Cu ochii pe …

… oală! Adică pe kuktă. Adică…

Greu e să faci, o fasole, o ciorbă de fasole! Cum dă mirosul, cum începe agitaţia…

Copilul se învârte, Stăpânului nu-i mai prieşte somnul, câinele latră, pisica ţi se freacă de picioare, vecinii devin agitaţi, vrăbile devin gălăgioase…mă rog, nu ştiu care este starea gravidelor din cartier!

Greu e să faci o ciorbă de fasole, dacă ai capul mare, plin de alte gânduri…mai uiţi de una, mai uiţi de alta…bine că-ţi aduci aminte, măcar la sfârşit, când e aproape gata…ieri, am uitat de ceapă…aşa că, s-a fiert mai bine!

Ce-a mai râmas în oală, după ? Jumătate! Dap, şi copil, şi Stăpân, şi pisoi, şi căţel…şi eu! Fiecare a beneficiat, ori de ciorba în sine, ori de părţile ei componente!

Ti-am spus…

… o formulă pe care tot o întrebuinţăm…cu toţii, inclusiv eu…

Asistând la o scenă, în care s-a utilizat această expresie, fiind detaşată de situaţie, de pe margine, am privit reacţiile părţilor beligerante- părinte-adolescent, care m-au pus pe gânduri.

“Ţi-am spus”, prima cărămidă spre ” conflictul dintre generaţii”.

“Ţi-am spus”, de cele mai multe ori, e însoţit de datul din cap, părintesc, sau de un zâmbet atotştiutor, sau spus … cu reproş…însoţit de gândul unei victorii, chiar dacă, uneori amare…

“Ţi-am spus”, afectează imaginea de sine.

“Ţi-am spus”, nu este constructiv…

Aparent, în relaţiile cu copii, pare constructiv, dar eu am ajuns la concluzia, că nu e, dimpotrivă! Generaţia tânără are nevoie de libertate, generaţia informaţiei, nu doreşte a fi arătată cu degetul, generaţia adolescentă, nu vrea şi nu-i place, să ai tu dreptate…toate generaţiile au fost la fel! (mai mult…)

Picioruş sau…aripioară?

…cam aşa am simţit, azi, pe propria mea piele…

Ca la orice loc de muncă, mă rog, poate nu chiar peste tot, mai vine unul mai vine altul, mai cu un telefon, mai cu o cârpă minune, mai cu rimel de Avon, mai cu kilu de argint şi gramul de aur…aşa şi pe la noi.

Azi, fu rândul doamnei, cu gramul…Modele multe, şi d-alea şi d-alea, ţuţuieli din buze, onomatopee, vocalize, ale cârdului de femei extaziate în faţă noilor modele, cu prelucrare turcească.

Dacă am rezistat tentaţiei? Ei, hait! Nici vorbă! Punct ochit, punct lovit! Dragoste la prima vedere! Adică, s-a potrivit! La ţanc! A fost ca în povestea Cenuşăresei, după ce restul de doamne şi domnişoare îşi încercaseră norocul! Iubirea fiind împărtăşită! Nimic, nicio raţiunea, n-a mai stat în calea fericirii noastre! Nici măcar Stăpânul, n-a putut opri entuziasmul!

Iniţial am fost foarte încântată…apoi, mi-a venit mintea la cap, ca oricărei neveste adevărate…păi, chiar aşa, să fie ??? Inelu-i, inel, brăţara, brăţară! Dacă le numeri sunt două piese…parcă, acum e altceva…un soi de Magazinul Victoria, 50 de magazine intr-unul singur!!! Asta-i model, clar elaborat, de un bărbat însurat!!!

Aştept, fără niciun interes, nici măcar ascuns…piesa, care să se facă şi inel şi brăţară, şi cercei, şi colier, eventual să se schimbe în funcţie de starea sufletească!

Deci, picioruş sau…aripioară ?

Visul unei femei măritate, pentru o zi de duminică…

…pentru că, ce poate să-şi dorească mai mult, cum poate să se simtă şi mai împlinită? Cum poate să aibă ea o satisfacţie garantată???

În două feluri:

1. să frece un aragaz, după ce a făcut 3 feluri de mâncare, desigur, prăjeala, e şi pe lista de bucate, sau/şi

2. să frece o chiuvetă plină cu vase, cu o manechiură proaspăt făcută, desigur, la manechiuristă!

Ei da, judecând după primul punct, care mă descrie, perfect, mă simt d-a dreptul împlinită!!!! E şi visul mamei mele acolo, vis în care a investit destul!!!!

De punctul doi, probabil, dacă nu chiar sigur, se bucură altcineva, o altă nevastă cu carte de muncă şi indicatori de performanţă îndepliniţi, ca şi mine! Împărăteasa ştie!

…sunt lucruri pe care nu le înţeleg…

…ca de exemplu, despre E-uri.

Adică, înţeleg că ele sunt rele, înţeleg că ele sunt cunoscute, înţeleg că sunt cercetate iar urmările sunt devastatoare în timp, deci înţeleg.

Ce nu înţeleg, este altceva. Nu înţeleg pasarea pisicii moarte, în curtea mea, a ta, a lui, a ei, a noastră. Adică a responsabilităţii…

Păi, ca să mă explic. Există produse cu E-uri, cum există şi produse, fără. Ele se găsesc pe piaţă. Ambele, da? Da.

Eu sunt cetăţeanul. Da? Da. Cetăţeanul cumpără. Când cumpără? Când are timp, de cele mai multe ori după orele de program. Ce cumpără? Cumpără şi el ce îi iese în cale, cu ce bani are la buzunar! Dar cetăţeanul, trebuie să citească, să cerceteze dacă are sau nu E-uri, produs respectiv. Asta dacă mai scrie, dacă nu cumva sunt trecute direct denumirile chimice, pe care el, cetăţeanul- inclusiv, Tanti Florica, de la Dîlga, cât şi Ionel, puştiul de 4 ani- trebuie să le ştie. Ce mare lucru? Cum domne’ să nu ştie atâta lucru??? (mai mult…)

Chiar de râsul curcii!

…la blog mă refer, la relaţia mea cu el, a lui cu Stăpânul, şi a mea cu Stăpânul!

Când am început bloguiala, Stăpânul, n-a fost încântat. Deloc. Ba, mai mult, l-a perceput ca pe un duşman, un amant virtual. Au fost discuţii nenumărate. Au fost cuvinte dure, aruncate în eterul real. Nici acum, nu este împăcat cu prezenţa lui. Pentru că îmi fură din timp. Pentru că, odată, a văzut, că blogul, bloguiala,în loc să mă bucure, mi-a adus tristeţe. Şi el, Stăpânul, nu mă vrea tristă. Nu. Ştia că-mi ajunge tristeţea din viaţa reală, că nu aveam nevoie de o sursă în plus. Dar, m-a văzut că eu am continuat, m-a văzut că am regăsit în această activitate, bucuria, şi pentru el, asta e lucrul cel mai important.

Timpul şi timpurile ne ţin departe unul de altul, în cea mai mare parte a celor 24 de ore regulamentare ale unei zile, iar când suntem lângă, ori suntem obosiţi, ori alte activităţi cum ar fi cele casnice, sau cele care necesită prezenţa noastră, în alte locuri, nu se cheamă că suntem împreună, că avem timpul rezervat, numai pentru noi şi pentru copilul nostru. (mai mult…)

Locul de veci…

…acum ceva timp, cam o lună şi ceva…vine mama la noi cu o problemă existenţială: locul de la cimitir. De râs am mai râs noi cândva, când ne-a spus mândră că a făcut un cavou şi că avem şi noi acolo trei cripte…undeva prin jurul Bucureştiului… unde îmi sunt îngropaţi bunicii…pai ce să căutăm noi, mamă acolo, ici-i-şa lângă tata…că doar nu n-om despărţii…fapt pentru care mama draga de ea a băgat la cap, a vândut cavoul…şi acum îşi făcea probleme pentru un nou loc. Zic bine ce zic, un nou loc, că doar unde era tata este deja tot al familiei.

Aşa că mama fuse în cercetări pe la parohii şi cimitire şi cum cercetarea se încheie cu mare succes …s-a repezit să ne aducă la cunoştinţă. Loc de veci. Aleea centrală, confort sporit, trei cripte şi placă de beton. Cu cruce. Nescrisă, încă. Proaspăt renovat. NU, apă caldă încă nu are, urma să-i pună…Urma…

O întreb pe mama cât costă investiţia? Mama senină, ne spune 5000. Noi : de Ron? Nţ, zice ea! de ieuro! Hait, zicem noi plini de entuziasm! Acuma, mama ştia ce ştia…numai că noi ne gândeam, că mai avem de hălăduit pe aici ceva…şi că nu ne-am grăbii…

Ce copil, să se supere, când părintele zice: Lasă mamă, să nu aveţi şi voi de grijă, lasă să fie acolo, că nu cere de mâncare! Acum stând strâmb şi judecând drept…avea şi ea ceva dreptate. Aşa că am lăsat lucrurile să curgă…să vedem finalitatea.

Trecu d-acum săptămâna, despre locul de veci, nici o vorbă. E, l-o fi luat, ziserăm noi.

Vine mama. Se aşează cuminte pe fotoliul din sufragerie şi zice: Mama, m-am gândit! Nu-l mai iau! Noi ne bulucim ochii unul la altul. Nu zic, cred că ne-a luat şi piatra de pe suflet.

Şi m-am gândit!, continuă ea, în stilul tradiţional al ştirilor bombă, păi, zice, ce rost are să-i dau ăluia banii, când pot să vii dau vouă, să mai cumpăraţi o maşinuţă, să aveţi fiecare câte una! Eu aşa m-am gândit!

Păi, dacă ne dădea actul de proprietate al locului de veci, nu am fi avut o stupoare mai mare pe faţă! Cu care , am rămas…Acum problema e la noi…cu cei 5000 ce maşinuţă să luăm, fireşte un second hand, să fie sport, să aibă 2 uşi…şi eventual să fie roşie, dacă nu neagră…şi nu în ultimul rând, să fie şi nemţească!

Şi pentru că nu ştiu, pentru că m-am tot uitat, am căutat…vă întreb voi: ce să iau? sigur…ne-am găndit şi la varianta în care banii să fie un avans…dar în şi în acest caz, ce??

Sigur, dau o cafea! 🙂

Aberaţii la o cafea…

(…pe care le-am pierdut…printr-o manevră superinteligentă…pe care nu pot să le mai rescriu, aşa cum erau…am pierdut acel moment…acum e altul)

…de multe ori spunem că înţelegem, de multe ori spunem ce ar trebui făcut dar puşi în faţa faptului împlinit, ne comportăm guvernaţi de alte astre şi de alte gânduri…şi aşa apare diferenţa dintre vorbe, gânduri şi fapte.

Filozofam de dimineaţă, pe marginea unei cafele prea devreme. Am făcut o noapte albă, împreună cu nişte prieteni vechi, suficient de vechi, încât să depănăm multe amintiri … anii facultăţii, cum învăţam la… prostiile tinereţilor sau alte încercări…căsătoriile noastre…tata…multe amintiri uitate. Viaţa ne-a despărţit cândva şi tot ea a făcut ca destinul nostru să se împletească, iar.

Mă minunam de mine, de plăcerea cu care am stat până în zori, de bucuria trăită , aşa cum nu s-a mai întâmplat în ultimii cred, 10 ani, neresimţind nici oboseala, nici plictiseala, dimpotrivă…cu ochii mari, ca ai unui viezure, am simţit fascinată prima pală de vânt a serii, am privit prima stea răsărită, am văzut cum cerul se luminează a ziua, tolănită într-un scaun. Am stat după plecarea lor şi am privit, în liniştea dimineţii, vrăbiuţele şi guguştucii ce au venit sa bea apa din vasul micii noastre fântânici… am ascultat, mai apoi, gălăgia micuţelor păsărele… Am remarcat cât de puţin ii trebuie unui om să simtă bucuria şi totuşi cât de greu îi este, iar atunci când minunea se întâmplă, i se pare că i se cuvine, că este o normalitate şi apoi, păcatuieşte, uitând.

Dincolo de nostalgia momentelor amintite, am resimţit amarul unei experienţe de viaţă trăite. Am simţit frustrări adânc ascunse, am revăzut cauzele lor. Frustrări, nu în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi, ci mai degrabă, ale fiecaruia dintre noi. Frustrări care nu-şi mai au rostul acum, ale căror cauze, de cele mai multe ori, nu suntem noi vinovaţi, cum nici alţii nu sunt vinovaţi de ceea ce ne-a fost dat să trăim. Astfel se modifică comportamente, eu, el, tu, şi odată cu noi, vieţile noastre şi ale celor din jurul nostru.

Poate lipsa de înţelegere şi superficialitatea pot fi socotite probleme . Ştiu că am pus de multe ori mai presus, vieţile altora, în detrimentul vieţii mele, uneori chiar în defavoarea propriilor interese, astfel distrugând echilibre fragile. Aşa că, ele nu sunt problemele mele, cum nici nu pot să rezolv problemele altora.

Vorbeam de o altă maşină. Vorbeam de sacrificiul dorinţei mamei mele, pentru mine, fiica ei. Dorinţă pe care pot s-o înţeleg, poate nu să îi văd dimensiunile reale, cum numai părinţii sau cei născuţi mai devreme pot s-o perceapă, să o înţeleagă…Felul în care m-a ”văzut” ea, în ultimul timp, gradul meu de oboseală, mereu fiind pe drumuri, la dispoziţia alor mei, mereu rezolvând problemele curente şi banale ale familiei, a făcut-o să vadă, înaintea mea, că o a doua maşină este o necesitate. Şi de aici, propunerea ei, sacrificiul ei, făcută, de dinainte ca eu să plec în Franţa.

Maşini am tot avut, în 14 ani am schimbat câteva maşini. Atunci ce are special această viitoare maşină? Ce e deosebit?

Toate cele de dinainte au fost maşini de familie, au fost alese de mine ”să ţină cu casa”, eu familista, iar acum, a apărut marea oportunitate, pentru că, pentru Ana cea ascunsă, mi-am dorit mereu o maşinuţă sport, cu 2 uşi, cochetă şi totuşi puternică, am visat mereu la ea. Să fie a mea şi doar a mea.

Raţa, Pusi…şi… coada de sirenă!

…mai întâi…între primele două există o mare legătură, o dragoste deosebită, care e şi împărtăşită, adică Pusi iubeşte Raţa… şi Raţa n-are nimic împotrivă, după cum, o să se vadă clar şi mult mai explicit în pozele următoare, poze, care nici ele, nu sunt suficient de multe cât să surprindă marea pasiune!

…mda, dragoste mare…

…cu coada de sirenă, aici e un trio! Adică n-aş fi vrut să fie, am tot fentat, amânat şi am adus argumente raţionale…însă degeaba, eu tot fiind implicată, până la urmă!

Desene animate…mica sirenă… cam de aici a răsărit ideea fiică-mii, cum că dacă şi ea ar avea o coadă de sirena…probabil, că Marea Mediterană, nu ar mai atât de mare, prinţul…o să umble pe mal…etc. Deci, de aici apare implicarea mea cea fără de voie, în sensul că, această schimbare din pânză, trebuia croită, cusută…de aici şi marele meu entuziasm…De la prima încercare a ei de a mă face să particip…până la ziua de ieri, când am descoperit că orice argument, nu va fi suficient nici de mare, nici de bun pentru ea, aşa încât s-o determin să renunţe, a trecut cred că ceva timp, dacă nu chiar şi un an! Ca o mamă cuminte, am purces la treabă…

Mai întâi am descoperit că materialele de fâş, cumpărate acum X ani, de către mama, ca să fac eu, sacoşe de piaţă…sunt tot acolo unde le ştiam de când m-am mutat…că au lungimea, lăţimea şi mai ales inutilitatea din dulap, taman cea potrivită, pentru împlinirea destinului fiică-mii…am măsurat, le-am croit pe jos, în sufragerie… şi le-am cusut…partea de picioare verde…cea de la labe…albastră…că altceva n-am găsit…iar ăsta e rezultatul, unde nu se vede şi zîmbetul care dă roată urechilor fiică-mii!!!

…merge, nu?

Moştenirea lăsată de tatăl meu

…un bărbat adevărat.

Am crescut în dragostea lui pentru fetele sale, în dragostea lui pentru familie, pentru casa, în autoritatea lui de cap al familiei, care câteodată mai sărea şi gardul…

Tata. Tata nu mai e de 16 ani. El e lângă mine ori de câte ori am nevoie, fie că-i simt ajutorul, fie prin vorbele spuse de mii de ori, vorbe, din experienţa lui de viaţă, ce au încercat, să ne-o facă pe-a noastră mai uşoară. Vorbe pe care le auzi, dar nu le înţelegi. Vorbe pe care le înţelegi dar nu vrei să le auzi. Ştiu că nu i-a fost uşor în viaţă. Ştiu. El cu cele două costume lucioase, purtate şi răspurtate. Ştiu că ne-a iubit. Ştiu ca de acolo de unde e, priveşte spre noi cu regret. Ştiu.

Şi mai ştiu că s-a dus prea repede lăsându-mă pe marginea unui hău, privind în golul neputinţei.

Îl am încă, în faţă ochilor, cum, cu capul întors spre mine şi cu ochii în lacrimi, mergând spre sala de operaţie…mă privea…şi îmi şoptea “Am să mă întorc! “

Ce mi-a lăsat tata? Tata mi-a lăsat caracterul lui. Cu bune şi cu rele. Mi-a lăsat ambiţia, hotărârea, încăpăţânarea. Mi-a lăsat determinarea, poate chiar prea multă, mi-a lăsat coloana lui vertebrală cu tot cu modul de a acţiona şi de a avea atitudine- de cele mai multe ori în detrimentul meu, pentru un scop, un ideal- , mi-a lăsat impulsivitatea, mi-a lăsat încrederea în oameni şi asta prea multă, puterea de a o lua de la început renăscând din ce-a mai rămas, mi-a lăsat independenţă, mi-a lăsat libertatea şi mai ales mi-a lăsat credinţa în mai bine!

Ce mai mi-a lăsat tata? Mi-a lăsat acele vorbe, pe care le am în mine, fac parte din mine, cu toate că, încă nu vreau să le accept pe toate…

” Fiecare şut în fund, este un pas înainte!”

” Viaţa, este ca o tablă de şah, la fiecare mutare, trebuie să le ştii, pe cel puţin următoarele trei!”

” Nu tot ce străluceşte este aur! Numai ciorile se îmbată cu strălucire!”

” Coloana vertebrală se ţine cu coerenţă în idei şi atitudine prin fapte! Vorbele sunt pentru cei meschini”

” Nu toţi cei ce poartă pantaloni, sunt şi bărbaţi adevăraţi, cu atât mai puţin, oameni! “

” Copilă, tu eşti singurul tău colac de salvare, în tine şi în Dumnezeu, trebuie să ai încredere! Restul vin şi pleacă! Străinii îţi zâmbesc, doar, atâta timp cât au nevoie de tine !”

” Adevărata putere, este cea a sufletului şi a minţii! Şi nu uita, ca să mergi înainte, trebuie să-ţi faci socotelile de din-napoi! “

Am aflat multe lucruri despre el, abia când n-a mai fost. Am aflat că ne-a protejat cu toată fiinţa lui şi că acolo pe unde se ducea el, în prea multele delegaţii, nu era singur. Mai erau şi alţi taţi, la fel de hotărâţi şi gata de sacrificiu ca şi el.

Ce este el pentru mine, după atâţia ani?

El este TATA. TATĂL MEU.