Circulând ani de-a rândul prin frumoasa noastră ţară, am fost mereu contrariată de sentimentul de agitaţie, uneori de “rău” intern, la întoarcerea în Bucureşti, culminând, ajunsă în Gara de Nord, cu o senzaţie de sufocare cauzată de premult, în toate.
Viteză, nerăbdare, răutate, zgomot, căldura emanată de betoane, ansamblul unei capitale dezlânate şi într-o continuă frământare haotică şi obositoare. Şi, cred că am mai spus, nicăieri nu m-am simţit atât de bine, sau nu am simţit greutatea revenirii atât de pregnant, ca atunci când mă întoarceream dinspre vestul ţării.
Săptămâna trecută, mi s-a făcut dor. Dor de alte locuri. Liniştite, calme, bătrâneşti. Cu alţi oameni. Nu, nu vorba nici de melancolie, nici nu stau prost cu nervii, aş recunoaşte(chiar şi numai în scop terapeutic) fiindcă ele sunt omeneşti şi fireşti atâta timp cât sunt pasagere şi ţinute sub control. De altundeva, din altceva.
Din 2 săptămâni cu nebuni, nedescoperiţi încă şi implicit, neluaţi în evidenţă. De lupte interne gratuite şi pentru lucruri efemere. Fire instinctivă, în care am mare încredere şi pe care o ascult mereu folosind în aparenţă, neînţelegere, necunoaşterea ori ezitarea, am simţit pericolul respirându-mi în ceafă, ştiind că în astfel de situaţii pierderile colaterale există, dar mai ales în timpurile pe care le trăim.
La început mi-au tocat nervii, după ceva zile, fie din obişnuinţă, fie din siguranţa scuturilor înălţate, fie din vremea de-afară, m-am rupt încetişor. Mi-am dat seama acum vreo 4-5 zile sub o apăsătoare durere de cap, când ascultam o colegă ce se străduia să vorbească cu mine, pe care nici în stare normală n-o poţi ignora, darămite în stările spumante, că, nu numai că n-o ascult, dar că tare mi-aş dori să iasă pe uşa.
Problemele cu care venise, mici găselniţe ridicate la statut de cataclisme, nu numai că mă oboseau, dar prin micimea lor(văzută şi intuitiv nevăzută) m-au făcut ca nici măcar condescendenţa să nu-mi mai funcţioneze. Privind pe geam cum vântul se juca cu frunzele plopului, cum cerul plumburiu simţea nevoia de descărcare, lăsând la o parte orice ca niciodată, am expediat-o, amuzându-mă de reacţia ei.
Am răsuflat uşurate şi eu si colega mea. Atunci mi-a trecut prin cap că e momentul, să cer o favoare. O primă favoare. Vreau să plec într-o delegaţie oarecare. Aş prefera spre Ardealul meu, aş prefera miros de mere coapte, de scorţişoară. Da, vreau o pauză de câteva zile, de nesătuli şi nefiresc.