Picioruş sau…aripioară?

…cam aşa am simţit, azi, pe propria mea piele…

Ca la orice loc de muncă, mă rog, poate nu chiar peste tot, mai vine unul mai vine altul, mai cu un telefon, mai cu o cârpă minune, mai cu rimel de Avon, mai cu kilu de argint şi gramul de aur…aşa şi pe la noi.

Azi, fu rândul doamnei, cu gramul…Modele multe, şi d-alea şi d-alea, ţuţuieli din buze, onomatopee, vocalize, ale cârdului de femei extaziate în faţă noilor modele, cu prelucrare turcească.

Dacă am rezistat tentaţiei? Ei, hait! Nici vorbă! Punct ochit, punct lovit! Dragoste la prima vedere! Adică, s-a potrivit! La ţanc! A fost ca în povestea Cenuşăresei, după ce restul de doamne şi domnişoare îşi încercaseră norocul! Iubirea fiind împărtăşită! Nimic, nicio raţiunea, n-a mai stat în calea fericirii noastre! Nici măcar Stăpânul, n-a putut opri entuziasmul!

Iniţial am fost foarte încântată…apoi, mi-a venit mintea la cap, ca oricărei neveste adevărate…păi, chiar aşa, să fie ??? Inelu-i, inel, brăţara, brăţară! Dacă le numeri sunt două piese…parcă, acum e altceva…un soi de Magazinul Victoria, 50 de magazine intr-unul singur!!! Asta-i model, clar elaborat, de un bărbat însurat!!!

Aştept, fără niciun interes, nici măcar ascuns…piesa, care să se facă şi inel şi brăţară, şi cercei, şi colier, eventual să se schimbe în funcţie de starea sufletească!

Deci, picioruş sau…aripioară ?

Visul unei femei măritate, pentru o zi de duminică…

…pentru că, ce poate să-şi dorească mai mult, cum poate să se simtă şi mai împlinită? Cum poate să aibă ea o satisfacţie garantată???

În două feluri:

1. să frece un aragaz, după ce a făcut 3 feluri de mâncare, desigur, prăjeala, e şi pe lista de bucate, sau/şi

2. să frece o chiuvetă plină cu vase, cu o manechiură proaspăt făcută, desigur, la manechiuristă!

Ei da, judecând după primul punct, care mă descrie, perfect, mă simt d-a dreptul împlinită!!!! E şi visul mamei mele acolo, vis în care a investit destul!!!!

De punctul doi, probabil, dacă nu chiar sigur, se bucură altcineva, o altă nevastă cu carte de muncă şi indicatori de performanţă îndepliniţi, ca şi mine! Împărăteasa ştie!

…sunt lucruri pe care nu le înţeleg…

…ca de exemplu, despre E-uri.

Adică, înţeleg că ele sunt rele, înţeleg că ele sunt cunoscute, înţeleg că sunt cercetate iar urmările sunt devastatoare în timp, deci înţeleg.

Ce nu înţeleg, este altceva. Nu înţeleg pasarea pisicii moarte, în curtea mea, a ta, a lui, a ei, a noastră. Adică a responsabilităţii…

Păi, ca să mă explic. Există produse cu E-uri, cum există şi produse, fără. Ele se găsesc pe piaţă. Ambele, da? Da.

Eu sunt cetăţeanul. Da? Da. Cetăţeanul cumpără. Când cumpără? Când are timp, de cele mai multe ori după orele de program. Ce cumpără? Cumpără şi el ce îi iese în cale, cu ce bani are la buzunar! Dar cetăţeanul, trebuie să citească, să cerceteze dacă are sau nu E-uri, produs respectiv. Asta dacă mai scrie, dacă nu cumva sunt trecute direct denumirile chimice, pe care el, cetăţeanul- inclusiv, Tanti Florica, de la Dîlga, cât şi Ionel, puştiul de 4 ani- trebuie să le ştie. Ce mare lucru? Cum domne’ să nu ştie atâta lucru??? (mai mult…)

Chiar de râsul curcii!

…la blog mă refer, la relaţia mea cu el, a lui cu Stăpânul, şi a mea cu Stăpânul!

Când am început bloguiala, Stăpânul, n-a fost încântat. Deloc. Ba, mai mult, l-a perceput ca pe un duşman, un amant virtual. Au fost discuţii nenumărate. Au fost cuvinte dure, aruncate în eterul real. Nici acum, nu este împăcat cu prezenţa lui. Pentru că îmi fură din timp. Pentru că, odată, a văzut, că blogul, bloguiala,în loc să mă bucure, mi-a adus tristeţe. Şi el, Stăpânul, nu mă vrea tristă. Nu. Ştia că-mi ajunge tristeţea din viaţa reală, că nu aveam nevoie de o sursă în plus. Dar, m-a văzut că eu am continuat, m-a văzut că am regăsit în această activitate, bucuria, şi pentru el, asta e lucrul cel mai important.

Timpul şi timpurile ne ţin departe unul de altul, în cea mai mare parte a celor 24 de ore regulamentare ale unei zile, iar când suntem lângă, ori suntem obosiţi, ori alte activităţi cum ar fi cele casnice, sau cele care necesită prezenţa noastră, în alte locuri, nu se cheamă că suntem împreună, că avem timpul rezervat, numai pentru noi şi pentru copilul nostru. (mai mult…)

Albastru…

…de două ori, albastru. Al Mării Mediterene şi al piscinelor hotelului. Albastrul pe care îl iubesc, alături de cel al cerului senin. Albastrul, care îmi încarcă bateriile. Albastrul în care mă regăsesc. Punând aici, aceste fotografii, mă încearcă nostalgia momentelor petrecute.

M-am născut în plin soare, la miez de zi.

Soarele şi marea. Când sunt în preajma lor, simt că trăiesc, simt că prind viaţă, simt că-mi transmit energia de care am atâta nevoie. Simt că sunt vie.

Bine v-am gasit!

…si m-am intors! Sambata! Direct la Bucuresti! Fara alte escale si surprize! Atat de mult m-am temut,ca ele vor mai fi, incat abia cand pilotul a anuntat ca mergem la Bucuresti si nu in alta parte, abia atunci am anuntat, acasa, ca sa vina cineva dupa noi…

Acasa…PUSI, DORA, floricele, toate ne asteptatu! Numai net-ul, NU! Adica, cineva …Stapanul…n-a platit…abonamentul…fapt pentru care…direct de la aeroport, abia ajunsi acasa, a fost trimis la plata…dar, prea tarziu…asa ca, abia acum la sfarsitul zilei de munca, a noului curs inceput, pot sa scriu.

Am adus cu mine cate o floare pentru fiecare, pe alese, pe care am sa le pun diseara de acasa…am sa povestesc…

Pana atunci…o cafea turceasca si un gand bun, de la mine, pentru fiecare dintre voi!

…bun venit, acasă, măi Marina!

…că doar m-am plimbat destul…şi pozele sunt elocvente! Da, mi s-a pus masa, da, n-am mai spălat nici farfurii, daaaaaaaa…nu m-a întrebat nimeni, nici de cămaşă şi nici unde sunt ciorapii “aia”…da, şi nici nu a trebuit să fac ordine pe nicăieri…nici măcar grădina n-am udat-o, la copii cu blană, nici apă nu le-am pus…deci sunt odihnită…aşa că treci la treabă, mai Manole, că e destulă…şi cum să pleci aşa, oricum în concediu? Cum?

V-am mai spus că număr zilele? V-am mai spus! Şi, ce dacă?!! Azi e cu una mai puţin…Hmmm, nu sună grozav, dar mă limitez să mă gândesc, numa’ la conced! Că oricum, alălalte trec…

Şi cum spuneam, adică mai bine zis, încă nu am spus…că-mi las în casă, cât sunt în concediu, adică 2 săptămâni, nişte buni prieteni care-şi renovează casa lor…Deci, oamenii vin să stea la noi. Păi, mai pot pleca eu, aşa oricum? Neeeeeeeeee!

Câte zile, ziceam că mai sunt? Aha! Fix, 7! Cu asta de azi! Treabă???? O, Doamne! De dimineaţă, nu ştiam de unde să încep…Mi-am făcut un plan, pe zile…şi cred că mai am puţin şi-l fac, pe ore… Vedeţi, casă mare, curte mare…grădină cât să muncesc în ea…o zi ca să se şi vadă…

Rufe de spălat…ca după o săptămână (să-i dea Dumnezeu, numai pajişti minunate, celui ce-a inventat maşina de spălat!)…dar ca să le întind…trebuie curtea din spate curăţată…măturată şi spălată…ceea ce am şi făcut…de mă dor şalele, de cât le-am dat pe toate la o parte şi le-am pus la loc! Am curăţat şi juma’ din curtea mare…până la cuşca Dorei, inclusiv…Mai am la poartă…Da, am întins şi a 3-a maşină…urmează cea de-a 4-a…

Aşa scrie la plan…că azi şi mâine să fac curtea, grădina…şi dacă o mai fi loc- a se citi, mă mai pot mişca- şi bucătăria! Da…cu geamuri cu tot, şi pe dulapuri, cum să nu? Păi cum fac eu curăţenie? Cum fac toate femeile, dornice să fie mândre şi să respire a aer schimbat! Adică cu abnegaţie, pasiune şi multă forţă la frecat…în toate colţurile şi ungherele! Că doar pentru mine, fac! Eu stau aici! Cât? Poate o viaţă, poate doar o clipă (că mi-a trecut prin cap…să mă apuc să zidesc temelie nouă!)…dar, unde stau, mă respect! Aşa m-a învăţat mama, aşa fac!

Că trecură nervii…

Lucrurile erau relativ simple…eu de dimineaţă cumpăram maşina…acte, chestii, socoteli, apoi ar fi trebuit să fac bagajul…între timp Domnul meu, ar fi venit acasă…am fi băut şampania aia cu naşii fetiţei noastre…apoi, eu la gară, el la plătit restul ce-a mai rămas din biletele spre Marele Concediu…A fost aşa? Ei, aş!

Dimineaţa, în principiu, mi-am respectat programul, de acte, semnături, circa financiară…o nebunie, nici la telefon n-am putut să răspund…sau pur şi simplu, nu l-am mai auzit…M-am trezit în faţa unei situaţii, în care mi-aş fi dorit să fiu clonată…adică, îmi mai trebuia, încă un eu…ca să conducă noua maşină…fapt pentru care, Omul, vânzătorul, m-a dus cu maşina lui, până la Polo-aşul meu…Mi-a mai dat alea, alea…acte aveam, deci ce-mi mai trebuia? Să-mi iau jucăria, s-o duc acasă…

Ohoho! Am ajuns cu ea tare departe….cam 1 km am apucat să merg liniştită, cu ea…după care…s-a întâmplat…Cargus, microbuz, s-a numit. Da. Fix în stopul meu, de pe partea dreaptă. Am ieşit din maşină…şi-am început, pur si simplu să plâng de ciudă…o juma de oră…o zi…să fi fost întreagă şi a mea!!! Tabla se repară, stopul se înlocuieşte…nu era de maşină, că doar se mai întâmplă…dar n-apucasem să mă bucur şi eu de ea…

Ce-a urmat? Păi, ce putea? Alte acte…declaraţii şi multă răbdare la poliţie!!! Vedeam cum trece timpul…şi amărăciunea mea se transforma, treptat şi sigur, în nervi…apoi, un telefon, de la serviciu..m-a adus la condiţia de bombă, fără ceas! Taman ce m-a anunţat o colegă…cum că, cererea mea de concediu…n-ar fi fost aprobată…Asta, îmi mai lipsea! Eu, care plecam pentru o săptămână, deci ioc, posibilitatea de lămuriri!

Habar n-am cât de pornită am fost…habar n-am ce ton am avut…cert este că…am sunat eu, pentru prima dată, în viaţa mea, pe Şeful meu, cel Mare…ştiu, că am vorbit circa 30-40 de secunde, poate un minut, în continuu…Dacă s-a rezolvat? Ei, da! Cu asta, se încheiase!

Aventura declaraţiilor s-a terminat la ora 16,30… am ajuns acasă într-un sfert de oră…am trecut prin baie…mi-am făcut bagajul…şi m-am încălţat cu ce pantofi, au fost la uşă! N-am mai contat nimic!

Abia, a doua zi…am constatat că lucrurile din bagaj…nu s-ar fi pupat unele cu altele, neam! Şi tot atunci am văzut…cum e să mergi din traversă…în traversă…cu pantofi bej, de 3 milioane…Da, acum sunt pe alocuri şi verzi şi negrii…

Cu …sau …fără?

…de laptop, e vorba!

Adică, curând, O, Doamne!!! cât de curând!, plec în Marele Concediu! …şi pun problema, să-mi iau laptopul cu mine, sau să nu? Neeeeeeeee, a nu se citi…că aş renunţa la Net, că nu e cazul! Cum, să renunţ, taman acum când m-am declarat şi viciată??? Neeeeeeeee, ar fi o lipsă acută de consecvenţă şi nu e cazul! Deci, recunosc în continuare!!!

Problema pe care o pun, e de altă natură e mai de …greutate. Pentru că are, dragul de el, ceva kile…de unde şi întrebarea, cine-l cară? Şi de aici, vă rog, puţintică imaginaţie: eu, în aeroport, eu în avion, eu în alt aeroport…eu, acolo…şi de aici, mai băgăm o manevră, adică pe el, când în geantă, când, în afara ei…cam de două-trei ori pe zi, apoi, cărat iar, sus, jos…şi ziua plecării cu reluarea fazelor de aeroport, avion, aeroport…

M-am mai gândit şi la momentele vesele, băltind a comentarii şi întrebări tandre şi iubitoare…cum ar fi:

– Ce faci, îl iei? Sigur, nici acolo…

– Ce faci cu el, când mergem la plajă ? Îl laşi în cameră? Dacă ţi-l fură??? Nu, în seif, nu are loc!

– Abia am venit şi tu…cu calculatorul ?

– Iar cu calculatorul??? Fi-ţi-ar, blogul, să-ţi fie!!!

– Cu cine vorbeşti ? Cine, e? Ce vorbeşti ? Despre ce poţi vorbeşti, cu cineva pe care nu-l cunoşti???

…şi între…

– L-ai luat?! Carăţi-l !!!

Mimica şi tonul, sunt aceleaşi…ca pe la unele dintre voi…dacă nu la toate!

Acum, nici eu nu ştiu de unde atâta aprigă dorinţă, mai ales că hotelul, e dotat. Da. Şi cu wireless…dar şi cu un cafe internet…Numai că, e pe bani. Nu că, ar fi o mare tragedie!!! Dar de aici…ar urma:

– Unde te duci?

– Iar??????, a se citi şi tonul revoltat!

– Cât costă??? Păi, e normal???

– Mai bine îţi luai ceva de banii aştia!!!

Şi nu în ultimul rând … aia cu… Fi-ţi-ar…

Deci, dilema e mare. Că, şi într-un caz şi în celălalt, Ciufulici (la neuron!), scrie pe mine! Mda, şi asta cu majuscule…după context!

O scenă…

…dintr-un coafor. Am fost miercuri – pentru prima dată anul acesta, să mă vopsesc la coafor, îndeletnicire, pe care de regulă, o rezolv loco, adică acasă, cu mânuţele mele.

Ştiţi cum e la coafor…intri la ora programată, în cazul meu, când m-a chemat (uit de programări…şi intru printre…) , şi ieşi …când ai noroc. Aşa şi miercuri, m-am înfiinţat la 5 juma, când am ajuns de la serviciu …şi am ieşit pe la 8 seara. Timp…suficient, să vezi, să auzi, să participi…

Nu vă mai spun ce culoare de păr am acum, chiar nici nu ştiu, cert e că, am renunţat la blond…poate anul ăsta, nu-mi mai spun turcii, Nataşa!!!

Am asistat la o scenă care m-a atins undeva acolo în suflet…

Cunoaşteţi tipul acela de om şi de femeie…ca o umbră care să nu deranjeze pe nimeni cu nimic, să se strecoare printre toţi de nici nu-ţi dai seama că a fost…slabă, la vreun 1, 65 m, îmbrăcată modest şi fără nimic strident, cu faţă lungă, cu păr şters, moale şi rar…aşa a intrat, în coafor, o domnişoară la vreo 25-28 de ani, poate mai mult, după figura ei în totalitate, explicitată mai sus, nu-i poţi da, cu certitudine vârsta.

S-a aşezat lângă mine, trăgându-şi genunchii cât mai aproape unul de altul, cu geanta în braţe, strângându-se cât mai mult, ca să nu mă incomodeze. Pe faţă ei un se remarca un zâmbet amar, iar ochii îi erau trişti.

N-a stat 5 minute, una din coafeze, a invitat-o pe scaun. Am auzit conversaţia dintre ele. Domnişoara îşi cunoştea bine calităţile dar mai ales defectele fizice. Glasul ei, cu toate că era stins, era ferm în explicaţiile ce le dădea. Coafeza i-a dat şi ea câteva sugestii, fapt pentru care, ochii domnişoarei s-au înviorat iar în ei se citea dorinţa de a arăta altfel. A închis ochii,şi a aşteptat (nu i-a mai deschis, până când i s-a spus că e gata!).Tunsul a durat relativ puţin, apoi aranjatul, încă un strop. Domnişoara, a deschis ochii plini de speranţă, un zâmbet i s-a înfiripat pe faţă…Coafeza vorbea, îi tot vântura părul, care oricât de mult fixativ înghiţea, se încăpăţîna să revină la starea lui bleagă.

Am privit atent faţa domnişoarei…cum zâmbetul se stingea lent, în ochi i-a apărut mai întâi dezamăgirea…apoi, resemnarea. O resemnare tristă şi totuşi împăcată.