Deci, de aici apare implicarea mea cea fără de voie, în sensul că, această schimbare din pânză, trebuia croită, cusută…de aici şi marele meu entuziasm…De la prima încercare a ei de a mă face să particip…până la ziua de ieri, când am descoperit că orice argument, nu va fi suficient nici de mare, nici de bun pentru ea, aşa încât s-o determin să renunţe, a trecut cred că ceva timp, dacă nu chiar şi un an! Ca o mamă cuminte, am purces la treabă…

Mai întâi am descoperit că materialele de fâş, cumpărate acum X ani, de către mama, ca să fac eu, sacoşe de piaţă…sunt tot acolo unde le ştiam de când m-am mutat…că au lungimea, lăţimea şi mai ales inutilitatea din dulap, taman cea potrivită, pentru împlinirea destinului fiică-mii…am măsurat, le-am croit pe jos, în sufragerie… şi le-am cusut…partea de picioare verde…cea de la labe…albastră…că altceva n-am găsit…iar ăsta e rezultatul, unde nu se vede şi zîmbetul care dă roată urechilor fiică-mii!!!

…merge, nu?

ca fetele…

…da…am băut o cafea şi o citronadă, am fumat juma’ de pachet de ţigări…şi ne-a prins seara…la mai multe vorbe…

Văzusem cândva, cred că acum vreo doi veri, când încă mai plăteam factura de gaz direct la sediu, un restaurant cu o terasă, care m-a atras foarte tare. Pe trotuar sunt separeuri din lemn cu sticlă mată şi pânză albă fluturătoare…în stil mediteraneean.

Când am vorbit, că o să ne vedem, n-am ştiut, dar zicându-mi zona în care urma să ne întâlnim, în faţa ochilor mi s-au perindat imaginile lui…şi aşa, ne-am aşezat amîndouă la o masă…

Dintr-o întâmplare aparent banală, am tras iar linie şi am adunat, am scăzut…dar a rămas pe plus, mult plus. Bucurie, seninătate, o ieşire la o cafea, ca fetele, într-o locaţie care mă fermecase cândva ( Doamne, ultima oară, la propriu…nici nu mai ştiu când a fost, iar propuneri…a fost acum ceva timp,una, dar nefinalizată, din considerentele proprii şi personale ale stăpânului inelului meu). O parteneră de discuţie, care mi-a întrecut toate aşteptările şi care, dacă mai era cazul şi aveam vreun dubiu, îmi e tare, tare dragă.

Pe scurt, am vorbit câte în lună şi în stele, m-am bucurat de această întâlnire şi sper să mai fie şi altele.

La întoarcerea acasă am constatat, că stăpânul venise înaintea mea, ceea ce era surprinzătoare, atât pentru el cât şi pentru mine, o astfel de răsturnare de situaţie.

Diferenţe

…păi, trebuie făcute, nu? mai ales atunci când clar şi explicit, ţi-o spun şi niscai documente şi mai faci şi nişte şcoli, care te învaţă să le bagi de seamă, să le evaluezi cantitativ şi mai ales calitativ! Auditul public (auditul financiar) şi auditul sitemului de management al calităţii (auditul modului de organizare) sau mai bine spus, de unde începe evaluarea eficienţei şi de unde începe evaluarea eficacităţii!!!

Nu-mi închipuiam, că o organizaţie cu tradiţie de altfel într-una din ele, o să ajungă să facă confuzie între ele, să promoveze şi încurajeze pe una în detrimentul celeilalte! Da’ ce treabă are imaginaţia mea, cu crunta realitate?!!

Pentru că asta este povestea vieţii mele, de vreo 2 ani de zile, în care numai cu bâta n-am explicat! Am vorbit, de m-a durut gura, efort considerabil pentru o femeie, am scris de m-au durut tastele, efort la fel de considerabil pentru nişte taste!

Ştiam că aşa se va întâmpla, într-o bună zi, cineva din afară, o să arunce cu pietre şi ele or să fie din ce în ce mai mari şi mai duşmănoase, până când această activitate a instituţiei mele, o să cadă răpusă şi pe mâna particularilor, care ştiu cât de mânoasă este ea!

Deocamdată, este începutul, dar unii fac eforturi mari şi mai ales sistematice ca acest lucru să fie o realitate!

Eu am ca responsabilitate primă, ţinerea sub control a Sistemului de Management al Calităţii, asta după ce l-am proiectat, implementat, cu tot cu documentaţia aferentă, iar meţinerea şi îmbunătăţirea lui ar fi trebuit să nu-mi pună probleme, cu atât mai mult că trecusem victorioasă de primele faze. A doua mea responsabilitate se referă la pregătirea, instruirea, formarea sau cum vreţi să-i mai spuneţi, a personalului atât intern, adică moca, cum şi cel extern, dar din ramura şi din punctul meu de vedere, tot moca!

Pentru asta îţi trebuie ceva cunoştinţe teoretice şi mai ales practice, că aia ne omoară, cum iţi mai trebuie şi un grad de dăruire frate bun cu nebunia (şi narcisismul, ştiu!), ţinând cont că asta fac de 11 ani! Sigur că m-am şcolit, m-au şcolit şi aşa pot spune că am ajuns şi auditor european, al acestui tip de sisteme, cu mult înainte ca o serie de traducători autorizaţi dar neautorizaţi au tradus norme şi standarde în domeniu! Şi tot la fel de sigur, odată la trei ani, dau examen teoretic şi practic, pentru a demonstra menţinerea de competenţă!

Trecând peste toate cele şi motivaţia nu a fost întotdeauna punctul lor forte, am făcut ceea ce era de făcut şi eram gata să trec la următoarele etape, cu strădania unui mic chinez. Cu o condiţie. Să se vrea. Să fiu lăsată. Sistemul să fie privit ca un instrument de management. Viabil şi eficace. Aş!

Cum dragoste cu sila nu se poate, am ridicat piciorul de pe acceleraţie, motoarele torc a oprit…şi am tras pe dreapta. STOP. Auditul calităţii sistemului meu a fost abandonat în detrimentul auditului financiar care s-a năpustit ca un vultur pleşuv şi înfometat şi acolo unde nu avea ce să caute! De aici şi zbaterea mea, verbală şi mai ales scrisă! De aici şi sictirul meu pentru incompetenţă!

Dar Dumnezeu nu dă cu parul…şi-a apărut organismul care ne purică pe toţi şi-a gavarit: Nţ! Auditul financiar nu este relevant pentru noi, nu ne interesează! Auditul de Sistem de Management al Calităţii, da!

Şi de aici o să înceapă altă poveste, la fel de tristă.

Mai mare râsul…şi mai mare plânsul că acum, de la mic la mare, la cel mai mare…s-au făcut de ruşine! Şi unde mai pui că au aflat şi alţii, din afară? Şi unde mai pui, că de mult pândeau să rupă această activitate, numai cine are un astfel de sistem certificat…ştie cât costă oficial…şi mai ales neoficial!!! Deci rentabil să faci certificare, eficient bagi mâna în buzunarul altora, cu alte cuvinte!

Se pare că o să am treabă! Multă sau nu aşa de multă, pentru că ştiu ce am de făcut, îmi cunosc bine meseria! Ştiu să fac diferenţele! Şi astea, şi altele! Mai ales altele! Adică n-am de gând să fac ceva (şi nici până acum n-am făcut!!!) din care instrumentul ăsta, să se transforme în bici disciplinar, cum îşi doresc unii! Nţ!

Update: deocamdată nu pot, totuşi, aştept cuminte, să se termine auditul financiar la nişte laboratoare, neindependente financiar!!!

Program de weekend

…ieri am fost întrebată ce facem în acest weekend…şi mi-au trebuit câteva secunde de respiraţie…până să dau răspunsul…

Gradul de oboseală m-a ajuns şi pe mine. Sau poate căldura. Sau poate presiunea atmosferică. Sau poate visul unui concediu ce se apropie. Sau poate toate la un loc…cert este că, somnul mă răzbeşte cu furie, îşi cere drepturile…iar eu mă opun din ce în ce mai greu. De mult nu n-am mai simţit aşa, parcă neputându-i face faţă.

E, parcă! Dimineaţa mă trezesc din ce în ce mai greu…cu toate că, radioul urlă…şi nu odată, am zis, şi ce dacă? La servici, indiferent, de gradul de agitaţie şi implicare…şi cu toate că mediul meu de lucru este prietenos, adică beneficiez de una bucată split aer condiţionat, pe la ora 13-14, somnul mă dărâmă, ochii nu-i mai pot ţine deschişi, gura face grevă…măcar pentru 5 minute… să mă odihnesc…

Mă întorc acasă, în plină căldură…dar la adăpostul aerului condiţionat din maşină…deci nu aş avea posibilitatea să resimt şi gradele indicate pe bord, şi cu toate astea, când ajung acasă…somnul mă copleşeşte. Trag de mine să mai învârt cârpa de bucătărie, o mătura, o lingură într-o cratiţă, să schimb o vorbă cu fiică-mea, cea nevorbită de peste zi, am ajuns să mă uit cu multă compasiune spre grădiniţa ce trebuie udată…

Rufele din spate stau nestrânse de 2 zile, nu-i nimic, le strâng când le voi pune pe următoarele…! Şi le las la un moment dat pe toate, în grija Domnului, numai să adorm…să mă întind niţel în pat…ceea ce fac…până cântă iar, de dimineaţă radioul…când utilizarea scobitorilor pe post de proptele ale pleoapelor…e de primă necesitate! Nici cafeaua nu-şi mai face efectul! Am schimbat şi tipul de cafea…m-am dat pe expresso…doar , doar…Vorba femeii de servici : Da’ pofte nu ai? Nu, nu am…sau, hmm să mă gândesc…că prea mănânc în ultimul timp fructe…ceea ce, nu e, in obiceiul local! 😀 …şi totuşi…nu cred!

Curios este faptul, că starea fizică, nu se împleteşte armonios cu cea psihică. Dimpotrivă. Pe cât de puternică este starea de somnolenţă, când mă apucă, pe atât de vivace sunt în rest. Vioaie, am spor, râd…numai când seara se apropie şi-mi iau poziţia la orizontală, dau semnale clare de uşoară nervozitate, în cazul în care sonorul tv-ului este neadecvat dorinţelor mele.

…aşa că în weekwend, ce să fac? Sâmbătă, să mai învârt câte ceva prin casă sau gradină, peste zi, să mai petrec câteva ore la un mic şi o bere cu niscai prieteni…. Duminică…hmm, poate un târg de dimineaţă, poate, dacă are cine să se trezească, poate…

Deci, ce fac în weekend-ul ăsta? Mă odihnesc!

Presupun că ce mi se întîmplă mie, nu mi se întâmplă numai mie, cum te simţi tu, cititorule? Tu ce faci în weekend?

Cafea şi bunăvoie pentru toţi…asta până să mă fure, iară somnul!

Performanţă…

…ieri dădeam agale cu mătura pe hol. De pe scări fiică-mea ne urmărea cu privirea, adică când pe mine…când pe Pusi care se afla în braţele ei… un fel a spune se afla…fiindcă biata pisică, stă în toate poziţiile şi sensurile, inclusiv giratorii, când se află în mâinile fii-mii. Curioasă, e doar supunerea de care dă dovadă, la ea, iar la restul populaţiei din casă, ba.

O aud pe fii-mea cum vorbeşte cu pisica, de parcă aceasta i-ar fi copil…Şi la un moment dat zice:

-Mă iubeşti? Mă iubeşti! răspunde tot ea…uitându-se la pisoi…apoi exclamă, uitându-se lung la el: Zâmbeşti!

…întorc şi eu capul, să văd scena. Fii-mea ţinea pisoiul cu capul în jos…o ţinea de labele din spate…

-Uite, mama, îmi zâmbeşte!!! mi se adresează de data asta mie.

Măturând în continuare…îi răspund:

– Te rog, când îţi spune, prima oară ” Mama”…să nu mă chemi! …

Competiţia, în cuplu…

…vine al meu, cu JN, în ţiplă şi cu Cartea săptămânii -10 motive stupide care distrug un cuplu- o carte a tuturor sâptămânilor din viaţa unui cuplu, din lumea asta modernă…în care femeia munceşte, este şi ea un profesionist…

Cartea tratează pe rând, de la secrete ascunse, egoism, mărunţişuri, putere, priorităţi, fericire, justificări, alte legături, nepotrivire…până la …despărţiri. Toate având atârnat în coadă atributul de stupid. Am deschis prima oară la cele pe care le-am bolduit, mai sus, pentru că trecusem prin aşa ceva.

…nu mă bucur, în mod deosebit, de faptul că ele, femeile, au ajuns să muncească…nu pot spune că le-aş ridica, o statuie, feministelor care au luptat asiduu, să ne aducă în această ipostază. Părerea mea, e că au plecat de la o premiză total greşită. De la cea în care au considerat…că celelalte faţete (soţia, mama, gospodina) ale femeii sunt ori nesimnificative…ori nu există…ceea ce nimic, nu poate fi mai neadevărat! Mă, rog, asta e o altă discuţie…lungă şi presupun aprinsă, poate altădată…

Libertatea femeii, a adus şi dorinţa de putere. Dorinţa afirmării, a depăşirii de bariere, a demonstra că şi femeia poate tot la fel de mult sau chiar mai mult decât un bărbat. La bărbat…dorinţa de putere…posesiune…sunt a doua natură…sau poate chiar prima, de aceea am şi început cu noi…femeile.

Mi-am cunoscut soţul, atunci când, din punct de vedere social, job-ul meu, nu numai că era pe scara ierarhiilor, destul de sus, câştigam şi mai mult decât el…şi aveam şi de toate…adică Independenţă materială. Mă rog, şi prin felul job-ului, privirea era astfel fomată…încât diferenţa de la 1,64 la 1,91, era în defavoarea lui şi nu a mea. Era vorba de atitudine. Un punct de plecare destul de periculos, aş putea spune, mai mult decât instabil, ţinând cont de ierarhia ancestrală din societate, în speţa cea românească, plină de prejudecăţi şi judecăţi de valoare în funcţie de sexul din dotare.

Ne-am căsătorit, relativ repede, nefiind niciunul nici la prima încercare, dar mai ales ceasurile noastre biologice, tropaiau, nu mai aveau cadenţa discretă şi nederanjantă a sfiosului TIC-TAC! Amândoi ne doream un copil …dar mai ales o familie tradiţională. Dar, cum să fie tradiţională dacă, începutul era răsturnat?

A apărut competiţia…pe toate planurile şi în toate acţiunile a doi oameni căsătoriţi…Cine conduce? Cine deţine Puterea? Cine va fi Profesionistul?

A urmat o perioadă de zbucium, tumultoasă. De reaşezare, în care nici Taurul dar…mai ales Leul, nu vroiau să cedeze. Un Leu, independent economic…miroase a Highlander…nicidecum a Răţuşca speriată şi supusă …indiferent de context…adică cel în care, poartă şi o altă viaţă în el.

Certurile noastre…erau din ce în ce mai dese, ţipătul era normal, în comunicarea dintre noi. Nici tuciul şi nici scaunele de prin bucătărie, nu s-au simţit prea bine, în perioada aceea… cu atât mai mult, cât impulsionat de mine, făcând schimbarea schimbării…al meu sărea treptele sociale, două câte două. Mirosea Puterea, o adulmeca…îi invada sângele. Începea, răsturnarea situaţiei, dar obişnuiţi într-un anume fel de manifestare, ea se realiza dramatic.

Copilul s-a născut şi dintr-o dată am mai adăugat o meserie…cu normă întreagă, 24 din 24 de ore, de mamă, în detrimentul profesionistului…când tocmai şi eu puteam să mai fac un ţuşti! social…Cedând din timpul accensiuni, apar frustrări…mai ales atunci când…dincolo de afirmaţii de susţinere, se află gesturi sau fapte de a impune o stare de cotropire… Cinismul unui taur se lovea de flegmaticul leu…O luptă, zilnică şi epuizantă…care trebuia oprită…dacă ceea ce am declarat că dorim la început…adică O FAMILE, era real. Responsabilitatea şi implicarea sunt de ambele părţi şi nu doar jumătăţi de măsură! Iar COMPETIŢIA, nu are avea ce să caute între noi, doi soţi, doi parteneri!!! Era momentul rotunjirii pietrelor!

Prima care şi-a făcut socotelile, şi-a adunat, şi-a scăzut, ce-a vrut, ce vrea, cu ce s-a ales…am fost eu. Am tras linie. Cred că atunci a fost prima oară când am aplicat diagrama cauză-efect, atunci m-am împrietenit cu Ishikawa…care mi-a arătat punând punctul pe i-uri, aparent nesemnificative. Poţi să ai de toate..dacă nu ştii să le gestionezi, n-ai făcut nimic, cum poţi să fii al draq-ului de deştept dar să fii în contradicţie cu ce eşti şi ce vrei sau ai vrut! Am iniţiat acum 10 ani, o discuţie…discuţie purtată ca doi parteneri de afaceri, în care am socotit că Familia noastră e afacerea noastră…O declarăm la faliment sau…o facem profitabilă? Sec.

Suntem pe al 14-lea an de căsătorie…fiecare mai are, crizele lui de personalitate, purtând însă în ele…nemulţumirile externe, cele interne s-au aşezat cedând fiecare.

Mi-am limitat dorinţa de putere, devenind Şeful casei mele, al vieţii mele personale, din care acum nu mai fac parte numai eu. Mi-am repoziţionat priorităţile. Tratez cu multă reponsabilitate şi mai ales cu multă dorinţă statutele de soţie, mama, gospodină care sunt statute de drept ale unei femei, căci dacă fi vrut altfel, Dumnezeu m-ar fi făcut bărbat! Satisfacţiile mele profesionale de a ajunge în ierarhii, au rămas undeva, nu la coada listei…alternează, în funcţie de celelalte, şi nu celelalte funcţie de ele. Am ajuns la un echilibru, plecând de la rostul meu pe acest Pamânt. Pe care l-am consimţit spunând “Da”. Asta am vrut, acum restul e responsabilitate. Nu este vorba de o cedare, o împăcare cu o soartă ci este vorba de o recunoaştere a unor calităţi ce trebuie să mi le pun în valoare, de împlinire.

…Şi-a limitat, şi el, dorinţa de putere…devenind Şeful altora- deţinând Puterea externă şi lăsându-mi pe mână, viaţa lui personală…

Familia mea, o familie ca toate celelalte…unde pietrele s-au rotunjit la timp, unde nu există competiţie şi căruţa e trasă de doi, în acelaşi sens.

azi, e ziua ei!

…a sorei mele!

Cu 10 ani mai mare ca mine, pot spune că a fost ca o a doua mama, care n-a avut de ales, s-a trezit cu mine în casă, iar cineva trebuia să aiba grijă de mine…

Aşa că tinereţea ei s-a împletit cu copilăria mea…am fost mereu pe post de rucsac pentru ea…la mare, la munte, între prietenii ei…

A fost mai întotdeauna lângă mine, atunci când am avut nevoie…

Suntem diferite, de la aspect fizic…la concepte de viaţă, dar asta nu ne-a împiedicat să fim surori. Avem traiectorii diferite, meserii diferite, dar asta tot nu ne-a oprit să nu fim familie!

Relaţiile dintre noi, au fost pe rând mai mult sau mai puţin tensionate, dar asta nu ne-a făcut să ne iubim mai puţin!

La Mulţi Ani, sora mea! Îţi mulţumesc că exişti!

luptele de zi cu zi

…oriunde în real ori virtual, ele sunt din ce în ce mai dese şi mai înfocate.

Pe stradă, în trafic, zilnic văd cum, pentru un loc mai în faţă (doar un singur loc, în coloana fiind…) mărlănia, agresivitatea, tupeul au luat locul regulilor de circulaţie… Acelaşi mod de comportare, găseşti dacă eşti într-un magazin, o bancă, un spital, o instituţie…în piaţă, oriunde. O luptă.

La servici, datul în cap, lovitul la gioale, cel mai adesea fără motivaţie, aşa din altruism, sunt deja caracteristice cunoscute. Răutatea este expirată, de trei ori mai multă decât cea inspirată…A devenit o formă de supravieţuire, un mod de a fi. Încă o luptă.

Pe sticlă se vede, mai ales acum, lipsa de fair-play, încrâncenarea adversarilor de a se târî unul pe altul, în cea mai mare mocirlă. Adversarii noştrii sau ai lor. Pentru putere sau pentru petrol.Încă nişte lupte.

În virtual, observ din ce în ce mai des, cum aceste caracteristici observate cu ochiul liber în real, îşi fac locul şi aici, ascunse sub anonimat sau nu, de dincolo de sticla monitoarelor răzbeşte un aer încărcat cu resentimente. Mocnit, focul luptei se simte.

Ce mă uimeşte, în toată această atmosferă, reală sau virtuală, este atitudinea aparent impasibilă, de care dau dovadă cei din jur. Zic că este aparentă, fiindcă dacă cineva îndrăzneşte ” să spargă tacerea, este imediat înconjurat de tăcere“, cum bine spunea dl. Paler sau, şi mai rău, este redus la tăcere.

Eu nu văd rostul acestor lupte.

Modul de reacţie, atitudinea de acceptare tacită sau/şi de atac la persoană, mă vor aduce şi pe mine, la indiferenţă, indiferenţa faţă de ceilalţi?

UPGRADE: coffee for all of you

La paris

…această săptămână a fost spectaculoasă…

Parisul, prin aproape tot ce e, este o locaţie turistică, care merită văzută, bătută cu piciorul, măcar odată într-o viaţă de om. Ce să spun? Ce m-a impresionat mai tare? Vorbesc pozele pe care le-am făcut…

Ce să spun? Cum să-l descriu? Nu ştiu. M-a impresionat armonia, cred că ăsta este cuvântul ce mai potrivit, pentru acest oraş. Privit de sus, aşa cum se vede de altfel şi din poze, există o logică, o schemă matematică, între înălţimea clădirilor, încadramentul obiectivelor turistice în restul de clădiri, iar străzile, bulevardele, desenate aşa încât, să existe un tot unitar, să existe această armonie… Chiar şi văzut de la înălţime, arată a oraş civilizat, bine gândit…

La nivelul solului, aici, această armonie o simţi, de la felul în care sunt dispuse cafenelele până la balcoanele cu fier forjat, toate la fel şi totuşi diferite, de la lipsa termopanelor până la trecerile de pietoni, pistele de biciclişti…Nimic lăsat la voia întâmplării sau fără avizul celui ce se ocupă cu sistematizarea, arhitectul Parisului, acelaşi de 20 de ani…

Sub pământ, metroul este şi el o dovadă de înţelepciune, astfel gândit încât şi un copil să se poată descurca, orice intrare, ieşire sau sens este semnalizată, fiecare culoar al lui, are cel puţin un panou cu harta reţelei de transport subteran…cu legături, cu numerele de linii, cu capete de linie. Totul e să ştii în ce staţie eşti, să ştii unde vrei să ajungi, apoi ţine de atenţie să urmăreşti direcţia spre care vrei să te duci…

Din punct de vedere al monumentelor…aici, vezi, simţi la o dimensiune covârşitoare, Istoria…Nobleţea…tradiţia…în sensurile lor reale. Impresionant.

Sigur că nu sunt numai lucruri bune, multă mizerie acceptată, mulţi cerşetori -ai lor…ai noştrii- multinaţionalismul acceptat ca şi pată de culoare şi încă altele pe care nu am vrut să le bag în seamă, dar nu pot să spun că nu le-am văzut.

Dacă mi-a plăcut? Asta e o întrebare cu un singur răspuns…Da. Dacă îmi doresc să mai merg încă o dată? Da, dar mi-ar plăcea, dar să fiu alături de persoana dragă mie.