Pedala maşinii de cusut Sanda şi Hanna Montana

Alaltăieri de dimineaţă mi s-a pus pata să mă îmbrac cu o anumită fustă. Mă rog, mă trezisem cu gându’ la ea şi cu ţinuta în priviri. O pun pe mine, mai bag două mâini pe lângă. E prea largă. Mă uit la ceas. E 8. Teoretic la ora asta ar fi trebuit să fiu în biroul meu…zic că-i cam târziu să mă apuc să-i trag o cusătură…Deschid larg uşile şifonierului…nu-mi place nimic…mă strâmb, pun mâna pe fustă şi ţuşti cu ea la etaj. Mă împrietenesc dintr-o mişcare cu Sanda, care se aşează pe masă…îi schimb repede aţele şi dau să-i bag cablul pedalei …care cablu…care pedală? Îl întreb p-al meu, el zice : Nţ! Ceasu’ doar ce-mi răspundea…tic-tac, tic-tac…

Deschid dulapurile, mă bag prin locuri prin care nici păienjenii n-au acces, doar-doar! Niente! Mă încăpăţânez. Iară. Dau la manivelă ca pe vremea bunicii…numa’ că maşinile de cusut de atunci…chiar aveau şi manivele! Io şi o roată. Îmi cade greu la muşchi după 10 minute…şi doar 10 din cei 50 centimetri de material de cusut…Să mă las? Neeee! Victoria Lipan şi de data asta! Evident, în varianta fumegândă! Ceasul TIC-TAC, TIC-TAC!

Cos, am terminat. Nu-mi prea mai simt mâna dreaptă, ceea ce mă face şi mai entuziastă. Cobor, cu încărcătoarele pline de săgeţi “prieteneşti” la purtător , respectiv în ochi…grămadă pe presupusul vinovat de rătăcirea din neatenţie şi mai ales dezinteres, a minunatei mele pedale!

Nici că trec 5 minute şi-mi coboară mândreţea de prinţesă sub forma inocenţei în persoană, cu ochii cârpiţi de somn! Pup lighioana şi fug repede la bucătărie pentru ultima gură de cafea. Din cameră se aude un murmur… de vorbe şoptite.

Vine şi al meu…

– Dragă, când eşti Hanna Montana şi ai concert, cânţi la chitară, nu?

– Da…zic laconic…

– Da, a noastră fată n-are chitară electrică, nu?

– Nu…şi mai laconic…

– Ei bine, are! Că a luat pedala ta şi când zdrăngăne la chitara rece, calcă pedala şi se face c-o face electrică, cum are Hanna!…şi-mi artă discret poza de pe frigider ţintuită în magneţi, în care eu n-am vrut să investesc 150 de dolari…

Dilema roţii de rezervă

Cuminte, aşteptând să se facă utilă, folositoare. Sigur, cândva a încercat o poziţie în echipă, la roţile din faţă, pe vremea când era pe “pole position”, dar, din cauze numai de ea cunoscute, s-a retras/a fost retrasă în portbagaj.

Putem brodi pe marginea motivaţiei, ba că rulmentul nu ar fi avut suficientă vaselină, ba că planetara ei era mai încercată, ba că bara de direcţie ar fi făcut-o să tragă ea mai mult, desigur şi janta nu era corespunzătoare, iar asfaltul, pe partea ei, avea mai multe gropi. Motive. Diverse. Universale.

În timpul cât a stat în starea ei de aşteptare, s-a gândit la toate cele. S-a analizat temeinic, a pătruns în toate sensurile mecanicii. A tras concluzii şi-a format criterii de acceptare pentru următorul rulaj, la prima mână. E sigură de ceea ce vrea, cum vrea, mai mult, sunt convinsă că şi din alte puncte vedere şi-a pus întrebări. E pregătită. Nerăbdătoare, chiar.

Clipa mult dorită a sosit. E nevoie de ea. Fremătând de emoţie, îşi lasă janta aşezată pe fuzetă. Ceva nu-i place. Mâinile dibace şi îndelung exersate o potrivesc, o înving, o aşează. Gândurile negre o împresoară. Îşi aduce aminte de vulcanizarea din urmă. Un pic, după care din dorinţa ei şi mai ales prinsă cu năgejde în mâini abile şi calculate, începe să uite… Prezoanele sunt strânse. O dulce speranţă de mai bine a învăluit-o, neştiind că şi de data asta tot a 5-a roată la căruţă este…

Zâmbind, e o nouă zi

Circulând ani de-a rândul prin frumoasa noastră ţară, am fost mereu contrariată de sentimentul de agitaţie, uneori de “rău” intern, la întoarcerea în Bucureşti, culminând, ajunsă în Gara de Nord, cu o senzaţie de sufocare cauzată de premult, în toate.

Viteză, nerăbdare, răutate, zgomot, căldura emanată de betoane, ansamblul unei capitale dezlânate şi într-o continuă frământare haotică şi obositoare. Şi, cred că am mai spus, nicăieri nu m-am simţit atât de bine, sau nu am simţit greutatea revenirii atât de pregnant, ca atunci când mă întoarceream dinspre vestul ţării.

Săptămâna trecută, mi s-a făcut dor. Dor de alte locuri. Liniştite, calme, bătrâneşti. Cu alţi oameni. Nu, nu vorba nici de melancolie, nici nu stau prost cu nervii, aş recunoaşte(chiar şi numai în scop terapeutic) fiindcă ele sunt omeneşti şi fireşti atâta timp cât sunt pasagere şi ţinute sub control. De altundeva, din altceva.

Din 2 săptămâni cu nebuni, nedescoperiţi încă şi implicit, neluaţi în evidenţă. De lupte interne gratuite şi pentru lucruri efemere. Fire instinctivă, în care am mare încredere şi pe care o ascult mereu folosind în aparenţă, neînţelegere, necunoaşterea ori ezitarea, am simţit pericolul respirându-mi în ceafă, ştiind că în astfel de situaţii pierderile colaterale există, dar mai ales în timpurile pe care le trăim.

La început mi-au tocat nervii, după ceva zile, fie din obişnuinţă, fie din siguranţa scuturilor înălţate, fie din vremea de-afară, m-am rupt încetişor. Mi-am dat seama acum vreo 4-5 zile sub o apăsătoare durere de cap, când ascultam o colegă ce se străduia să vorbească cu mine, pe care nici în stare normală n-o poţi ignora, darămite în stările spumante, că, nu numai că n-o ascult, dar că tare mi-aş dori să iasă pe uşa.

Problemele cu care venise, mici găselniţe ridicate la statut de cataclisme, nu numai că mă oboseau, dar prin micimea lor(văzută şi intuitiv nevăzută) m-au făcut ca nici măcar condescendenţa să nu-mi mai funcţioneze. Privind pe geam cum vântul se juca cu frunzele plopului, cum cerul plumburiu simţea nevoia de descărcare, lăsând la o parte orice ca niciodată, am expediat-o, amuzându-mă de reacţia ei.

Am răsuflat uşurate şi eu si colega mea. Atunci mi-a trecut prin cap că e momentul, să cer o favoare. O primă favoare. Vreau să plec într-o delegaţie oarecare. Aş prefera spre Ardealul meu, aş prefera miros de mere coapte, de scorţişoară. Da, vreau o pauză de câteva zile, de nesătuli şi nefiresc.

20 de ani mai târziu.

Întors duminică de la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultăţii, l-am întrebat pe al meu, cum a fost. Cum a fost? Păi, hai să-ţi povestesc…a venit unul la mine şi mi-a zis…Ghici, cine sunt? Ezitam, pentru că nu-mi mai era familiar chipul. Nu-l mai ştiam.

Habar n-aveam cine e! Tipul insista. Hai, că-ţi dau un indiciu, îmi zice, mă cheamă cu B…La care eu, dându-mi o palmă peste frunte, i-am zis:

-Da, acum îmi amintesc!!!! Da’ , mă păcălesti, nu te cheamă cu B…ci cu M şi C…daaaaa, şi din profil dacă mă uit pot să-ţi spun cu certitudine! Aha, aşa e, eşti chiar tu, Moş Crăciun!

Şi pe bune, chiar arăta…

Un plan de duminica

Mă trezesc ca de obicei, fac cafeaua ca de obicei, scriu ca de obicei, e duminică ca de obicei, dar pe care n-o simt ca de obicei. Mă întreb dacă ea nu este ca de obicei, ori eu nu mai sunt ca de obicei. Analizez repede. Niciuna din noi nu mai e, ca de obicei. Mă gândesc că merităm amândouă o şansă în colaborarea noastră, dar nu ca de obicei.

Şi, ca un neobicei, le planific o escapadă împreună. M-am gândit să le aşez frumuşel în machinetă (chiar dacă unii cârcotaşi şi-ar aduce aminte că i-a fiert cândva apa, după, tot MAŞINA , a rămas, clar!) şi, ei bine, să le plimb înfigându-le niţel în scaune. Unde? Unde o vrea husa volanului! Cât? Cât o vrea agitaţia traficului! Ia sa vedem, rezistă?

Sfinții prăznuiți pe 11 mai: Mochie, Metodie și Chiril

11 mai este o zi bogată în semnificații religioase și culturale, fiind marcată în calendarul ortodox de prăznuirea a trei sfinți importanți: Sfântul Mucenic Mochie preotul, Sfinții Ierarh Metodie și Cuvios Chiril, luminătorii slavilor.

Sfântul Mucenic Mochie și Sfinții Metodie și Chiril sunt figuri remarcabile în istoria creștinismului, fiecare contribuind în mod unic la răspândirea credinței și a luminii evangheliei în lumea lor. Împreună, acești sfinți au jucat un rol crucial în propagarea și consolidarea creștinismului în estul Europei și în lumea slavă.

Sfântul Mucenic Mochie

Sfântul Mucenic Mochie a fost unul dintre numeroșii creștini martirizați în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor în Egipt în secolul al IV-lea. Martiriul său a fost marcat de o credință neclintită în Hristos și de curajul de a-și mărturisi convingerile creștine în fața persecuției. Deși puține detalii sunt cunoscute despre viața sa, Sfântul Mucenic Mochie rămâne un exemplu de devotament și sacrificiu pentru credință, inspirând generații de creștini să-și urmeze cu hotărâre chemarea lor spirituală.

Sfinții Metodie și Chiril

Frații Chiril (Constantin) și Metodie s-au născut la Salonic la începutul secolului al IX-lea. Provenind dintr-o familie senatorială, au primit o educație aleasă, remarcându-se prin inteligență și erudiție. Activitatea lor misionară s-a concentrat pe evanghelizarea popoarelor slave, cărora le-au tradus Biblia și alte texte sacre în limba slavonă.

Contribuția Sfinților Chiril și Metodie

  • Crearea alfabetului chirilic: Pentru a facilita traducerea textelor religioase, Chiril a creat un alfabet inspirat din greaca bizantină, numit ulterior chirilic în cinstea sa. Acest alfabet a stat la baza limbilor slave moderne, contribuind semnificativ la dezvoltarea culturală a popoarelor slave.
  • Misiunea culturală: Pe lângă traducerea Sfintei Scripturi, Chiril și Metodie au redactat și alte scrieri religioase și au contribuit la răspândirea culturii bizantine în spațiul slav. Activitatea lor a avut un impact major asupra formării identității culturale a popoarelor slave.

Sarbatoarea ortodoxa de azi marcheaza un moment sacru de recunoastere si celebrare a moștenirii spirituale și culturale lăsate de Sfântul Mucenic Mochie și Sfinții Metodie și Chiril, Luminatorii Slavilor.

Opera Sfinților Chiril și Metodie a depășit cu mult sfera religioasă, având un impact semnificativ asupra dezvoltării culturale a lumii slave. Alfabetul chirilic, creat de Chiril, este utilizat de sute de milioane de oameni din întreaga lume, iar opera lor misionară a contribuit la consolidarea credinței ortodoxe în spațiul slav.

Prăznuirea Sfinților Mochie, Metodie și Chiril ne oferă ocazia de a reflecta la importanța credinței, a culturii și a educației în viața noastră. De asemenea, ne inspiră prin exemplul lor de curaj, perseverență și dedicare în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.

Sortiţi…unul, altuia

Vechea maşină era un Opel, mic şi roşu. Dacă-l priveai din faţă aveai impresia că-i un pui de hipopotam, ce să mai, era simpatic! Şi când am vândut maşina aia am bocit cu jale vreo 2 zile. Am multe amintiri cu el, Opălaşul meu, căci ne-am mâncat zilele vreo 70.000 de kilometrii…Peripeţii cu el?

Păi, nah! Şi nu mă gândesc aici la cioca-boca, oul de paşti, aia a fost inclusă la cumpărare… De la fiecare maşinuţă, însă am învăţat câte ceva…De la Audi, cum e cu bucşele cu doo gulere, cum să faci o presă de rulmenţi…şi nu în ultimul rând cum să le montezi… De la Opel?

Ei, el mi-a predat timp de o săptămână, zi de zi 8/8 ore, cum merge pâş-pâş pe conductă, apa din borcan până-n radiator şi retur! Sigur…am salutat termostatul…cu unul , două, pe al treilea ca să fiu sigură că e funcţional l-am fiert într-un ibric…da, da deschidea, deci nu el era de vină!

Apoi…termocupla(că era uşor de demontat şi înlocuit)…am schimbat şi din astea vreo 5, aveau nişte feţe vânzătorii când veneam cu ele înapoi…ehe, normal că le explicam! Am dat şi pompa jos, am urcat-o pe alt Opel…deci, nu paletele existau încă şi se învârteau ca din fabricaţie… Radiatorul, ultimul pe listă, perfect normal p-afară, dublu capsulat, colmatat pe dinăuntru.

Poveşti cu zâne, o jojă de ulei(care a rămas mai scurtă) şi-o lamelă de ştergător de autobuz, ce n-a mai putut fi recuperată. Un ştrap şi-o singură viteză la ventilator. Apă cu oţet vreun an, că am uitat s-o înlocuiesc cu antigel. Nici de-al draq nu mai trecea de 96 de grade..exact ca în carte!

Povestea era veche şi aproape şi uitată. Până azi…

Semnalizare barcă la bord, motor oprit în coloană. Dau la cheie, porneşte şi sunt convinsă că e vorba de ulei…Nup, valurile semnului n-au reuşit să mă scoată din refuzul reeditării! Nici măcar faptul că citeam plină de entuziasm temperatura apei! Nup! Mintea mea procesa uleiul.

Din momentul de uimire m-am scos repede, urmînd cel al întrebărilor… Mă uit la coloană…am de urcat dealul Academiei…Mă gândesc, cu ce draq o să-l urc, şi parcă ca un făcut iară mi se opreşte motorul…Hmmm, un pitic din mine mi-a zis că nu-i de şagă. Era cazul să trag pe dreapta! Da’, cum? Mă uit fugitiv la faţa şoferului de taxi. Omul bun n-a lăsat urme. Deci, da, pe dreapta n-am cum.

Cum toate maşinile urcau şi niciuna nu mai era de coborât, pe stânga era loc destul şi pentru mine. Cu scrâşnet de roţi şi multă hotărâre am întors maşina. Intrarea pe aleea de la Medsana…mă aştepta cu un loc gol de parcare. Între timp se mai aprinde un bec la bord, îmi zice să check ceva. Oricum nu mai avea importanţă, vocea din telefon tocmai mă adusese la realitate…semnalul meu barcă cu valuri….era de apă, uleiul îl aveam în cap!

Era El, sistemul de răcire! Vechea mea dragoste! Azi o iau de la capăt…

Sezon de cumetrii

De vreo 3 ani, curg. Anul ăsta, m-am trezit, în primăvară, cu 4 invitaţii la nuntă…

A fost o vreme când îmi doream din suflet să merg, de drag. Nunta mea a fost simplă, naşii, mama, mamaS şi-o prietenă. Cu materialul luat din Magazinul Bucur Obor şi croit două case mai încolo. Cu buchete făcute cu mâinile mele. Ca şi lumânările de nuntă. L-am întrebat pe preot cât trebuie să fie de mari lumânările şi ne-a arătat un creion. Nu cantitatea de ceară contează ci flacăra, ne-a răspuns. Am cumpărat lumânari de botez.

Era pentru noi, a noastră. Atât. Şi atunci, săptămâna de miere , am făcut-o tot pe împrumut, dar nu de la bănci că nu ne-ar fi dat… n-am fi îndeplinit condiţiile…

Acum, nu-mi mai doresc participarea la niciuna.

Ce s-a schimbat ?

Aseară am prins un post oarecare…la un film la fel de oarecare, numai finalul a fost sigur, la numai 5 minute…cu ea…Am sărit din pat şi mi-am ciulit urechile, vroiam să-i prind cuvintele să-mi dau seama cum s-o caut.

O melodie pe care o uitasem sau poate o pierdusem printre faldurile timpului, ale inimii sau poate era ascunsă odată cu aminitirile înecate cândva în lacrimi amare, versurile, un soi de întrebare mirată cu ochii ridicaţi spre cer în nedumerirea existenţiei încă a întregului lui, căutând cu disperare o gaură, ce-ar fi fost de la sine să fie…

Unele lucruri sunt chiar veşnice…şi mereu aceleaşi.

Credeţi în semne?

Am atâtea de povestit şi azi, aş fi spus ce-am făcut ieri dar o las pe mai târziu, pentru că ceva mă tot împunge, de ceva vreme…O poveste adevărată. Pe care trebuia s-o scriu, pentru că ea înseamnă speranţă în Dumnezeu şi în Oameni.

Problemele de sănătate au fost întotdeuna la mine omniprezente. Sunt câţiva ani buni de când ele nu prea mă lasă în pace. Am trecut prin diverse experienţe, am depăşit momente. Într-o oarecare măsură, recunosc. Acum 3 ani, ieşită din nişte investigaţii, am hohotit o oră cu capul pe volan. De durere. Gata, mă săturasem.

Instinctul de conservare fusese frânt! Am abandonat şi nimic şi nimeni nu m-a mai convins să reiau, cu toate că lucrurile erau rămase în coadă de peşte. Atunci am zis: fie ce-o fi! şi m-am lăsat pe mâna Lui, pe ce-o vrea El, că El ştie mai bine. Am zâmbit şi-am mers târîş cu ele mai departe. Le-am făcut din anormale, normale. Normalitatea mea. Pentru mine, era simplu şi hotărât.

Ei bine, dorind să ajut pe altcineva – pe care n-o cunoşteam decât foarte puţin şi nici nu ne văzuserăm vreodată – am deschis iarăşi uşile acelor cabine pe care nu-mi mai doream cu toată fiinţa mea, să le mai deschid. Numai că dorinţa de a ajuta, pentru că puteam, a fost mai puternică decât orice hotărâre luată.

Am apelat la deschizătorul de uşi(doctoriţa mea de familie) care mi-a dat toate cheile potrivite, cu o singură condiţie, să-mi fac şi eu analizele. Evident că n-am vrut, evident că fiindu-mi şi bună prietenă şi de-a casei, a ştiut. Aş putea să povestesc o zi întreagă argumentele pe care mi-a le-a adus şi, tot atât, discuţiile d-acum lărgite în cadrul familiei. Un om absolut deosebit. Mi s-a făcut ruşine de ea şi am cedat.

Poate că pare o nărozie, dar în momentul ăla, am crezut că s-au surpat pământurile sub picioarele mele…Durerea trecută a năvălit peste mine cu forţa clipei trăite cândva, oboseala acumulată înainte de concediu, pentru că atunci s-a întâmplat, a amplificat totul, de 100 de ori. Mă zbăteam între promisiuni şi eu însămi…Ooo, cât de greu mi-a fost să ridic capul şi să zâmbesc ca şi cum, înlăuntrul meu era senin!!!! Atunci, am alternat tăcerile profunde cu glumele nebune.

Mi-am găsit cu greu un echilibru, forţa de merge înainte, împotriva voinţei mele. Cred că nimeni n-a ştiut cu adevărat, nici ce gândesc, nici prin ce trec, pentru că nimeni din jurul meu n-ar fi înţeles de unde atâta disperare…Au fost momente în care nici eu, nu m-am mai înţeles…În afară de El, care cu siguranţă că a ştiut.

Ei bine, credeţi în semne?

Am fost. Promisiunea e promisiune. Necesitatea unei intervenţii chirurgicale era stringentă. Am făcut-o. Rezultatul ulterior al biopsiei, a confirmat că nu suferea amânare. Aceea altcineva n-a avut probleme majore, Doamne ajută!

De atunci, întâmplarea în sine nu-mi dă pace. Totul era pe muchie de cuţit. N-o cunoşteam, deci puteam să nu răspund pozitiv solicitării ei…Nu mă cunoştea, deci putea să apeleze la oricine altcineva…Nu-mi doream să mă investighez şi eu, deci puteam să fiu catâr până la capăt….

Eram îngrozitor de obosită, deci aveam exact dispoziţia potrivită pentru a nu face nimic din cele de dinainte… Înainte de, am simţit, cum ceva îmi frânge încăpăţânarea…După, am simţit că ea, a fost trimisă special pentru mine… Am simţit cum mă invadează o profundă recunoştiinţă pentru El şi pentru ea, pe care şi azi, o resimt la fel de puternic. De atunci, au trecut aproape 3 luni.

De ziua mea, am primit un buchet de flori special. Pentru că a fost primul din ziua respectivă. Pentru că au fost trandafiri galbeni, florile mele preferate. Pentru că distanţa n-a însemnat nimic. Pentru că a fost primul buchet de flori din viaţa mea primit aşa, livrat la domiciliu. De la Ea şi Omul ei .

Există Îngeri trimişi, există Oameni Deosebiţi! Mulţumesc.