Mărunţişul din geantă

Mai zilele trecute am căutat monezi de 50 de bani. Multe. Am băgat mâna în geantă şi-am scos un pumn de mărunţiş. Pe moment, am rămas uimită. Apoi, aproape că m-a bufnit râsul. Să nu spună cineva că nu sunt în trend! Unii jefuiesc bănci şi case de schimb valutar…pe când eu parcă am spart puşculiţa copilului sau cel puţin am jefuit-o pe mamaia din piaţă care vinde pătrunjel!

Cu ochii minţii am dat timpul înapoi şi mi-am văzut gestul, d-acum un automatism, cum îmi arunc restul în geantă. Şi mari şi mici. Cu bancnotele e uşor, rămân la suprafaţă. Le recircul. Mărunţişul însă, se ascunde. Se cufundă printre toate celelalte. Se aşeză precum mâlul pe fundul lacului. Cu timpul se strâng. Şi geanta devine din ce în ce mai grea. Inutil de grea.

De atunci, îmi tot propun, ca şi cu revista aia pe care tot n-am apucat s-o răsfoiesc, să-l folosesc, să strâng tot mărunţişul ăla şi să-l dau. Dar n-o fac. Apuc portofelul şi scot tot o bancnotă.

Până atunci însă, un alt gând mi-a trecut prin cap. Că oamenii sunt precum banii. Mai o bancnotă de valoare, mai un mărunţiş. Unii au valoare, îi cauţi la nevoie, ştii ce poţi “cumpăra” cu ei, ştii că te poţi baza pe ei şi se numesc prieteni. Şi că, dacă cumva se mai devalorizează oricum rămân cu o anumită valoare. Nu te mai prind cu două mâini, ci poate, doar cu una singură. Dar te trag în sus cu ea.

Alţii însă, sunt ca mărunţişul. Se adună. Şi se numesc cunoştiinţe. Nu ştii niciodată câţi sunt. Şi nici ce mărime au. Sunt doar mulţi. Să fie acolo lângă tine. Că cine ştie, poate cu timpul poate or apela la tine. Atârnă. Din ce în ce mai greu. Şi te trag în jos. Niciodată cu o singură mână. Întotdeauna cu două. Până atunci rămân precum balastul sau lestul. Mda, au grijă nu mă ia vântul! Că dacă o veni vreo furtună tropicală, vreun taifun, ceva…

Da, e musai să-mi fac curăţenie în geantă!

Matematic vorbind

Acum 20 de ani într-o anumită conjunctură, am cunoscut o profesoară de matematică. Nu era a mea, adică n-am cunoscut-o din poziţia învăţăcelului…ci din poziţia altui om …la o cafea! Ciudată e viaţa, nu? Habar n-am dacă ce mi-a spus atunci a fost real sau nu, şi cred că nu asta e important, cred însă în esenţa ziselor ei.

Îmi spunea că orice problemă se poate pune într-o ecuaţie…că are o rezolvare, că ea a încercat şi a reuşit să-şi pună problemele cu x şi y şi z…să le tragă câte o integrală, o derivată, sau mai ştiu eu ce , şi că în final avea şi un rezultat, mai mult, aşa, derivatele pot fi stăpânite conştiintizându-le. Că totul e o chestiune de matematică. Dar, ea, cu toată pasiunea ei pentru matematică, n-a reuşit să pună sănătatea într-o ecuaţie. Că matematic, nu se poate.

De atunci, aşa cum spuneam, au trecut destui ani. Am constatat că sănătatea o ai sau nu. Variabilele ei nu ţin neapărat de vârstă, de conjuncturi, de expuneri, de mediu, de … şi cred că ţin doar de Dumnezeu…şi e mai greu să-l pui într-o ecuaţie pe El. Adică imposibil. Probabilistic vorbind, are dreptul exercitat de a face Minuni. Şi le face. Dacă vrea. Când vrea. La cine vrea. În fiecare zi.

…să mai bem o cafea…

N-aş fi crezut…

…că o să ajung să-mi promit…să mă uit pe o revistă…

Acum 3 zile, am cumpărat de la magazinul local…una bucată revistă Burda. O cumpăr de 20 de ani…dacă nu mai mult, ţinând cont că îmi erau aduse şi înainte de marea Bulibăşeală… De regulă, în maşină sau cel târziu cum ajungeam acasă o răsfoiam. Acum, au trecut 3 zile de stat pe colţul mesei…unde mă aşteaptă, încă, să-i răsfoiesc paginile.

Ore la care ajung acasă, din ce în ce mai târzii, oboseală din ce în ce mai mare, o viaţă şi mai pe fugă. Stau preţ de câte 2-3 minute seara…şi mă gândesc dacă merită. Aici nu e vorba de vreo răsplată financiară ci mai degrabă de dorinţa sau cel puţin de a pune un umăr de a îndrepta anumite lucruri. Nu este altruistă, este una foarte mercantilă.

Lucrez de 20 de ani în aceiaşi organizaţie. Şi vreau ca şi mâine să lucrez aici. Pentru că îmi place. Şi de fiecare dată când ajung la această concluzie, îmi cresc forţele şi pornesc spre o nouă zi, cu acelaşi entuziasm al celor 22 de ani, vârstă la care m-am angajat.

Şi fără nicio legătură cu cele scrise mai sus…am o săptămână de când merg cu Pitica. Albăstrica. Polo-uţa. E prima mea maşină…în care eu mă simt mare, adică în sfârşit nu-mi mai întind gâtul ca să ajung să beneficiez de parasolar, văd şi botul maşinii…Cum e cu ea? Hmm, aici nu prea îmi place. Mă face agresivă.

Pentru că e calină, chiar al naibii de calină, mă induce în eroare…fiindcă ştie că dincolo de calinitatea ei…e o maşinuţă puternică şi nervoasă! Ştie că e mică, că se poate strecura pe unde te miri şi că-şi găseşte uşor locul de parcare. Aproape oriunde. Nu mai simt protecţia unei maşini mari şi cred că nici nu mai există. Motorul ei e prea aproape de picioarele mele…şi evident toţi ceilalţi din trafic sunt mai aproape…

Mda, am adăugat un factor de risc pe lângă drumul lung pe care-l fac zilnic.

Acum, cum mi-o fi norocul…

O altă amintire…

…tristă, pot să spun încă de la început, pe care n-am uitat-o şi care acolo din cutiuţa mea a răsărit dintre atâtea altele, acum vreo 2 zile…când am ascultat o ştire…

Cu o zi înainte ca tata să intre în operaţie, am stat de vorbă. Am făcut planuri. Ştia de probleme mele. Vroia să mă ajute. Mi-a promis. Ştiţi cum e să i să promită unui copil, căci ce altceva eram la 22 de ani? Speranţă pentru împlinirea unui vis…atunci era vorba de o casă…sau de întoarcerea acasă. Un moment greu al vieţii mele, în care aveam nevoie de ajutor, de susţinere. Pe care, el a hotărât ca imediat ce iese din spital să îl lumineze, fiindcă putea şi oricum aşa procedase şi cu sora mea, era rândul meu, mai mult, înţelesese de dinaintea mea, că aici se va ajunge.

Deci, a vrut, a avut cu ce, exista precedentul …şi-mi venise rândul…

Dar, n-a fost să fie. Pentru că n-am luat suficient, în calcul factorul extern. Boala. El a mai trăit doar 6 luni, paralizat…într-un pat de spital. Atunci m-am simţit de două ori abandonată. Ca copil…şi ca om la nevoie.

Auzind ştirile…cu ce mai face România şi mai clar, cu ce nu face …mi-a venit în minte amintirea mea, pentru că ea -România- seamănă al naibii de bine cu mine, cea de atunci…E la nevoie…are tată (sau mama) o Uniune Europeană…care a vrut…a avut cu ce…şi e la rând…

Dar n-a luat în calcul…factorul extern…criza financiară…Care fonduri?

De unde vin şi spun…draga mea, Românică…poţi sta şi în cap şi în coadă…dar oricât te vei strădui…tot s-a sfârşit mălaiul!

Mie mi-au ajuns…sărbătorile.

dică, gata cu mâncărurile şi preparatele şi bucatele şi toate cele de îngurgitat.

Gata, a spus, ficatul meu. Şi asta, fără de mari excese.

Ciudat organism mai am…cum se simte ameninţat, cum reacţionează cu impulsivitate. Aşa a fost de când mă ştiu.

Fumez prea mult? Sare de coadă în sus şi nu mă mai lasă să respir… Mă îngraş prea mult? O parte a corpului meu reacţionează, se înroşeşte, devine dureroasă şi mă obligă să-mi doresc, să fac totul să dau jos kilogramele alea în plus… Efort fizic prea mare şi prea susţinut? Ei, atunci mă pune pe butuci…îşi ia un cuţit cu vârful ascuţit şi mi-l bagă între coaste …până la ficat, “mângâindu-l” fără milă… Trag de mine cu inima şi cu sufletul pus pe jar?

N-am decât, dar el are grijă de mine şi-mi dă stări de somnolenţă, dacă tot ţin morţiş, atunci s-o fac în vis…Am mintea prea încărcată? Tabula rasa la mansardă (mai senină ca o floare!) şi m-a rezolvat…Sunt prea supărată? Atunci, îi împlineşte visul soţului meu…îmi ia graiul, adică pur şi simplu mă face mută la propriu şi nu la figurat! Şi tot aşa…deci, nu prea mă lasă să-mi fac de cap, fiind de-a dreptul violent.

De ieri… mi-a zis GATA. Aşa că, numai mâncare să nu văd…să nu miros…E inutil să mai spun că dacă, şi zic dacă, aş fi luat şi eu ca omul ceva în plus acolo de sărbători…în dimineaţa asta am constatat că treaba e rezolvată…Acum să vedem cât m-o ţine…deocamdată, însă… cafea, ceaiuri şi apă…multă. Nu, eu nu mai intru în bucătărie!

Şi, nu e cazul să mă gândesc la altceva, neeee, galbenă nu sunt, deci icter n-am, becurile sunt toate la locurile lor…deci sunt… sub ele…

Inocenţă……pentru copilul din fiecare dintre noi…Ce dacă am crescut mare?

Că vine sau nu vine Moshul…asta depinde de la an la an…Mulţumesc Celui de Sus, vremurile de altădată…când sub brad…găseam portocale…s-au dus…ultimii ani au făcut ca el să fie darnic…

Anul ăsta însă m-a cuprins tristeţea…alergând prin magazine, adunând ca să umplu sacul…Ştiam, aşa cum am ştiut şi anul trecut…şi acum 2 ani, şi acum 3 ani…cum ştiu de fiecare dată, când vine şi cu ce vine. Elementul surpriză e noţiunea pe care n-a mai cunosc, surprizele nu mai sunt ale mele…sunt doar ale lor. M-am revoltat, îmi doream porţia mea de inocenţă.

Anul ăsta…a fost altfel. Surprinzător, Moshul a venit şi mi-a adus, cu două zile mai înainte de noaptea magică, ce tocmai îmi exprimasem că-mi doresc. Un dar de suflet, cu emoţii şi trăiri. Dar ce m-a pus pe gânduri…multe gânduri, prea multe gânduri. Am luat atât cât am considerat că mi se potriveşte şi mi-am văzut de drum. Restul, a rămas acolo în sacul Moshului…

Ajunul mi l-am petrecut, ca de obicei, căutând pentru ceilalţi… Poate m-a văzut, poate m-a simţit, poate m-a înţeles, poate i-a plăcut că n-am dat năvală la tot sacul, poate zic, pentru că a luminat altă minte, mintea celui cu care îmi împart viaţa…

Mă pregăteam să plătesc darurile pentru ei, după o coadă luungă…a unei case oarecare…dintr-un magazin oarecare, când telefonul a prins glas:

– “M-am gândit…şi am ajuns la concluzia că ai dreptate…tu, în fiecare an, eşti Moshul nostru, ne faci surprize…uite, din partea mea, pe post de surpriză pentru tine, te rog, să închizi ochii şi să întinzi mâna. Ce vei apuca …ăla să fie darul meu pentru tine…”

Ce-am luat? Nimic deosebit şi interesant…material vorbind, în schimb am luat cu toată inima, darul înţelegerii…

Astăzi, florile arborelui de cafea…

Casa sufletului…

..meu. Am fost o vreme absentă şi poate o să mai fiu…dar, nu numai de pe net…

Într-o zi de început de decembrie m-am trezit cu sentimentul de revoltă în vene. Revoltă pentru toate şi toţi. Saturaţie. Şi poate şi sentimentul de epuizare că n-a mai rămas nimic de dat. M-au speriat …m-am speriat că, ceea ce simţeam era valabil pentru TOATĂ lumea. M-am închis şi n-am mai lăsat să iasă o iotă, din teamă… teama de a nu răni pe ceilalţi din jurul meu, că mie o să-mi treacă… e doar o criză de personalitate sau în cel mai rău caz …criza de la 40…

Am închis gura, am strâns pumnii, am luat la rost, mental, pe fiecare om(inclusiv) sau poveste(inclusiv). Constatările? Multe. Poate prea multe. Ca şi altădată.

Şi totuşi de data asta a fost diferit. De ce diferit? Pentru că, ceea ce conştient n-am vrut să accept, mentalul subconştient sau poate El, m-au pus în faţa faptului împlinit, mi-au umblat la ADN, m-au schimbat şi oricât am încercat eu sau diferitele conjuncturi, n-au reuşit să mă facă să ies din starea asta indusă. Dimpotrivă. A acţionat, m-a făcut să acţionez.

Starea? Detaşare şi libertate. Diferenţa aceea dintre viaţă şi a fi în viaţă. Am căutat motivul declanşării. Nu l-am găsit. Poate atunci când am întrebat : Viaţa mea, unde e? Poate. Oricum mi-e indiferent. Nu-mi pasă ce l-a declanşat, dar îmi pasă că s-a întâmplat, că încă există, că exist. Sentimentul datoriei presante m-a părăsit. Nu, nu sunt omul perfect, nu, nu sunt mama ideală, nu, nu sunt nevasta perfectă, nu, nu sunt iubita din basm, nu, nu sunt salariatul ideal. Şi nici nu vreau. Nu mai vreau. Sunt aşa cum sunt, aşa cum sunt şi ceilalţi din jurul meu. Nu compar. Nu am nimic de demonstrat nimănui. Nici măcar mie. Nu mă interesează.

M-am întrebat : ce vreau? Ce mai vreau? Ce obiectiv am, indiferent pe ce termen ? Ce m-ar bucura?

Multă vreme mi-a fost ruşine cu răspunsul din mine. Nimic. Nu mai vreau nimic. Nu mai am nevoie de nimic. Nu-mi doresc nimic. Excluzând sănătatea mea şi a celor din jurul meu. Mi-a fost teamă că am ajuns la un end…doar partea fizică, încăpăţânată să existe, mă contrazicea. Am aşteptat, ceea ce nu vedeam sau nu eram capabilă să văd, să iasă la lumină aşa cum toate au ieşit. Am lăsat ca ele să se aşeze ca un puzzle, să pot să mă dumiresc.

Am avut nedumeriri existenţiale. Am tăiat din aşteptări. Din ale mele şi din ale altora. Am abordat direct, cu riscul să pierd tot, am iscat controverse, am răsturnat valori. Am scuturat. Am adunat. Certitudini.

Mi-au rămas cele/cei care mă vor ele/ei pe mine. Condiţionat. De mine, pentru mine, aşa cât pot şi cum pot şi nu la normă sau la ideal.

Mi-a rămas dragostea de viaţa, mi-a rămas un EU care e al meu şi de care mă bucur cu fiecare clipă, mi-a rămas cântecul pe care-l cânt dimineaţa, mi-a rămas dansul de care nu mă mai tem că e prea târziu.

Am alergat, am obosit, m-am aşezat. Nu mi-am mai dorit nimic şi am primit totul. Sentimentul de ruşine m-a părăsit. Am înţeles că avându-mă pe mine, restul sunt doar rodul a ceea ce sunt azi, mâine, poimâine…până la adevăratul end…cu şi în Voia Lui.

Repercursiuni

…provenite din haosul celor -că mai e un pic- 20 de ani…alandala strategiilor colorate printre care s-au strecurat cu sau fără băgare de seamă, erorile de azi…şi culmea că ne mirăm şi ne înfiorăm…strigăm cu gura plină…dar cu mâinile atrofiate de încleştarea în care au stat 20 de ani…

Privesc şi eu ca şi alţii la acest tivi, doar din când în când, căci un sentiment de revoltă ce se transformă în stres, mă ştrangulează de ani de zile şi refuz să-i mai fac pe plac atât de des! Dar subiectul zilei…umbrit din când în când de cei 20 de cm de zăpadă de pe Heathrow…Sistemul sanitar…M-am gândit cum să abordez un astfel de subiect…sistemul sanitar văzut prin prisma unui beneficiar…sau, sistemul sanitar văzut prin prisma unuia care are în apropierea sa, un angajat al sistemului? Greu să mă decid…

Pe o parte…

Boala sistemului sanitar, este aceiaşi boală de peste tot…Un sistem ce a înghiţit hulpav, prin reprezentanţi, sume imense, ca în orice alt sistem…beneficii personale de 100%…fără nimic înapoi, nici măcar o implicare recunoscătoare pentru ţâţa care a dat lapte, ba dimpotrivă…au călcat în picioare vaca, au adus-o în paragină, la piele şi os…Un sistem care nu oferă de multă vreme, mai nimic în schimbul acelor procente oprite lună de lună din fluturaşul nostru.

Un sistem rămas ancorat în câteva nume, pe care însă le poţi aborda numai în cabinetele lor particulare, cu aparatura aceea medicală casată dar care n-a fost niciodată desfăcută din ţiplă, din lipsa spaţiilor corespunzătoare şi a personalului specializat, cu programări la urgenţă în euro…Un sistem care încă promovează local, medicamente interzise pe piaţa europeană de cel puţin 8 ani (AULIN-ce atacă ficatul până la declanşarea cirozei!) …ehehe, ce să-i faci, poporul e beţiv! Un sistem ce ne foloseşte pe post de cobai…ultima încercare…celebrul vaccin anti HPV…

Pe de altă parte…

Proveniţi dintr-o societate comunistă, îmbolnăviţi cu năravuri, ca simpli cetăţeni am continuat să cotizăm, că aşa se cade sau, că aşa vom fi beneficiarii unui tratament preferenţial…am încurajat am susţinut sistemul din spate…pe spatele fiecăruia dintre noi, cu ochii închişi la nevoie, de nevoie. Cetăţeni ce nu ştiu ce înseamnă prevenţia, cetăţeni ce nu cunosc decât : Doctore, e o urgenţă!

Un sistem mort, alimentat pentru inerţie…aici s-a ajuns…şi DA, ambele părţi poartă dezumanizarea pe faţă, în suflet, dacă îl mai au!

Pe de altă parte…

Dorinţa de arăta ..performaţă- nu-i ăsta conceptul zilei?- toată lumea vrea rezolvare, cât mai repede, se caută vinovaţi, se penalizează, se concediază…se…Măsuri luate la fel de uşor şi de repede, fără noimă, fără cercetarea evenimentelor, fără reguli, fără norme…Se cere sânge…se dă sânge! Şi toată lumea suferă…medicii, că nu toţi sunt de aceiaşi categorie şi în plus avem în toate sistemele o lipsă acută de personal specializat…pacientul, pentru că nu beneficiază că nu mai are din ce…sau ce!

Dar, mie mi se pare că se rezolvă alte probleme…

Poate greşesc…dar avem prea multe spitale…de stat…prea multe terenuri ale acestor spitale…

Poate greşesc…dar avem prea mulţi pacienţi neplătitori de asigurări…prea mulţi pacienţi cu cotizaţii mici…

Poate mă uit prea mult la filmele americane şi greşesc…Poate că unii dintre noi mai au şi zile …

Ai grijă că ţi se poate întâmpla!

Ani de-a rândul am plecat lelea prin ţară…ani de-a rândul am reprezentat “organu’”…Nu de puţine ori, la ore târzii şi în diferite şi fascinante peisaje româneşti, am participat la mesele finale dar îmbelşugate, date cu scop de mulţumire…Şi tot de atâtea ori…aceste simple protocoale s-au desăvârşit, sub aburii alcoolului din atmosferele create…cu împărţirea complet ipotetică a diverselor portofolii…Sigur, din această cauză …odată, eram mare şef pe plantaţie…altădată…mare secretar…ba, chiar şi post de ministru am avut…noroc cu dimineaţa …când ne durea pe toţi capul…şi asta fooooarte rău!

Ehehe, vremuri de mult apuse, în sfera în care mă învârt de ceva ani…aproape uitate.

Şi totuşi, ele există. Aşa cum ne prosteam noi atunci…aşa se aranjează lucrurile, în real. Mai un cadou de o zi onomastică, mai un cadou de prietenie…Telefoanele zbârnie, faxurile zboară…

Palpabil. Citibil. Pe hârtie. Durerea de cap…de la litere porneşte!. Aşa a fost să fie, să fiu în toiul evenimentelor…

Întrebarea mea e, cum draq de nimerii într-o aşa atmosferă…şi cea mai bună întrebare e, cum draq mă dau acum la fund????

Ce-o să fac? Ei bine, ca de obicei…mă bazez pe “binevoitori”…

Doar o oră târzie, o simplă oră, un obicei în ultimul timp…

Dintr-un motiv oarecare, poate unul venit de pe vremea când eu eram la şcoală sau poate tocmai pentru că acestă vreme n-a trecut niciodată…sau poate pentru că a fost prea curând…am pregătit tot acest curs încă de când am plecat de acasă, mai puţin, însă, partea de evaluare…de care nici măcar nu mi-am amintit până ieri…Cum nimic nu este de iremediat, cum laptopul şi toate informaţiile necesare îmi sunt la îndemână, lipsa fizică a unui test de evaluare mi-a produs doar o mică agitaţie internă gen: Uf, tot mai am ceva de făcut!

Pe care l-am făcut, acum în noapte, la ora asta devreme sau târzie…depinde la ce mă raportez…la ziua care a trecut …la ziua ce va să vie…

O dilemă mi-a pus ceva probleme. Dilema numărului de întrebări. Câte să fie? La care din reguli să mă încadrez? La cele interne, dar perimate? La cele din învăţământ? La cele emise de CNFPA(aia cu adulţii) ? Deci, hmmm, câte să fie aşa încât şi eu să fiu fericită la număr de litere şi cifre scrise? Am dezbătut subiectul împreună cu alţi oameni…ba aşa, ba aşa, ba aşa şi-aşa.

M-am îndreptat oarecum dezamagită de lipsa unei concluzii clare…şi a unor reguli şi mai clare…oi, vedea, mi-am zis în barbă…

Mi-am ales fontul, mărimea, paragraful şi am purces la treabă…Concluzia…ele au ales numărul de întrebări, atunci când şi cea de-a patra pagină a fost completată integral…Or fi prea multe, or fi prea puţine? Habar n-am! Dar, din câte am citit şi am auzit astă seară…greu să mă combată cineva, cu argumente formale …