scene din filme…

…nu despre cele văzute…ci despre cele trăite…o idee ce mi-a venit pornind de la cele spuse de Andra.

Nu se poate ca printre toate filme văzute de-a lungul vieţii, să nu fi văzute şi filme romantice, să nu fi curs lacrimi suvoi, la anumite scene…de fericire. Toate/toţi ne-am dorit ca acele clipe să le trăim măcar odată în viaţa, pe viu.

Dacă au fost multe sau puţine? Probabil că au fost mai multe, dar numai 4 pe care nu le pot uita sau, care îmi răspund repede şi acum la apel! Ce reprezintă ele? Pe mine. În cele două ipostaze: femeia şi omul.

Primul moment a fost, după o zi lungăăăă, a primei zi de honeymoon…când din încurcătura agenţiei de turism…am nimerit în paradis…sau mai bine zis în Hotelul Sibiu, din Neptun…grădină cu brazi, flori, animăluţe, colivii cu papagali vorbitori si multicolori, in fiecare brăduţ, luminuţe cu senzori, şezlonguri, balansoare şi multe, multe lumânărele….o cameră de vis mare şi curată, un balcon plin de pânze după modelul mediteranean….o vedere la piscina luminată… servicii la un standard de 5 steluţe…toate într-o lună de miere…de o săptămână.

Al doilea moment…a fost atunci când proaspăt trezită din anestezie…mi-a fost adus pruncul proaspăt născut…luminiţa vieţii mele!

Al treilea moment, hmm, mă aflam la Constanţa…şi cineva, din grupul în care mă aflam, s-a gândit să-mi facă o surpriză. Şi a reuşit. Încă trăiesc momentul când mă îndreptam spre locul cu pricina, dar pe care nu-l ştiam şi nici nu bănuiam…ne-am oprit în faţa vedetei portuare, unde am fost invitată să urc…Plimbarea? Un vis! Stăteam acolo, pe una din balustradele exterioare ale ambarcaţiunii, ce spărgea nervoasă valurile , cu părul şi fusta în vânt…(bineînţeles când am ajuns acasă…am avut un nou target familial…o bărcuţă! Încă nu mi-a trecut!)

Al patrulea moment…a fost anul trecut, în concediu…într-un restaurant, aflat în aer liber, la ultimul nivel al hotelului…peisajul în asfinţit, lumânărelele de pe masă… romantism, nu glumă!

mobilitate…sau cât eşti de dispus să ieşi din propria casă.

Aseară l-am vizitat pe Naşu’. Am avut noi un motiv să-l nimerim pe om la mijlocul săptămânii, dar cum uşa casei lui a fost modelul pentru uşa casei noastre, adică mai mereu deschisă, omul ne-a primit cu entuziasm. In ultima vreme, de unde ne vedeam săptămânal, am ajuns să ne vedem din an în paşti. Noi cu viaţa tot pe fugă, el cu viaţa lui pe fugă.

Ce să mai încolo şi încoace, bine că am ajuns să mai stăm şi de vorbă nu numai să ne salutăm dimineaţa de la volanul propriilor noastre maşini. Bun. Aşezaţi la masă, cu câte un pahar de ceva în faţă, am dat drumul vorbelor. Ne-am povestit fiecare ce-am mai făcut în ultimul timp. La noi a fost relativ simplu: casa – servici- casă, doar la mine mai intervine şi segmentul şcoală-casă. La el lucrurile nu erau la fel. Mai un Russe, mai un simpozion, mai un târg, mai ceva acolo, un evadat din cotidian. Eu încă mai simt nevoia de ieşire din cotidian, prin felul meu de a fi. Spun încă pentru că m-a răzbit şi oboseala şi obişnuinţa monotoniei. Barbatul meu fiind mai conservator din fire şi mult mai comod, preferă să se odihnească în weekend.

Şi uite aşa am ajuns la weekend. Naşul ne-a făcut program. Mai întâi un târg românesc şi autentic, în plină criză financiară, apoi o duminică cu Russe. Mai rămâne să văd pe unde îmi strecor treburile alea implicite de sfârşit de săptămână…spălat, făcut curat şi gătit. Dar pe astea le-oi rezolva eu cumva.

ca fetele…aşa am fost astă-seară

…aşa am fost astă-seară. Eu şi mândreţea mea de fată.

Azi a terminat şcoala mai devreme. Că aşa e miercurea, cu doar 4 ore. E ziua în care ori mai rămânem în parc cu ceilalţi copii ori, mergem pe undeva. Rare au fost dăţile în care am mers la plimbare, poate din cauza oboselii mele, poate datorită glasurilor vesele ale celorlalţi copii care o chemau spre joacă.

Azi am fost la Mall. Nu obişnuiesc să mă perind prin…că doar nu e biserică! Şi nici nu sunt amatoare de branduri, fiindcă oricât ar fi brandul de brand…dacă nu mi se potriveşte moda aia, e vax albina! Şi în ultimul an, pot spune că admir la altele bluzele, sacourile ori alte paltoane cu mâneci gen clopot sau poale gogoşar, dar de purtat n-aş purta, constituţia mea fizică, nu e pentru! Clopot mi-ar mai lipsi pe bust!

Astăzi a fost una din acele excepţii, poate din curiozitate că e Mall-ul nou, poate pentru că ne trebuia o carte, poate pur şi simplu aşa am vrut amândouă. Aşa că ne-am îmbarcat în maşină şi cu veselie am ajuns acolo. Nuuuuu, n-am băgat maşina în parcarea subterană. Am oroare de ! Acolo, la lumina lunii, pe trotuarul bisericii a fost cel mai bine!

Cât am stat? Poate o oră, poate două, cine mai ştie?!

Dar…am fost cu ea, braţ la braţ, din magazin în magazin povestindu-ne …poveşti, cercetând cu 4 mânuţe tot ce era de cercetat, am trecut şi prin Mac, că totuşi copilul din ea…

Ce-am simţit? Mândrie! Cea mai frumoasă şi de preţ realizare a mea era alături de mine şi ne vorbeam, ca de la prietenă la prietenă.

La 20 de ani mi-am propus să mă realizez în viaţă. Ca OM, cetaţean şi femeie, aşa cum am avut şi am credinţa că trebuie să fie.
Ca Om, respect prin faptele mele.
Ca cetăţean, atât cât pot urca pe scară socială prin mine, numai prin propriile puteri.
Ca femeie, să cunosc maternitatea şi iubirea.

Ce-am realizat, din ce mi-am propus? Eu zic că tot şi nu a fost uşor. Ştacheta mea pe scara de valori …hmm, să mă uit la cei de deasupra sau la cei de dedesubtul meu?
Eu mă uit doar în mine la gradul meu de fericire şi de împlinire pe care le simt! Cât pot de corect! Ooo, şi l-am lăsat demult în spate pe “dacă”…

superstiţiile…cine crede, cine nu, semne…

cine crede , cine nu, semne rele, semne bune…
Eu am avut acum multă vreme, o păţanie care m-a pus pe gânduri şi unde nu le aveam cu superstiţiile şi nici nu credeam în, am învăţat că e bine să fi atât de încrezător în forţele binelui, încât să ignori forţele răului.

Păţania? Nu are importanţă. Cert este că m-am cam prins cum e cu “nu-l scoate pe dracu din casă, că el oricum dacă vrea îşi vâră coada! ” De atunci sunt mai reticentă la…

Cât despre semne, le văd, dar le ignor, merg mai departe fiindcă pot fi şi coincidenţe.Dacă ar fi să mă iau după ele, n-aş mai pleca din casă, nu? Poate nu le ignor atât de mult pentru că sunt convinsă că rămân pe hard-ul memoriei…dar cum asta mă lasă din ce în ce mai mult…sunt senină ca o floare.

Nu am o credinţa a superstiţiilor. Imi organizez viaţa pe baze raţionale. Destinul ţi-l faci şi cu mâna ta.

Aşa că eu cred în mine (ce ştiu, ce fac, cum fac) şi în şansă. Adică ce-i al meu, e pus deoparte. Inclusiv când mi s-a rupt tocul pantofului!

Bună dimineaţa! Voi, cum staţi la capitolul superstiţii?

Pasărea Phoenix…

…îşi face un cuib din plante aromatice şi tămâie; dă foc apoi cuibului, se întinde, arzând odată cu cuibul, iar din cenuşa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe cea precedentă, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie in forma de ou şi ducându-le la sanctuarul din Heliopolis- sau,

…reprezenta puterea de regenerare (auto-creare) şi de resurecţie.

Eu vreau să vorbim despre Pasărea Phoenix din noi, din fiecare din noi. Nu cred că este om-şi dacă sunt, să fie fericiţi şi să mulţumească Lui! – care să nu fi trecut prin clipe de disperare clipe de tristeţe, când cerul s-a prăbuşit peste el sau peste o persoană dragă lui, când timpul a devenit fie o sfârlează, fie un melc bătrân…când, noţiunea de mâine a luat sfârşit. Când s-a cocoşat sub povara celui mai greu sentiment, cel al neputinţei, al micimii ca fiinţă umană.

Şi cu toate asta… ne ridicăm… poate la început mai încet dar simţind cum forţa vitală creşte în noi. Ne face puternici. Renaştem.

Am trecut prin aşa ceva. Ştiu cum e, vorba reclamei. De atunci mi-a rămas o întrebare:

Ce-i trebuie unui om ca Pasărea Phoenix, din el, să reînvie? Eu zic, că-i trebuie încredere în sine şi în Dumnezeu şi nu în ultimul rând, demnitate.

despre bărbaţi…

…asta e subiectul propus de X. Şi la ea ne zice şi de ceva tipologii.

Eu vin şi spun că ceea ce a scris ea îi diferenţiază. Dar în acelaşi timp zic, că indiferent de felul lor, ei au numitori comuni. Care nu se schimbă decât procentual. În rest, au o serie caracteristici comune, dar cel puţin două elemente le sunt pregnante.

Primul ar fi, după părerea mea, teama de a nu fi părăsiţi. D-alungul timpului am constatat că această teamă există şi se manifestă în fiecare bărbat, bineînţeles după cantitatea sau după gradul de pragmatism avute.

Probabil, naşterea, ieşirea în lume, a unui copil băiat produce traume, vis-a-vis de ieşirea din corpul mamei, acest fapt fiind perceput ca prima părăsire.

Acest element, după părerea mea este factorul determinant al schimbării lor comportamentale, în timp. Dacă nu se întâmplă, atunci parcă, prin modul lor de manifestare, dezvoltarea excesivă a simţului de proprietate, determină sau cel puţin împing partenera să se gândească la…

Despre al doilea element constatat de mine, am să vorbesc mai tîrziu în comentarii.

Bună dimineaţa! Poftiţi, vă rog!

schimbarea…că aşa m-am gândit că ar trebui să fie…

…că aşa m-am gândit că ar trebui să fie, odată ce aşa mă ştiţi şi m-aţi ştiut.

Ce vreauVeselie, asta vreau! Lumea mea pe care am creat-o cu ajutorul vostru îmi este dragă şi are uşa deschisă tuturor. Ce mai vreauSă fim o unitate şi când avem probleme! Se poate? Gândul bun şi o vorba bună sunt balsamul de care fiecare dintre noi are nevoie. Nu cred că prisoseşte cuiva. Cum nu cred că nimeni nu trece prin viaţă fără să nu ia un bobârnac mai mic sau mai mare.

Pe 14 noiembrie acest blog face un an ! Un an în care destulă lume s-a perindat, unii au venit şi au rămas, alţii şi-au văzut de drum…dacă mi-e dor de ei? Ei bine, da! Mă întreb unde e Gogu, unde e Lia, unde e Sandra, unde sunt mulţi alţii…

Astăzi am hotărât să transform locul asta de aici. De ce ? Pentru că sensibiloasă aşa cum sunt m-am legat de toţi, pentru că timp de aproape un an de zile, aici nimeni nu a avut nimic de împărţit cu altcineva, nimeni nu s-a certat, cu atât mai mult, nimeni pe nimeni nu a jignit. O mică comunitate care îmi umple sufletul de bucurie zi de zi ori de câte ori deschid acest blog. Nu sunt duplicitară. Nu joc două roluri. Am doar două nume. Nu pot juca decât rolul meu. Atât. Şi nici nu pot fi altceva decât sunt. Cei cu care am interacţionat de mai multă vreme, mă ştiu deja. Nu m-am ascuns. Nu sunt o anonimă.

Aşa că, ce-o să fie?

O coffee&tea,  ce altceva putea să fie? Nu la asta m-am priceput pâna acum? Nu cu asta v-am aşteptat până mai de curând? Păcat că am abandonat în ultimul timp şi regret. Dar acum repar şi nu doar pe termen scurt.

Cum se numeşte?

Fără nume!

La fiecare 2 zile (sau aproape! ca deh, mai sunt şi neprevăzute!) voi da câte o ceaşcă şi o temă, un subiect. Sau voi daţi tema. Sau problema pe care o aveţi. Şi ne spunem părerea. Dăm un sfat, vorbim din experienţa noastră, aia adunată de peste ani!

În acestă loc suntem cu toţii doar prieteni la o vorbă virtuală. Comentariile vor fi în continuare moderate, pentru că nu vreau să existe nicio problemă faţă de nimeni. Le voi modera repede. Nu vor fi sincope. În rest vom face ce-am făcut şi până acum. Vom fi împreună, pe firul nevăzut al internetului.

o leacă înghesuială…

…mda, şi o pasă una mai proastă. Nu-i bai. Se poate.

Săptămâna asta am fost mai absentă. Motivat. Mai o măsea, mai nou un pulseu de tensiune. Mare chestie, doar mă aşteptam să apară şi asta, nu? De la 40 în sus dacă nu te doare ceva, se spune că ai murit! Nu e cazul! O să treacă că doar n-o să rămână o veşnicie.

Pe la şcoală, numai linişte şi pace nu e. Ba e grevă, ba nu e grevă. Profesorii sunt încordaţi. Copiii la fel. Părinţii, preiau.

Alaltăieri copila mi-a venit plângând…Doamna de română a hotărât să nu meargă la Olimpiada de română. Că nu e suficient de pregătită. Şi că n-o interesează diplomele obţinute până acum. Mai mult, copila i le-a dus să le vadă, doamna i-a dat cu flit. Doamna mamă, ieri a purtat discuţia cu doamna cu pricina. Pe ton molcom. Da. S-au văzut şi caninii. Rezolvat. Copila merge.

Când ne-am cunoscut, eu şi soţul meu, am constatat că avem cel de-al doilea prenume legat de acelaşi sfînt. Apoi când copila noastră a venit pe lume, ne-am gândit să facem la fel şi cu ea. Ne-am legat de ziua asta, să fim toţi trei alături, să ne bucurăm, un soi de sărbătoare familială. Numai că, de data asta copiliţa n-o să fie altături de noi. Pleacă în excursie. Sâmbătă sărbătorim. Ne sărbătorim. Cu chef şi voie bună. Şi cu cine ne-o umple casa.

Între rest lucrurile mărunte. Care îţi fură din timp. Parcă rămâne din ce în ce mai puţin. Nici organizate miniţios nu mai prididesc la ele. Of, şi tot timpul apar altele şi altele.

…să presupunem, că azi e o zi cu soare, cu mult soare

…să presupunem, că azi e o zi cu soare, cu mult soare, că păsările ne şoptesc cuvinte demult uitate, cum ar fi dor, iubire, călătorie, flori, bunătate, bunăvoinţă, înţelegere, altruism…să presupunem, că nu ne doare nimic, să presupunem că ne e bine, că suntem liniştiţi, că viaţa merge în sensul care trebuie, că nu mai există nedreptate, copiii bolnavi (ca şi oricare altcineva!) sunt ajutaţi imediat…. să presupunem că legile sunt drepte şi aplicabile în aceiaşi măsură tuturor, să presupunem că fiecare ştie ce să facă, pentru că-i place, (nu din obligaţie), pentru că fiecare face ,doar ce ştie mai bine.

Să presupunem că nu mai există conflicte, că nu mai există ură, să presupunem că nu mai există durere. De nici un fel. Doar să presupunem.

Să presupunem, că suntem fericiţi. Că invidia şi răutatea sunt doar nişte relicve uitate, rar vizitate, într-un ochi de muzeu. Să presupunem că nu ne plictisim, gândindu-ne unii la alţii! Că vrem să ne completăm, că vrem să facem numai bine! Să presupunem!

Cineva spunea acum câteva zile că e greu să schimbi lumea , dar nu e imposibil. Aşa este, doar cu o simplă condiţie. Nu, nu e vorba de bani, nu e vorba de averi, nu e vorba de educaţie…ci doar de inimă, să fie BUNĂ! Să vrei, să faci compromisul, nu numai atunci când ai nevoie tu ca om, când ridici mâinile spre cer cerând îndurare, ci atunci când îi priveşti pe ceilalţi ca fiind oameni, ca şi tine! Când esti umil pentru că eşti un simplu OM, care nu ai dreptul să judeci, şi să nu te crezi un Dumnezeu, împărţind dreptate!

Să presupunem, că lumea asta e lipsită de nevoi, că zâmbetele sunt calde, că abia aşteptăm să ne împărtăşim realizările, constructiv, să presupunem…

Să presupunem că e cald, că e soare…că fluturii ne vorbesc despre visele realizate, că timpul e doar pentru trăirea în bucurie şi speranţă împlinită!

Să presupunem…că doar nu doare…şi poate o mai rămâne şi ceva!

…cum să ne dăm în cap…

…singuri sau ….noua lege a exproprierilor…

Acum e legal. Dap. Poţi prin orice hotarâre de consiliu să treci la fapte. Să expropiezi , în numele naţiunii, în numele interesului naţional! Orice. Pe oricine. Oricum.

Un singur lucru uită..cei ce azi au semnat, au aprobat…că roata…că nu casa mea, casa ta, casa lui, e importantă…ci marile averi imobiliare…sutele de hectare în proprietatea unui singur individ…e mult mai interesant şi mult mai relevant!

Nu ştiu câtă legimitate are o astfel de hotărâre, ştiu însă, din experienţa familiei din care fac parte, cum a fost pe alte vremuri, atunci se numea… cooperatizare…colectivizare!

Garantarea proprietăţii??? Ei, aş! O baliverna constituţională, atîta timp cât găseşti excepţii de la regulă!

E mult mai simplu să pui în practică proiecte fără studii de fezabilitate, fără integrare într-un mediu urban propriu, dar din dorinţa de a scrie cu litere mici şi în orice chip, istoria, e mai simplu să ucizi legal realizările unora, lundu-i rând pe rând…

Şi când te gândeşti că era investiţiilor străine, abia începe! Mai o multinaţională…mai un combinat! Pasajele si pasarelele…un mizilic!

Hmm, ce bine o să (ne)fie!