Viaţă şi destinul fiecaruia dintre noi

Te naşti. Nu alegi. Îţi este dată o viaţă şi un destin. Dar destinul ăsta, e altul pentru fiecare dintre noi. Şi are măsura lui. Şi o paletă de culori, între alb şi negru. Şi aura cu care ne naştem şi care ne însoţeşte toată viaţa, atât cât ne este destinat. Viaţa se construieşte. Destinul se urmează.

Nu de puţine ori, ne punem întrebări. Cine sunt? Ce rol am eu? Aproape toată viaţa căutăm sau pragmatic înţelegem şi ne împăcăm repede. Acceptăm. Dar, de aici ne diferenţiem. Indiferent de cărările pe care le alegem, directe sau întortocheate, mai devreme sau mai târziu, dăm peste intersecţiile predestinate.

Şi cele de împlinire şi cele de încercare. Unde putem să rămânem pentru veşnicie, sau de unde destinul ne împinge mai departe în acelaşi sau nu, sens. Alte cărări, alte alegeri dar cu alte date. Cu bagajul emoţional sau fizic experimental, altul. Să mergem înainte, privind, din când în când peste umăr, spre înapoi. Aşa mi se pare mie viaţa. Aşa interpretez eu destinul. Simplu.

Dar nu atât de simplă mi se părut împăcarea. Nu atât de simplu mi se părut că vin răspunsurile la întrebări. Dar vin. Mai devreme sau mai târziu şi cred că şi asta este hărăzit. Timpul în care te zbaţi, ca un fel de peşte pe uscat…Căutând evidentul, câutând mai multul, nemulţumit cu umilinţa rolului.

Neânţelegând că evidentul, alb sau nuanţe de gri sau negrul, s-a decis cândva şi undeva în spate şi cu mult înainte de apariţia ta, neânţelegând că mai multul este în ceea ce faci tu în culoarea ta, nu în ceea ce face altul, neânţelegând rolul chiar şi umil, a unei simple spiţe dar care ajută roata căruţii Păpuşarului.

Nu toţi am fost aleşi să stăm în căruţa Lui. Dar suntem toţi ai Lui, pe lângă El. Nu cred în întâmplare şi nici în conjuncturi întâmplătoare. Totul are un rost, iar firul din ghemul rostului nu-l pot desfăşura eu. Degeaba-ul meu, nu-i degeaba-ul Lui, El alege când şi cum şi mai ales îl alege pe dacă!

Toţi suntem ca nişte pomi. Cu flori şi fructe. Dar nu tuturor ne e dat să înflorim iar nu toate fructele sunt dulci. Viaţă este şi în pomul cu flori şi în pomul fără de flori. Frumuseţea poate fi dată de culoare, de formă, sau poate tocmai de frumuseţea urâţeniei. Destinul însă, este cel care indiferent de pământ, vreme, încercări sau alte elemente ce intervin, inclusiv mâna de om, el , destinul se împlineşte.

Parfum de oraş. Paris.

Despre asta vorbeau ieri de dimineaţă la radio Zu…De cum s-a îndrăgostit de oraşul Paris, unul dintre cei ce ţin emisiunea de dimineaţa. Habar n-am cum îi cheamă!

Adică, mai concret, cum a fost el la Paris. La un hotel. Cum a venit seara. Cum a fost atras de ferestrele mari din lemn-că acolo n-ai voie să pui termopan, o dăduse niţelui şi pe peisajul arhitectonic- cum deschide el fereastra, cum simte mirosul oraşului şi cum e copleşit de cântecul unei o cerşetoare ce fredona o melodie cântată cândva de Edith Piaf. Revelaţie. Miros de Paris. POC! Dragoste la prima adiere!

Şi era supărat pe hotelurile româneşti care au ferestrele fixe termopănuite, care nu se pot deschide. Model Marriot. Cum să simtă străinul parfumul oraşului nostru drag, numit Bucureşti? Cum să-i înţeleagă freamătul şi culoarea???

Poetică nararea cu pricina, ma corason palpita, mon amour…chestiune care m-a ţinut fix până ce, cel din faţa mea plecând în trombă de la semafor…m-a lăsat în întunericul fumului gros de eşapament şi mi-a făcut să-mi lăcrimeze ochii şi asta cu geamurile maşinii mele, complet închise! Mai acana, 2 ţigănci vindeau printre maşini niscai zambiluţe dar cu ochii dioptrii după bagajele sau alte alea din dreapta şoferilor sau de pe banchetele din spate! Şi mai apoi, mi-a venit în memorie mirosul dintre blocuri.

De ceapă şi alte prăjeli, de friptură făcută la grătarul din balconul ghenei de gunoi. De peşte … Şi…urletul volumului la maxim al boxelor ce încadrează d-acum tocurile geamurilor…ca să audă tot cartierul maneaua care-i place proprietarului…cu restanţă de milioane pe tabelul de întreţinere şi tupeu la fel de mare cât restanţa!

Beeei, mă leşi??? Parfum de Bucureşti???Io zic, că ideea termopanelor fixe, e de-a dreptul salvatoare pentru economia naţională şi turistică! Că moare draq pitpalacul şi rămânem fără client! Sigur ambele variante sunt posibile, prin asfixie…ori ca să nu se mai chinuie, prin sinucidere!

Degeaba…

…constatări!

Degeaba…nu există, nimic nu este gratis sau degeaba…cândva, cumva, totul are un preţ…

Degeaba…te scoli de dimineaţă…dacă ai de traversat oraşul…

Debeaga…ai un plan în cap…atâta timp cât nu eşti singura variabilă…şi nici atunci…că vorba ceea: nu-ţi aduce ceasul…cât îţi aduce clipa!

Degeaba…încerci să faci lucrurile să meargă în sensul pe care-l doreşti şi ţi se pare logic…logica ta nu are nicio legătură cu logica Păpuşarului…

Degeaba…strigi, dacă cel ce pare să te asculte…nu aude…

Degeaba…există păreri de rău…mortul de la groapă nu se întoarce…

Degeaba…ne facem planuri sau vise, dacă le uităm în sertar…

Degeaba…ai noroc …dacă nu ai sănătate…se poate şi vice-versa…dar, poate nu-i la fel de rău…

Degeaba… pupi icoana…dacă pe drum spre ea înjuri…

Degeaba…râzi…dacă sufletu-ţi plânge…

Degeaba…vrei …dacă nu ştii să construieşti…

Degeaba…citeşti…dacă nu înţelegi…de ce să te fereşti…

Degeaba…iubeşti…dacă nu ştii să arăţi…

Degeaba…dai din gură…dacă nu ştii să mişti un pai…

Degeaba…trăieşti…dacă nu ştii să fi viu…

Degeaba…ai tot ce-ţi doreşti…dacă le ai doar pentru tine…

Degeaba…eşti fiinţă umană…dacă te laşi să fi o simplă proprietate…

Degeaba…e soare afară…dacă în suflet e furtună…

Dacă n-ai muzica în suflet…degeaba o cauţi în fluier…Rabindranath Tagore
Degeaba dai legi …dacă nu ţii seama de ele…

Iote, nah!

Un fel de mda, cu accent americano-englezesc

Am o săptămână şi un pic din asta, de când Şobo se pare că a emigrat. De bună voie şi silit de împrejurări. Atât. Desigur că în absenţa gropii din grădinuţa mea, ochii îmi sunt liberi orientaţi spre ” cum creşte iarba…cum dă frunza…şi, iote laleaua”! Grădinţa e liniştită. Io, oarecum. Nah, când nu fac prosti, adică rar.

Stau de 4 ani la casă. Traiul “pe pământ”, nu era o noutate. Ştiam cum e cu datul zăpezii din curte, cum e cu măturatul frunzelor, copilitul viţei-de-vie, săpatul, praful, jgheabul…şi în cazuri extreme, de mers cu barca prin beci. Pentru toate astea eram pregătită. Nici micii şoricei de acum un an (aia maro şi drăguţi cât bănuţul de 50 de bani) nu m-au speriat, nici cu Şobo, nu-mi băteam capul, dacă al meu nu ar fi dezvoltat mental şi oral, proiectul imobiliar subteran, subminând grădinuţa…nici suma de păienjeni din colţurile casei care fac pui şi ei, puii, scoală cartierul când îmi declanşează alarma (de-o să am vreo babă într-o zi pe conştiinţă!) …iar de mâţele, din pod, străine de familia noastră , ce se mai bat câteodată, nici atât! Pentru toate am achiziţionat la greu, SDA -uri! (SDA-Scule şi Dispozitive Ajutătoare 😛 )

Numa’ că de câteva zile, dădui de alta…FURNICI! Normale, mici şi negre… Bântuie nestingherite în toată casa! Bineînţeles că sunt cu sprayul de goange într-o mână şi cu papucul în cealaltă! Dap, şi cu pliciul între dinţi! Deci, oi prididi! Le fac io şi p-astea să emigreze!

Dar, o ştiţi pe CEAKI? Da, da, da păpuşa CEAKI…AIA !!! Ei bine, PUSI, în loc să-şi vadă de somnul ei, de linsul blănii sau spălatul labelor…ia poziţia fixă cu ochi sticloşi…de atac! Nuuuu! Doamne Fereşte, nu spre noi, că dacă era aşa, nu se mai povestea! Fie pentru că nu mai era povestitor, fie fiindcă, nu prea mai aveam despre cine povesti! Deci, Ceaki-Pusi…Pusi-Ceaki…atacă parchetul…d-acum, furnicător! Manifestare care nu ne lasă indiferenţi, mai ales că se produce în dormitorul nostru…Mdea!

Texte pe care le am!

Mi-a plăcut, îmi place. Prima casă refăcută. Doar pereţii au mai rămas în picioare. Atât. Am făcut-o singură, că aşa a fost să fie. Eram singură. Îmi aduc aminte cum am cumpărat-o. În 5 minute. Atât mi-a trebuit să negociez. Simplu şi sec. A fost primul apartament care chiar mi-a plăcut.

Pentru mine orice casă e o Cenuşăreasă. O văd dincolo de ceea ce se vede, de foşti proprietari. Ce se poate scoate din ea. Acolo a fost locul unde, am scos banii pe masă. “Atâta am, îi vrei?” Luciul banilor s-a întâlnit cu luciul ochilor, s-au plăcut şi s-au luat. Am rămas cu nişte chei în mână şi cu imaginea unei viitoare prinţese.

Mi-am suflecat mânecile. Am pus mâna pe o hârtie şi-am înşirat nevoi. Infrastructură- electrica, apa, gazul, geamuri. Apoi, am pus floricelele-pereţi, amenajări şi da, ştiam unde va sta cuierul pe care încă nu-l aveam. Am tras linie. Ce bani am. Şi am mers pe principul infrastructura şi apoi mai vedem. Am aplicat-o de fiecare dată. Şi m-a ajutat al naibii de bine! Că aşa gândesc. Şi în ceea ce priveşte o casă, un servici, o relaţie. Restul, e doar o cosmetizare, care dacă nu-i acum, o să fie.

Cu socotelile făcute, trebuia să mă apuc de treabă. Dar cu cine? Firmele ieşeau din discuţie, fără tva şi alte plăţi. Doar particulari. Pe câţi îi cunoşteam pentru instalaţii??? Dar pentru zidărie? Pe niciunul!

M-am urcat în maşină şi-am plecat gânditoare spre casa în care locuiam. La un semafor am văzut o casă în construcţie, pe lângă ea mişunau o grămadă de oameni, am pus avariile…m-am dat blondă la volan, am tras pe dreapta din mijlocul intersecţiei. Am coborât şi ţopăind pe tocurile mele, am ajuns lângă ei :

– Bună ziua! Băieţi, bancul ăla cu Bulă îl ştiţi? Şi până să apuce să zică măcar ceva, le-am spus bancuri. Când am terminat, toţi băieţii erau cu gurile numa’ zâmbete. Ei, acum, care eşti electrician?

Dacă am reuşit?  Mai încape vorbă?  Eram prima la treabă, eram cea care închideam uşa. Şi da, îmi murdăream mânuţele dacă era nevoie. Că nu-i de ruşine munca! Şi da, am învăţat. De la mersul pâş-pâş al curentului pe cablurile  noi, până la amorsa pentru pereţi. De la patul de nisip pentru conducte, până la  pendular. Au trecut 15 ani. De atunci, m-am mutat de trei ori şi tot de atâtea ori am luat-o de început. 

Am făcut echipe, mai întâi pentru mine, mai apoi pentru alţii care au avut nevoie sau au. Am extins echipa. Că a fost nevoie şi de alte  meserii, parchetarul, sobarul, tablagiul. Naşul, finu’, cumnatu’ , frati-miu, căci sunt rude. Oameni care m-au adoptat. Pentru ei, eu am rămas: fina. Oameni simpli, oameni buni, oameni muncitori, oameni cu bun simţ. Oameni ce au ştiut a spune: “Bună dimineaţa”, La revedere” , “Mulţumesc” “La mulţi ani”, după caz . Oameni cu 7 clase sau cu niciuna. Oameni cu infrastructură.

Of, ce dor îmi e să mai bag un text!

Parcă m-a auzit cineva ieri

Citisem ceva la o amica şi m-o apucat oareşce avânt aşa că am purces spre casă. Hotărâtă. Am intrat…în vrie. Mai pune ceva la loc, mai dă cu aspiratorul. Pentru antren, muzică. Tare. Să mă ţină trează, să-mi dea ritm la aspirator. Am considerat că nu-i suficient oleacă de curăţenie şi fiindcă în frigider n-am găsit decât pet-uri şi borcane şi oale, ioc! , am decis să mâncăresc ceva. Deschid congelatorul, aleg. Hmm, ALEG!

…Şi dintr-o dată, mi-au năvălit niscai amintirile…

Cândva, ne permiteam, odată pe săptămână să cumpărăm doar o pulpă de pui americana. Atât. O alegeam, să fie potrivită, să nu fie prea mare. Multă vreme am gătit aşa, câţiva ani buni. Trei feluri de mâncare…cu gust de carne, dar fără.

Atât mai ştiu că fierbeam pulpa aia, într-o oală mare, o kuktă. Şi că, pe zeama aceea o foloseam jumătate la primul fel de mâncare-ciorbă, supă, jumătate la cel de-al doilea fel- pilaf, mazăre, fasole, ce-aveam. Iar carnea o tocam mărunt, mărunt şi aproape pasată, o puneam în mâncarea copilului. Şi la ciorbă era cu număr fix de morcovi, 2, un ardei, dacă era sezon, jumătate de dovlecel, un cartof, o ceapă şi multe…multe paste. Şi de multe ori mai scăpam ş-un pumn de orez. Să aibă din ceva consistenţă. Preferam să fac supe, era mai economic, nu-i puneam decât 2 morcovi tăiaţi rondele şi lăsam să fiarbă şi o ceapă, şi da, cu multă fideluţă…

Şi mi-a trecut prin cap că există posibilitatea să mă întorc la acel mod de trai. Totul numărat. Brr…mi-a fost pe şina spinării. Nu mi-ar plăcea, dar dacă e să fie, atunci măcar ştiu c-am mai reuşit cândva. Şi mă mai gândesc că dacă noi am reuşit la un moment dat să evadăm din cercul ăla de oameni nevoiaşi, alţii poate n-au reuşit şi că, de cel puţin de atunci, tot aşa se descurcă, sau poate şi mai rău. Şi-au supravieţuit. Ei, au reuşit cu adevărat. Pentru ei , întreaga lor viaţa, a fost o perpetuă criză.

Sunt confuză…

…din trei motive şi fără vreo legătură între ele!

1. Am spus că lucrez şi io ca tot omul? Am spus. Că nu lucrez în firmă particulară şi nici în multinaţională, am spus? Am spus. Că sunt colo-şa slujbaş şi executant şi şef, am spus? Am spus. Că planificarea activităţii stă în pixul propriu şi personal, am spus? N-am spus, iote spun acuma. Am avut io grijă să mai am timp de blog…să mai beau o cafea, să-mi mai fac o unghie? Am avut. Păi atunci, de ce două luni…am ajuns să folosesc telefonul ca să-mi dau drumul la comentarii??? Păi atunci, de am ajuns…să fac ore suplimentare, de-i deschid copilei mele vecinii poarta??? Şi, de ce când vin …mai lucrez şi-casă? Ha??? Şi Of, of! Ce fusei şi c-am ajuns!

2. Surpriză!……şi, bat de trei ori în lemn! Io nu mai înţeleg nimic! M-am plâns io de Şobo? M-am plâns! Stă ăsta pe capul meu…adică în grădiniţa mea…de aproape 6 luni? Stă! M-am înarmat ca ultimul disperat rebel în jungla columbiană? M-am! V-am arătat io..ditamai găuroiul făcut de animalul fioros? V-am! Păi atunci, de ce de 3 (trei) zile de când i-am acoperit iarăşi vizuina…NU a mai făcut-o din nou şi nici în altă parte???? Ha? O fi Şobo intelectual? Mi-o citi blogul??? O fi internaut…wireless???

3. De ce dresurile din ziua de azi…au turul scurt???

Jucarii frumoase

După ce-am dat iama prin podul cu amintiri şi am constatat noianul sacilor cu jucării…m-am gândit, la câte am adunat. Aş putea zice precum furnica…însă, seamănă mai mult adunătura unui hamster…

Timpul trecut. Am fost, am făcut. Da, bun acum e confortul. Ce-am pierdut? Timpul ei. În afara celor 2 ani, pe care i-am stat din prima până  în ultima zi. De pe vremea de atunci…nu mai sunt prea multe jucării, pentru că nu prea au fost. N-aveam cu ce le lua. Apoi s-au înmulţit. Şi cu fiecare jucărie cumpărată, valoarea următoarei a crescut. Mult. Multe. Păpuşi, pluşuri de tot felul de toate formele şi toate culorile, zeci de jucării Mac, maşinuţe, jocuri, puzzel-uri, cărucioare de păpuşi, mai mici sau mai mari, pokemoni…şi încă multe, multe altele…

Pe unele le ştiu foarte bine, de  altele nu-mi mai amintesc. Le-am uitat. Am uitat când le-am cumpărat. Dar, ce-mi displace cel mai mult este că nu-mi mai amintesc momente. Când s-a jucat cu ele? Eu, unde am fost? Noi, unde am fost? Şi continuăm.

“ Uite ce mare a crescut! Când o fi crescut??? 1,64 şi 39 la picior…” Hmm…

Compensăm…departe de ei, copii noştri, compensăm…Ei au dorinţe, noi le îndeplinim, cuminţi. Au apărut altele. Sofisticate. Club Penguin, Ipod, PSP, Play Station…etc. Nu mai contează valoarea. Şi nici faptul că ele nu reprezintă decât un început. Şi ne aruncăm în braţele industriei de jucării, sau a altei industrii…care ştiu, s-au pregătit temeinic, speculează. Copiii noştri sunt cei mai importanţi. Am face orice pentru ei…Ciosvărte aruncate…pentru a compensa…lipsa de timp, de afecţiune…oscilaţii amortizate din când în când…Transpunem fericirea …Îi facem grozavi în faţa altora…îi transformăm în vânat în faţa iubirii şi a tandreţei altora…ambalaje frumos împachetate…

Oferta pretenţioasă a unor ofertanţi ajunşi, cu sudoare. Tăvi întinse. Le-am indus iluzia zilei de mâine. A noastră …şi, şi mai rău a lor. Apoi, ne mirăm de preteţiile lor…de acum…sau uterioare. Şi, cum în fiecare dintre noi se ascunde copilul…În fiecare jucărie…se ascunde un sentiment. Pentru fiecare. Ofertant şi primitor. Un compromis. Momente  efemere…

Asta este oferta unei societăţi în care noi avem roluri inflexibile. Acceptăm tacit logica ei, lăsând în spate valorile cu care noi am crescut, cu care am fost învăţaţi. Ne-am întors faţa de ceva timp, spre altceva. Spre comunicarea cu ea şi între noi şi asta, ne ajută pe toţi. Şi pe noi şi pe ea. Şi nu e jucărie. Ne implicăm mai mult în vieţile noastre. Uniune.

Surpriză…

…aşa a fost începutul ăsta de martie…mai cu amintirile din pod, mai cu altele.

Suntem căsătoriţi de ceva vreme, anul ăsta, pe 7 iulie, facem 13 ani. 1 martie, mărţişor. Te aştepţi. Ştii. Altădată m-a întrebat ce-mi doresc. Altădată, i-am spus. Timpul a trecut peste noi, şi cu bune şi cu rele, cu împliniri şi cu necazuri, deh, ca la fiecare. Anul ăsta, însă nu m-a mai întrebat şi drept să spun, nici nu mă aşteptam, nu întotdeauna stăm pe roze, ba chiar sfârşitul lui februarie ne-a cam prins punând bază pe bonurile valorice.

Şi asta s-o mai întâmpla şi pe alte case, că doar n-o fi numa’ pe la noi! Aşa că, aşteptări n-am avut. Şi nici nu ştiu ce-aş fi răspuns. Ceva special? Ce, că e doar un mărţişor! Ceva simbolic? Poate un buchet de flori, că-i mai frumos şi mi-e mai drag decât multe altele! Şi ce dacă nu-i acum? Că doar n-o fi bătut în cuie mărţişorul ăsta, mai e timp pentru el, aşa mi-am zis şi mi-am văzut de ale mele. Dar am primit.

Flori am primit. Multe. De la Domnul meu şi de la altă lume ce s-a nimerit prin casa noastră. Frezii, garoafe şi o orhidee. Şi ghiocei. Şi mărţişoare, care mai de care. De la broscuţe…la broşe. De la mărgele …la cercei. Simboluri ale primăverii, legate cu fir roşu şi alb.

Nu obişnuiesc să le port în piept, nu fac paradă de ele. Şi nici nu le preţuiesc după valoare. Că poate să fie şi Luna de pe cer…depinde de la cine o primeşti. Aleg cât unul drag mie şi atât. Aşa îmi place. Anul ăsta port un medalion care face cât 9 Luni de pe cer…şi diamante câte stele…

Dacă dragoste nu e…atunci să facem!

Aşa sună mesajul unui amic …Mda, are ceva logică. Mesajul cu pricina nu-i de azi, de ieri şi poate nici n-aş fi zis nimic de el dacă…

Pe două camere, din casa mea, la etaj proprietară e o altă familie. Care nu mai locuieşte aici de multă vreme. Care au tot închiriat proprietatea. Care au încercat mai apoi s-o vândă. Care la preţ de 4000 de Euro/mp. Care nu s-a înghesuit nimeni s-o cumpere, cu atât mai puţin eu. Care din această cauză au reînchiriat-o, din decembrie.

La un el şi o ea. El un tânăr de vreo 45-50 de ani, englez pe paşaport şi jepp în faţa porţii. Ea o tânără de vreo 35-40 de ani, româncă de succes. Cu troleibuz în colţ. El cu chelie. Ea brunetă. El stă toată ziulica acasă. Bate cuie. Ea lucrează. Nu bate cuie.

Şi ca să revin la mesajul din titlu…care fac. Dimineaţă…şi seară. Or face-o şi la prânz, da’ eu nu mi-s acasă. Iar în weekend, spre marea mea bucurie, pleacă d-acasă…

Cu strigături. Şi văitături. Şi cu multă bucurie.