Ce s-a schimbat ?

Aseară am prins un post oarecare…la un film la fel de oarecare, numai finalul a fost sigur, la numai 5 minute…cu ea…Am sărit din pat şi mi-am ciulit urechile, vroiam să-i prind cuvintele să-mi dau seama cum s-o caut.

O melodie pe care o uitasem sau poate o pierdusem printre faldurile timpului, ale inimii sau poate era ascunsă odată cu aminitirile înecate cândva în lacrimi amare, versurile, un soi de întrebare mirată cu ochii ridicaţi spre cer în nedumerirea existenţiei încă a întregului lui, căutând cu disperare o gaură, ce-ar fi fost de la sine să fie…

Unele lucruri sunt chiar veşnice…şi mereu aceleaşi.

Credeţi în semne?

Am atâtea de povestit şi azi, aş fi spus ce-am făcut ieri dar o las pe mai târziu, pentru că ceva mă tot împunge, de ceva vreme…O poveste adevărată. Pe care trebuia s-o scriu, pentru că ea înseamnă speranţă în Dumnezeu şi în Oameni.

Problemele de sănătate au fost întotdeuna la mine omniprezente. Sunt câţiva ani buni de când ele nu prea mă lasă în pace. Am trecut prin diverse experienţe, am depăşit momente. Într-o oarecare măsură, recunosc. Acum 3 ani, ieşită din nişte investigaţii, am hohotit o oră cu capul pe volan. De durere. Gata, mă săturasem.

Instinctul de conservare fusese frânt! Am abandonat şi nimic şi nimeni nu m-a mai convins să reiau, cu toate că lucrurile erau rămase în coadă de peşte. Atunci am zis: fie ce-o fi! şi m-am lăsat pe mâna Lui, pe ce-o vrea El, că El ştie mai bine. Am zâmbit şi-am mers târîş cu ele mai departe. Le-am făcut din anormale, normale. Normalitatea mea. Pentru mine, era simplu şi hotărât.

Ei bine, dorind să ajut pe altcineva – pe care n-o cunoşteam decât foarte puţin şi nici nu ne văzuserăm vreodată – am deschis iarăşi uşile acelor cabine pe care nu-mi mai doream cu toată fiinţa mea, să le mai deschid. Numai că dorinţa de a ajuta, pentru că puteam, a fost mai puternică decât orice hotărâre luată.

Am apelat la deschizătorul de uşi(doctoriţa mea de familie) care mi-a dat toate cheile potrivite, cu o singură condiţie, să-mi fac şi eu analizele. Evident că n-am vrut, evident că fiindu-mi şi bună prietenă şi de-a casei, a ştiut. Aş putea să povestesc o zi întreagă argumentele pe care mi-a le-a adus şi, tot atât, discuţiile d-acum lărgite în cadrul familiei. Un om absolut deosebit. Mi s-a făcut ruşine de ea şi am cedat.

Poate că pare o nărozie, dar în momentul ăla, am crezut că s-au surpat pământurile sub picioarele mele…Durerea trecută a năvălit peste mine cu forţa clipei trăite cândva, oboseala acumulată înainte de concediu, pentru că atunci s-a întâmplat, a amplificat totul, de 100 de ori. Mă zbăteam între promisiuni şi eu însămi…Ooo, cât de greu mi-a fost să ridic capul şi să zâmbesc ca şi cum, înlăuntrul meu era senin!!!! Atunci, am alternat tăcerile profunde cu glumele nebune.

Mi-am găsit cu greu un echilibru, forţa de merge înainte, împotriva voinţei mele. Cred că nimeni n-a ştiut cu adevărat, nici ce gândesc, nici prin ce trec, pentru că nimeni din jurul meu n-ar fi înţeles de unde atâta disperare…Au fost momente în care nici eu, nu m-am mai înţeles…În afară de El, care cu siguranţă că a ştiut.

Ei bine, credeţi în semne?

Am fost. Promisiunea e promisiune. Necesitatea unei intervenţii chirurgicale era stringentă. Am făcut-o. Rezultatul ulterior al biopsiei, a confirmat că nu suferea amânare. Aceea altcineva n-a avut probleme majore, Doamne ajută!

De atunci, întâmplarea în sine nu-mi dă pace. Totul era pe muchie de cuţit. N-o cunoşteam, deci puteam să nu răspund pozitiv solicitării ei…Nu mă cunoştea, deci putea să apeleze la oricine altcineva…Nu-mi doream să mă investighez şi eu, deci puteam să fiu catâr până la capăt….

Eram îngrozitor de obosită, deci aveam exact dispoziţia potrivită pentru a nu face nimic din cele de dinainte… Înainte de, am simţit, cum ceva îmi frânge încăpăţânarea…După, am simţit că ea, a fost trimisă special pentru mine… Am simţit cum mă invadează o profundă recunoştiinţă pentru El şi pentru ea, pe care şi azi, o resimt la fel de puternic. De atunci, au trecut aproape 3 luni.

De ziua mea, am primit un buchet de flori special. Pentru că a fost primul din ziua respectivă. Pentru că au fost trandafiri galbeni, florile mele preferate. Pentru că distanţa n-a însemnat nimic. Pentru că a fost primul buchet de flori din viaţa mea primit aşa, livrat la domiciliu. De la Ea şi Omul ei .

Există Îngeri trimişi, există Oameni Deosebiţi! Mulţumesc.

Maşina de spălat şi centrifuga ei

Azi se împlineşte o săptămâna de când ne-am întors acasă. Am încercat pe cât posibilul să mă ţin departe de orice ştire, de orice care să-mi bulverseze picul de odihnă mentală pe care l-am dobândit în concediul meu. Deci, nu tivi, nu radio, nu gargară prietenească despre starea naţiunii…Nimic. Ieri, pentru că rămăsesem fără ţigări am intrat în buticul de peste drum.

Ce butic? Un chioşc ceva mai mare…Într-un colţ, spânzurat de tavan, un televizor dădea aprig din sonor. N-avem cum să nu-l aud, l-am prins înainte de începerea ştirilor, deci, exact la trecerea în revistă a ştirilor ce vor fi prezentate…am auzit despre măsurile de restructurare, comasare, desfiinţare, inclusiv despre cele 10 zile ce se preconizează a le lucra mai puţin…

M-am întors agale, mintea mi-o luase razna…o bulversarea totală a pus stăpânire pe mine…10 zile mai putin…1/3 din salariu mai puţin…bancă, facturi, datorii, meditaţii, femeia care are grija de Mica, mâncare…toate se roteau ameţitor cu viteza centrifugii la momentul strorsului…Făceam eforturi să-mi îndepărtez gândurile de la toate astea, să uit măcar pentru moment, măcar până luni, când mă voi întoarce în front line-ul realităţii…

Dacă o cârpă simte ceva atunci când e pusă în maşina de spălat, atunci probabil că asta trebuie să simtă…Şi, am trecut în revistă fiecare gest, bine calculat cândva, acum deja automatism, pe care-l fac mâinile mele când vreau să pun la spălat. Scot toate rufele…şi le sortez pe culori. Fac grămezi. Apoi, iau fiecare grămadă de o anumită culoare şi iar le sortez… unele sunt purtate doar o dată, altele au pete vizibile.

Nu le amestec din prima, adică nu le pun şi pe cele fără de pete, la fiert ori le vreo temperatură mai mare, degeaba. În felul astă mi se pare că le protejez de o agresiune inutilă…Că doar ţin la ele, că sunt ale mele! Altele nu am! Aşa că, le iau pe cele cu pete şi le bag în lighean…cu nişte Veniş, acolo… Şi nu, nu pun Venişul pentru lucrurile albe pe cele colorate. Nu.

Pentru că nu li se potriveşte! Şi, iar mă gândesc că dacă aş face aşa, cele colorate ar suporta o agresiune inutilă..! Le mai sortez o dată pe cele la care petele sunt de neânlăturat…le pun la uscat…că or fi bune şi ele la ceva, cândva, poate la un şters pe jos, poate o avea al meu nevoie de vreo cârpă la maşină…Abia atunci, le pun la spălat pe cele rămase, pe culori şi toate aduse în aceiaşi stare, stare suficientă care să-mi permită să utilizez un program uşor, scurt şi mai ales fără de temperaturi clocotitoare.

Tot pentru că ţin la lucrurile mele şi ştiu că n-au nevoie de a fi sterlizate… Şi nici nu trebuie să consum prea multă energie…că doar sunt plătitoare de facturi, nu? Hmmm, să mai spun şi de detergent??? Gânduri de simplă gospodină…

Imaginea unei uriaşe maşini de spălat rufe, a unei vâltori uriaşe, în care m-au aruncat mâini nevăzute pe mine şi încă pe mulţi alţii, privind neputincios de atâta amar de vreme la neputinţa din incompetenţă a altora, aceasta din urmă răsfrântă asupra noastră cu puterea apei din cascada Niagara…s-a conturat în mintea mea…Maşina de spălat generaţii, suflete…oameni, nu cârpe.

Amestecaţi la grămadă, fără o sortare prealabilă, în care culorile ni se amestecă, iar petele altora ni se aşează pe propria culoare…Fierţi degeaba, agresaţi de detergenţi nepotriviţi…Eu, cum oi ieşi din asta? Câţi dintre noi vor mai rămâne, cu adevărat curaţi? Sau, câţi vor fi aruncaţi,( nu, nici gând de păstrare, pentru că nimeni nu ţine la noi! Vin alţii!), constatându-se noiamul de pete?

Sau, câţi…după atâtea agresiuni inutile, provenite din lipsa oricărui bun simţ gospodăresc, se vor alege cu găuri mai mici sau mai mari…pe veşnicie? Sau câţi, vor fi pierderi colaterale – procentul de sacrificiu pe care de data asta, n-a avut cine să-l calculeze ? Cu aşa gospodină…tare mă mai tem…

Am simţit cum paşii mi-au devenit mai repezi…vroiam să fug de vuietul nevăzut ce se auzea în spatele meu…dar, ştiu că n-am unde…sunt în maşina de spălat a ignoranţiilor…

Visul vietii mele

Visul vieţii mele şi pentru care mama m-a crescut cu o deosebită atenţie şi m-a şi dat la şcoală, a fost(tot cu cele doo degete în aceiaşi poziţie) să adun niscai ciorapi împrăştiaţi pe unde nici gândul nu gândeşte, să spăl vase cam cât să bat recordul din Guiness book, să le umplu(cu fervoare) pe aceleaşi ca la popotă, nu de alta da’ ca să am ce lua de la capăt cu spălatu’, să răspund unde e fiecare lucruşor din casă indiferent al cui e, dar mai ales unde sunt şurubelniţele, cu care fie vorba între noi, când nu am ce face noaptea, joc marocco alternând cu faţa-ascunselea ca să le pitesc pe toate glafurile din casă sau în multe alte locuri năstruşnice, şi lista viselor mele din copilărie poate continua şi cu altele, în aceaşi măsură şi cu acelaşi freamăt neliniştit şi creativ!

Deci, da. Cum toate astea trebuie făcute şi cum nimeni nu m-a crezut că visele sunt frumoase atâta timp cât sunt vise, ba dimpotrivă, bag de seamă că mai toată lumea mă ajută să mi le împlinesc şi asta, zi de zi, mă căznesc la ele când vreau şi mai ales când mă simt în stare să pot, pentru că tot de mică, am învăţat că dacă nu le faci cu tot sufletul, atunci mai bine te laşi păgubaşă, că altfel ori nu-ţi ies, şi-o iei de la capăt( monotonia, e ca picătura chinezească!), ori nu se vede, ş-atunci, de s-o mai faci? Mai bine, mai iau o carte, mai fac un cornet…citat din înţelepciunea populară.

Ziceam mai alaltăieri, că atunci când nu-mi dau eu de lucru, îmi dau alţii. Ceea ce s-a şi întâmplat, că doar era luni, în concediu în continuare şi cum altfel să-mi înceapă săptămâna?! Ieri, fix la ora 9,30, sună vecinu’. Neaţa. Neaţa. Am venit să iau covoru’. Care covor, întreb eu într-o dungă…Ăla din sufragerie, să-l spălăm, că aşa ne-am gândit noi(adică el şi vecina) că dacă tot le spălăm pe ale noastre, să-l spălăm şi pe al vostru.

Voi daţi o bere. Hmmm, ideea în sine, evident că-mi surâdea, aşa că rânjesc cu -2 dinţi din laterale. De aici, dezastrul! Ei au luat covorul, noi pe lângă casă. Da’, poţi de conştiinţă???? Nup. Cele 4 carpete(3 d-un fel şi un Whinny Pooh) rămase în casă, mă strigau. Degeaba m-am tot făcut că nu le aud…tot acolo am ajuns…De dat vecinilor şi p-astea, era de-a dreptul nesimţire, de rămas cu ele neclăbucite…era păcat…şi uite aşa, credincioasă din fire…am purces…şi l-am spălat pe Whinny Pooh pe burtă, apoi, că tot eram în mână, am frecat cu periuţa puntea, ăăă, curtea!

Ehe, ce frumos le văd d-aproape, căci, cine e ca un triunghi isoscel, cu ipotenuza dintr-o coadă de mătură, ha?

Acasa printre ai mei şi ale mele

Întoarcerea acasă, finalul peripeţiilor de peste Marea Neagră, s-a lăsat mai pe tot parcursul drumului, din când în când, pe feţele fiecăruia dintre noi cu câte o buză resfrântă şi cu suntele de regret…Mno, fuse şi se duse, dar gândul că mai urmează încă o săptămână de concediu ne-a făcut să ne destindem feţele şi minţile. Care regrete, ne-am întrebat, de cum am deschis poarta casei?

Acasă…m-au aşteptat toate, şi alea bune şi ale rele. Le-am dat cu mână minţii la o parte pe cele rele, să mai aştepte, am treabă. Am multă treabă, pentru că sunt atât de multe de care să mă bucur. Ca nicăieri în altă parte. Şi mai e ceva, restul familiei, care a năpustit cu telefoanele şi cu toate trupurile lor, până la căderea serii. Cu pupături, cu bucurie şi fiecare cu oalele lor pline, care mai de care mai mirositoare.

Un fel de all inclusive de acasă, de la mama, de la sor-mea, de la vecini, de la naşi. Înconjuraţi de ei, risipindu-le grijile pe care şi le-au făcut pentru noi, pentru mine, acum ajunşi aici, lângă ei, în bună stare, ne-am simţit din nou copii. Astfel de momente, îţi răspund la întrebările de mai demult…d-aia n-am plecat definitiv pe alte meleaguri,departe de aici, de acasă… N-am plecat de lângă iubirea necondiţionată. Există iubire, există orice.

Acasă…mi-am reluat obiceiul picioarelor goale prin casă şi curte…Oooo, ce dor îmi era! De umbletul liber şi de spaţiul meu, cu fiecare lucru acolo pus la locul lui de mâna mea…Mi-am mângâiat florile cu blană şi florile cu petale, fiecăruia le-am vorbit cu vocea malcomă şi plină de iubire pentru a le şterge amintirea singurătăţii…Am revenit şi sunt din nou a lor, iar ele ale mele… Încet, încet lucrurile ai intrat în făgaşul normal al dulcelui tradiţionalism familial.

Acasă…”a sta” e un cuvânt sinuos. Improbabil, incert. A sta acasă, înseamnă a face ceva. Orice. De la cea mai mică remediere, uitată cândva printre rafturile datoriei, până la orice schimbare, o nouă imagine proaspăt conturată în umbletul din care tocmai am venit. Şi, Doamne, câte mai sunt! Cu fiecare dintre ele, odată rezolvate, o dulce satisfacţie mă învăluie, propagându-mă, cu o putere nebănuită spre altele, ce sunt în aşteptare. Gust din plin din caşcavalul motivaţiei. A trăi. Viaţă.

Sunt părinte, şi ca orice părinte…

Am fost surprinsă, negativ surprinsă, de comportamentul copiilor englezi. Obraznici cu proprii părinţi, obraznici cu cei din jur. Îngâmfaţi şi aroganţi. Amuzându-se, chinuind în apă copiii mai mici decât ei. Cinici şi agresivi. Extrem de gălăgioşi şi tot atât de extrem de activi. Într-o continuă alergătură, dărmând, aruncând, ţipând. Mitocani. Blocând lifturile, plimbatul cu, fiind pentru ei o sursă de amuzament. Puerili.

Gesturile lor, indiferent de persoana cărora le erau adresate, într-o notă contrastantă cu vârstele lor fragede. Vulgare şi indecente. Suspendaţi pe scaunele de bar la orele mici din noapte. Neruşinaţi. La orice oră. Fie că era la piscină, în hotel, la masă ori la spectacolul de seară. Al naibii de răsfăţaţi. Cu tendinţa clară de a da ordine, nicio clipă de a asculta. Cerşetori. Obositori, îngrozitor de obositori. În mintea mea, acest comportament l-am perceput ca fiind strigăte disperate, mă întreb însă, dacă părinţii lor le vor auzi vreodată…

Priveam părinţii. Nicio urmă de răspuns şi mie, personal, acest lucru mi s-a părut a fi o încurajare tacită. Mai mult, i-am simţit mulţumiţi că odraslele lor şi-au găsit preocupări datorită cărora, ei sunt lăsaţi în pace. Bănuiesc ca dacă i-aş fi întrebat, probabil mi-ar fi răspuns că sunt adepţii libertinajului şi al dezvoltării personalităţii copiilor lor… Sunt în vacanţă, inclusiv din meseria de a fi părinte, dacă au avut-o vreodată.

Într-o seară, plimbându-ne, ne-am întâlnit cu vănzătorul unui butic din interiorul hotelului, cu care noi mai schimbasem câteva vorbe. S-a oprit, ne-a zămbit şi a întins mâna de salut către noi. Ieşise şi el la plimbare. Dincolo de zâmbet am văzut ochii care îi erau mult mai întunecaţi. L-am întrebat dacă e obosit. I-au dat lacrimile, şi mi-a răspuns, că pe lângă oboseala celor 15 ore de activitate, era furios. L-am întrebat de ce. Cu multă tristeţe, a dat din mâna a lehamite şi ne-a spus: The english childrens, thei are not people…s-a oprit şi cerându-şi scuze a plecat repede…

Sunt părinte, şi ca orice părinte îmi pun tot timpul întrebarea : fac bine sau nu? În domeniul ăsta, nu există certitudini. Nu-i uşor să creşti un pui de om, nu există şcoli pentru a te învăţa să fi un bun părinte şi asta o află destul de repede orice proaspătă mamă, orice proaspăt tată. Tot ceea ce dai pe mai departe se bazează de regulă, pe trei componente: pe ce-ai văzut acasă( ce ţi-a plăcut ori ce nu ţi-a plăcut), pe ce-ai învăţat pe parcursul vieţii( nivelul educaţiei, şi nu mă refer la nivelul studiilor) şi, nu în ultimul rând pe gradul de responsabilitate/interes existent în fiecare.

Din aceste considerente, îmi e greu să-mi dau cu părerea dacă un copil este sau nu bine crescut. Pot însă să remarc lipsa de respect şi a bunului simţ. Pot însă, să desluşesc dincolo de un comportament anormal, fie lipsa de afecţiune, fie transmiterea/reflectarea mimetică a ideiilor, părerilor, discuţiilor particulare ale părinţilor, auzite de copil/copii. Da, e trist.

Impresii de calatorie

E vorba de o altă constatare, cea de-a doua, în cei trei ani petrecuţi în vacanţe minunate(cel puţin, aşa le-am considerat noi, raportându-ne la cele de dinaintea lor) , în hoteluri luxoase(nici astea nu sunt unice şi nici cele mai, dar totuşi de 5*!), adică vreau să conturez în câteva cuvinte, un spaţiu ce îmbie la bucurie, linişte, nostress -cum ar zice poetul, la relaxare şi bună dispoziţie, unde o pereche, în care, oricât de obosiţi ar fi partenerii ei, ar trebui ca după câteva zile de odihnă, aceştia, să se destindă în tihna locului, să se debaraseze de poverile de peste an şi să-şi întoarcă mai abitir decât în alte împrejurări feţele unul spre celălalt. Un soi de întoarcere la: make love, no war!

Ne-a surprins o altă imagine de cuplu, alta decât pe care o ştiau minţile noastre. Cupluri reci. Atrofiate. La plajă, ei, cu băutura în mână sau cu ochii hai-hui, căutând conversaţiile cu alte persoane decât cele familiare. Ele, între două cremuiri disperate, cu tone ce lotiuni/poţiuni, cu cărţi/reviste/ziare într-o mână, încercând la fel de disperat să ia tot soarele pe pielea lor.

Conversaţiile stricte la nivelul copiilor, ori poate la apariţia vreunui mic eveniment piscinal. Seara, printre sutele de flori luminate feeric de mii de luminiţe ori de sclipirile reflectate de apa piscinelor, ori a mării, aceleaşi cupluri distanţate, tăcute şi plictisite, aş zice, deprimate, resemnate. La câte o masă, cu sau fără de ţigări, cu sau fără alcool în faţă, cu privirile în gol şi gândurile aiurea. Atunci când gurile se descleştau, conversaţii protocolare. Zâmbete de complezenţă ce mimau amabilitatea. Da, este pregnantă prezenţa individualismului, a izolării, a separării.

N-am văzut. Nu ne-au surprins imaginile duioase de cuplu pe nicăieri. Nici vorbă de romantism şi tandreţe. Nu tu ţinut de mână sau ţinut protector de umeri, ori o atingere suavă pe spatele gol, nu tu furat de săruturi…

Nu ştiu cum sunt alţii, nu ştiu cum timpul trece şi rutinează cuplurile, dar ştiu că, la noi micile copilării încă există. Ştiţi voi de care! Un tras de nas, un tras de urechi, un ciupit de popou, un mângâiat delicat pe obraz ori vreun sărut, o strângere în braţe surprinzătoare şi fără explicaţie în afara unui zâmbet cald, ori vreo altfel de privire aruncată fugitiv în ochii celuilat, şi da, încă ne mai ţinem de mână, şi da, şi în spaţiul public.

Ţinând cont de ceea ce am văzut, o jenă s-a strecurat la un moment dat, între noi. Devenisem anormali. Oare?

Departe de haosul capitalei,

departe de ştirile bulversante, departe de canibalii moderni(am să scriu şi despre asta cândva) în vacanţă, după desprinderea de noţiunea de program şi în relaxarea totală a unei libertăţi bine delimitate, a unei stări în care zâmbetul şi bunăvoinţa predomină, mi-a venit în minte expresia asta.

Expresie, pe care o folosim de multe ori în viaţă. Rostită, ori doar gândită. Previzibilitatea din fiecare dintre noi. Referitor la cei ce ne sunt pe lângă. Unii zic că-i rea, alţii, zic că-i bună. Depinde din ce unghi. Şi mai ales, în ce scop. Pentru numai zâmbetul propriu, pentru numai zâmbetul celuilalt sau pentru cât mai mult zâmbetul comun.

Previzibilitatea maselor şi modul de reacţie a dus la manipularea lor, o ştiinţă, cândva iniţiată ca teorie explicită, de Freud. Alt capitol.

Previzibilul individual, hmm, ţine de gradul de cunoaşterea al celuilalt, de cât de empatic ai fost şi eşti în relaţia cu el. Gândurile rostite sau nerostite ale celuilat sunt pentru tine, ca o “carte deschisă”. Nu aşa, se spune? Fără să vrei, fără efort, te obişnuieşti, ştii. Eşti în pielea lui. Comfortul dat de preîntâmpinarea reacţiilor negative este bază pentru o relaţie constructivă.

Să faci ce ştii că-i place şi celuilalt. Un consens, rezultat dintr-o comunicare anterioară, cu condiţia de a auzi(ceea ce nu-i acelaşi lucru cu a asculta), de a te implica în celălalt, de aţi dori bucuria celuilalt. Micile compromisuri, tabieturi, reciprocitatea acţiunilor, punctele de plecare ale relaţiei întru identitatea de păreri, îndeplinirea dorinţelor în egală măsură. Ataşament, sau iubire. Depinde de felul legăturii. Prietenie sau iubire. Dacă asta vrei (un echilibru) şi te interesează(celălalt, aşa cum e). Adică zâmbetul comun. Linişte şi stabilitate.

Pentru celelalte două variante e doar, fie încrâncenare, cu tot efortul de schimbare, fie dezamăgire, cu tot cu tristeţe. Cui, îi plac ? De una ne plictisim, chiar dacă iniţial ne-a stimulat. Oboseală psihică, tradusă prin alte sentimente: lehamitea, indiferenţa şi nu în ultimul rând, coborârea celuilat de pe piedestalul sentimentelor pozitive îşi spun cuvântul. Îndepărtează. Distanţează. De dezamăgire şi tristeţe, fugim cu toţii. Reacţii imprevizibile. Detaşarea şi dezinteresul.

In cascada….totul, o cascada.

Prima impresie de WOW! a fost odată cu venirea la hotel. O cascadă ne-a întâmpinat. În spatele perdelei de apă, intrarea în hotel. Am admirat ce era de admirat din punct de vedere estetic, neştiind că de fapt, toată viaţa acestui hotel (cred că-i valabil în toate!) se bazează pe ideea de asigurare a continuităţii şi pe căderea în trepte, necontenită.

Aseară s-a schimbat seria, noi fiind atipici cu numărul de zile, am venit cu 2 zile înainte de schimbare şi vom pleca cu 3 zile după începerea următoarei serii. Aseară, a fost spectacolul de Bun Venit, la care am rămas destul de impresionată, ca să nu zic altfel. Tot staful hotelului s-a perindat pe scenă, ne-au urat toate cele şi au făcut prezentarea hotelului cu tot cu activităţile oferite free cât şi pe cele extra. Asta, pe parcursul întregului spectacol. Informaţii date cu picătura nu în fugă şi nici în mod agasant.

Au 4 departamente principale: recepţie clienţi, curăţenie hotel, entertainment şi bucătăreala. 4 Oameni ţin întreg hotelul, care după o socoteală simplă, după ce scrie pe site…se tot adună vreo 2000 de turişti,la capacitate maximă, de toate vârstele şi multe naţii…care, nu părăsesc nicicum de pe cele 8,7 ha ale hotelului…

Echipa de entertainment, 12 oameni, cu managerul în capul listei, asigură, începând de la 8 dimineaţa şi încheind la 2-3 în noapte, ca aceşti turişti să se simtă bine, să-i ţină în hotel, să-i antreneze făcând ca fiecare oaspete să se simtă important. Hmm…Muncă, multă muncă. Cum nu cred că la noi a fost vreodată şi nici nu cred că o să fim, în balcanismul nostru strâmt, vreodată capabili! Exemplul dat de aceşti copii, ruşi şi turci, cu dragoste pentru ceea ce fac, cu atât de multă energie pozitivă şi pentru oaspete, este de-a dreptul umilitor.

Dacă vrei să vezi şi vrei să înveţi, atunci ei sunt o lecţie de viaţă!

Programul lor zilnic…şi incomplet, fiindcă de la ora 8 dimineaţa, până la ora 10,00 sunt printre şezloguri şi stând de vorbă cu aproape fiecare explicând fiecare activitate în parte. După ora 16,30 încep repetiţiile pentru spectacol de seară, care ţine 2 h, până la ora 23,30, apoi, fuga la discoteca de plajă…Şi strâng tot timpul, nimic nu rămâne la voia întâmplării, nimic nepus la locul lui. Nu, nu ştiu când şi cât dorm…

Cum Să Gestionăm Mai Bine Timpul în Viața de Zi cu Zi

Viața modernă aduce cu sine provocări complexe, iar gestionarea eficientă a timpului devine esențială pentru a ne menține echilibrul și a realiza obiectivele personale și profesionale.

În fiecare dimineață, începeți prin a vă stabili prioritățile pentru ziua respectivă. Identificați sarcinile cheie și construiți-vă programul în jurul acestora. Planificarea în avans vă va oferi o viziune clară asupra a ceea ce trebuie să realizați.

Nu subestimați puterea tehnologiei în organizarea timpului. Aplicațiile de organizare, precum și funcțiile de notificare de pe telefoane, pot fi instrumente eficiente pentru a vă aminti de sarcinile și întâlnirile importante.

Adoptați Tehnica Pomodoro, care presupune lucrul intens timp de 25 de minute, urmat de o pauză de 5 minute. Această metodă ajută la menținerea concentrării și sporirea productivității, o abordare care s-ar potrivi perfect într-un program aglomerat.

În călătoria de a învăța să gestionați timpul, fiți indulgenți cu voi înșivă. Nu toate zilele vor decurge conform planului, iar adaptabilitatea este importantă pentru a face față schimbărilor neprevăzute.

Asigurați-vă că acordați atenție sănătății fizice și mentale. Incluzând exercițiile fizice și momentele de relaxare în rutina zilnică, veți avea mai multă energie și concentrare în activitățile zilnice.

Împărțiți-vă ziua în segmente, acordând fiecărui bloc de timp o tematică specifică. Alocând momente fixe pentru diferite activități, veți evita multitasking-ul excesiv și veți fi mai eficienți.

Conștientizați timpul petrecut pe dispozitivele digitale și rețelele sociale. Stabiliți momente dedicate pentru aceste activități, astfel încât acestea să nu vă distragă atenția în timpul lucrului sau altor activități.

Periodic, revizuiți și ajustați strategiile de gestionare a timpului. O abordare flexibilă vă va permite să vă adaptați la schimbările inevitabile din viața cotidiană.