Goknox – Above Average

…pe timp am început să-l percep ca pe o curea, pe care cineva se străduie s-o strângă, fără voia mea. Simpla mea prezenţă este o întâmplare iar eu, sunt doar, la fel de simplă marionetă.

De multe ori am auzit expresia ” n-am timp nici să mor”, acum o trăiesc.Senzaţia e neplăcută, e ca şi cum din 5 degete de la o mână, mi-a rămas doar unul singur, şi strându-l, mâna mea nu mai poate apuca mai nimic, sau mai rău scapă, tot ce prinde.

Mă simt de parcă aş privii de dincolo de sticlă, filmul unei vieţi, ştiu ca este a mea, dar nu pot interveni fiindcă, ori acţiunile se petrec prea repede şi nu apuc să văd detaliile semnificative, ori apar alte situaţii în care sunt un simplu spectator ce nu poate intervenii…

N-am timp nici pentru juma din ce îmi propun pentru o zi, astfel rămân restanţe…pe care a doua zi sunt nevoită să le reiau sau să le acord lor timpul, în detrimentul celor noi…şi aşa am ajuns să-mi fac liste…la care să bifez conştiincios, rezolvatul. Iar ele, listele mele devin mai lungi , mai numeroase, cu şi mai multe responsabilităţi cu şi parcă cu mai puţine bife…Am ajuns la bifa de alalteri, bifând bifa de ieri…

Obosesc să fiu atentă şi conştiincioasă la bifele listelor, cum oboseşte orice alergător.

Nici trupul meu nu mai vrea, doar înghite, într-o continuă luptă pentru supravieţuire. Şi nici asta nu mai vrea, începe să dea rateuri pe ici, pe-colo.

Ştiu, că ce mi se întâmplă mie…nu mi se întâmplă numai mie, dar soluţiile de rezolvare nu vin, din teorie sau dintr-un amărât de motto, oricât de adevărate ar fi. Mă strădui şi cu cât mă strădui mai tare cu atât viteza de trecere a timpului e mai mare…devine o competiţie unde eu, nu am nici o şansă de câştig.

Să îmi propun prea multe, m-am întrebat? Dar nu aşa, câteodată eu nu apuc să-mi propun nimic, ele, evenimentele, năpustesc şi mă trag în ele…

Am ajuns un simplu spectator al vieţii mele.

O săptămână bună vă doresc! Şi cu o cafă vă servesc!

…nu am fugit. nu am abandonat. nu m-am ascuns.

Am curs. Îhî! D-ăla! Sigur, e tot ce-mi mai trebuia!

Viroza e ca la ea acasă, ba chiar mai rău…deja m-a exilat pe mine într-un colţ…şi ea se lăfăie peste tot!

Aşa că am două stări: ori de somnolenţă…dacă mă lasă tusea…ori învăţ pentru a doua zi…dacă mă lasă somnolenţa!

Mai intru pe Net, dau drumul comentariilor azi, mâine şi răspund…mai bântui pe la voi…dar n-am puterea să comentez…sunt doar pe la voi şi eu cu IP-ul meu rătăcit.

În rest, toată casa e pe dos…frigderul gol…dar plin de mezeluri…nici pisica nu mai are mâncare…ar trebui să-i cumpăr azi, asta dacă biluţele din cap, mă vor lăsa să nu uit, aşa cum au făcut ieri!

Aştept să treacă, mai mult ca oricine, să revin printre voi aşa cum meritaţi!

Am citit povestirea lui şi odată cu ea au năvălit amintiri dragi mie. Am stat să mă gândesc pe care dintre ele s-o aştern aici, mi-a fost greu să aleg. Şi totuşi am ales una.

Cred că aveam vreo 5 ani…de când e povestea asta…pe care, mama, draga mea mamă, nu mă lasă să o uit, repovestindu-mi şi povestind-o tuturor…

Locuiam pe undeva pe langă măreţul stadion Steaua, într-o casă, cu doar două camere, bucătăria în curte, curte mare plină de flori şi pomi fructiferi, sub care stătea tolănit REX, un câine lup german. Curtea era împărţită şi cu mătuşă mea, sora tatii, a carei casă se afla la nici 5 metrii de a noastră.

Casele nu se ciondăneau ci numai, mama cu mătuşa…dat,fiind pentru ele, cei 5 metri insuficienţi.

Într-o zi de vară, mai pe seară, când mama nu ştiu ce avea de împărţit cu mătuşa, sau mătuşa cu ea, oricum nici una nu ar fi cedat, când, tocmai ce sor-mea venise acasă în vacanţă şi ea, se ciondănea cu picea de mine, pentru delimitarea clară a spaţiului, ce până atunci îl avusesem la dispoziţie numai eu…când pe mine mă cam mustra conştiinţa, după ce mama mă certase suficient, pentru că iar îmbătasem curcanul…că doar aşa îmi spusese unchiul, că trebuie să fac… deci când întreaga atmosferă pocnea de scântei, vorbele aveau taişurile unor săbii proaspăt ascuţite, iar orice gest sau mişcare era o dovadă clară şi palpabilă de afront, după o mult prea lungă zi de muncă, s-a întors acasă, bietul tata.

Cum vacarmul se auzea de la stradă , inevitabil, intrarea lui pe poartă a coincis intrarea pe linia I de luptă, unde tranşeele nu fusesără săpate vreodată…mai ales că mama îl şi întâmpinase cu o figură nu tocmai fericită…

Ştiu, că primul lucru pe care l-a făcut, a fost să ne despartă, pe familii, apoi mai ştiu că pe mine m-a pus să stau într-o cameră…iar pe sor-mea în cealaltă. Ne-a luat, pe rând…sora lui fiind prima, apoi mama, apoi sor-mea …ultima, io. Ce ne-a zis atunci??? Destule! Dur, tăios ne-a pus la punct. S-au auzit ceva vreme numai vorbele lui …şi doar răsuflările noastre. La final, ne-a adus la cunoştinţă că el mai are de lucru şi să nu care cumva să mai audă ceva, să nu-l mai deranjeze nimeni!

Mama, a luat drumul bucătăriei, apoi s-a intors şi s-a apucat de tricotat, supărarea îi dădea un ritm aparte, ca şi cum ar fi trebuit să termine tot puloverul, la normă, în seara aceea. Sor-mea despacheta de zor şi îşi aranja lucrurile în camera noastră, cu aceiaşi vervă ca a mamei…iar mie nu-mi mai ramăsese decât să mă aşez pe pat alături de mama, să urmăresc fie cum împletea firul, cu andrelele ei, fie cum mişca, pe masa de lucru, tata nervos, hârtiile. Se instaurase liniştea aparentă. Timpul trecea…liniştea era din ce în ce mai apăsătoare. Numai o muscă avea curajul să bâzâie, undeva deasupra unei glastre cu flori.

Urmăream acum şi musca cea obraznică, zgomotul făcut de ea, îmi părea a fi îngrozitor şi fiindcă musca nu gândea ca mine, adică ei nu i se părea suficient de îngrozitor, spre marea mea nelinişte şi-a schimbat brusc direcţia îndreptându-se ca un kamikaze spre masa unde tata lucra…Din când în când, tata flutura din mână, alungând-o…Apoi, mi-am dat seama, că musca aceea zgomotoasă nu participase la discuţiile de dinainte şi mai mult, tata se referise numai la noi, deci musca era în plus …aşa că …mi-am dres glasul…şi i-am zis tatei: Tati, te deranjează o muscă!

Tata a izbucnit în râs, mama l-a urmat, sor-mea şi ea. Liniştea s-a spart în cascade de râs.

Aşa îmi este felul. Să râd, oricât ar fi de serioasă o situaţie, începând cu mine însămi. Să am în jurul meu, persoanele dragi mie, tot cu zâmbetul pe buze şi cu atât mai bine, dacă eu sunt cea care îl aduce.

…un bărbat adevărat.

Am crescut în dragostea lui pentru fetele sale, în dragostea lui pentru familie, pentru casa, în autoritatea lui de cap al familiei, care câteodată mai sărea şi gardul…

Tata. Tata nu mai e de 16 ani. El e lângă mine ori de câte ori am nevoie, fie că-i simt ajutorul, fie prin vorbele spuse de mii de ori, vorbe, din experienţa lui de viaţă, ce au încercat, să ne-o facă pe-a noastră mai uşoară. Vorbe pe care le auzi, dar nu le înţelegi. Vorbe pe care le înţelegi dar nu vrei să le auzi. Ştiu că nu i-a fost uşor în viaţă. Ştiu. El cu cele două costume lucioase, purtate şi răspurtate. Ştiu că ne-a iubit. Ştiu ca de acolo de unde e, priveşte spre noi cu regret. Ştiu.

Şi mai ştiu că s-a dus prea repede lăsându-mă pe marginea unui hău, privind în golul neputinţei.

Îl am încă, în faţă ochilor, cum, cu capul întors spre mine şi cu ochii în lacrimi, mergând spre sala de operaţie…mă privea…şi îmi şoptea “Am să mă întorc! “

Ce mi-a lăsat tata? Tata mi-a lăsat caracterul lui. Cu bune şi cu rele. Mi-a lăsat ambiţia, hotărârea, încăpăţânarea. Mi-a lăsat determinarea, poate chiar prea multă, mi-a lăsat coloana lui vertebrală cu tot cu modul de a acţiona şi de a avea atitudine- de cele mai multe ori în detrimentul meu, pentru un scop, un ideal- , mi-a lăsat impulsivitatea, mi-a lăsat încrederea în oameni şi asta prea multă, puterea de a o lua de la început renăscând din ce-a mai rămas, mi-a lăsat independenţă, mi-a lăsat libertatea şi mai ales mi-a lăsat credinţa în mai bine!

Ce mai mi-a lăsat tata? Mi-a lăsat acele vorbe, pe care le am în mine, fac parte din mine, cu toate că, încă nu vreau să le accept pe toate…

” Fiecare şut în fund, este un pas înainte!”

” Viaţa, este ca o tablă de şah, la fiecare mutare, trebuie să le ştii, pe cel puţin următoarele trei!”

” Nu tot ce străluceşte este aur! Numai ciorile se îmbată cu strălucire!”

” Coloana vertebrală se ţine cu coerenţă în idei şi atitudine prin fapte! Vorbele sunt pentru cei meschini”

” Nu toţi cei ce poartă pantaloni, sunt şi bărbaţi adevăraţi, cu atât mai puţin, oameni! “

” Copilă, tu eşti singurul tău colac de salvare, în tine şi în Dumnezeu, trebuie să ai încredere! Restul vin şi pleacă! Străinii îţi zâmbesc, doar, atâta timp cât au nevoie de tine !”

” Adevărata putere, este cea a sufletului şi a minţii! Şi nu uita, ca să mergi înainte, trebuie să-ţi faci socotelile de din-napoi! “

Am aflat multe lucruri despre el, abia când n-a mai fost. Am aflat că ne-a protejat cu toată fiinţa lui şi că acolo pe unde se ducea el, în prea multele delegaţii, nu era singur. Mai erau şi alţi taţi, la fel de hotărâţi şi gata de sacrificiu ca şi el.

Ce este el pentru mine, după atâţia ani?

El este TATA. TATĂL MEU.

Am facut eu cum am facut si tot am pus mana pe un numar din Elle.Pur si simplu e vacanta si simt nevoia sa citesc ceva chic,unde sa descopar o divina pereche de pantofi pe care oricum stiu ca n-o s-o am niciodata,dar…ce conteaza?

Si am gasit acolo un articol despre listele de rezolutii pentru noul an.Mai…anul asta vreau sa fac aia ailalta si ailalta.Si am citit despre cum unii oameni isi pun in minte sa faca lucruri titanice.Si sincer,si eu as vrea sa ajung pe Luna,sa-mi vizitez parcela ce-o sa fie a mea in viitor.Vreau sa fac turul Universului,sa vad o stea cu lupa,indeaproape.Vreau sa dau mana cu un extraterestru,si cand ma intorc acasa,il vreau pe…pe vreun papitoi de la Hollywood care sa ma trateze ca pe o printese,si sa-mi ia pantofii aia Marc Jacobs pe care stiu ca in realitate nu-i vreau,in ciuda disparitiei clauzei de nu-i pot avea.E evident ca n-o sa mi se indeplineasca in 2019 toate astea,e posibil sa nu mi se indeplineasca niciodata.Dar tendinta ramane…deci,haideti sa ne dorim.

Pusa in fata unei noi foi albe pentru rezolutii nu stiu ce sa-mi doresc.E ca atunci cand tii pestisorul de aur in mana si uiti instant toate cele trei mai mari dorinte ale tale pe care vrei sa i le pui.Oare sa mearga?Eu am tot zis:”anul asta o sa slabesc” si culmea,abia cand n-am mai scris mi-a iesit,si pot spune ca nu a fost cine stie ce planificare atenta inainte.

E nasol ca nu stim sa ne gandim la chestii extrem de particulare,avem tendinta asta generala de-a face totul ambiguu.Nu putem zice ….vreau AIA.Nu,zicem ca vrem clasa de obiecte care o includ pe AIA pentru ca asa ne e firea:)).Nici eu nu stiu ce-mi doresc,desi imi doresc multe si nu vreau sa le spun.Cred ca rezolutiile mele ce m-or lovi sigur colo prin 31 decembrie si le voi asterne unde altundeva decat in agenda roz(nu roz de-ala gretos) alaturi de gandurile mele,asternute printre pagini asa…de vreo patru ori pe an la evenimente majore sau stari de disperare ce se vor neaparat scrise pentru posteritate.

Astea fiind spuse/zise….va provoc sa-mi spuneti cam ce-ati vrea de la Noul An.Dorintele mele sunt pur subiective:sa am tipul pe care-l vreau,s-o inzapezeasca Providenta divina pe disperata ce se tine scai dupa el(cat mai tine iarna,sa am de ce rade) si un i-phone,sau orice phone care sa si sune.Desigur,la loc de cinste,sanatate multa si fericire!Poate va dau si voua(hei,va mai indoiti?!:))

N-am mai scris nimic,dar simteam nevoia.
Iar acum simt nevoia sa ma exteriorizez in acest spatiu pentru ca o gradina inflorita ar fi cel mai indicat loc unde ar trebui sa fiu acum. Tolanita in iarba,sub un arbore de magnolii privind cerul foarte albastru cu nori ca niste mosi ce pufaie de cum vantul ii misca greoi de colo colo.

Un loc unde sa visez,un loc de refugiu.Un loc de liniste unde nimeni nu-mi cere socoteala si unde totul decurge fara a trece in prealabil prin rigorile societatii.

Am o stare tampita.Poate fi numita o stupidzenie dar chiar trebuie sa-mi strang de gat pe cineva.Pur si simplu,asa,fara nici o intrebare,cand dau cu ochii de ea,mi se nasc instinctele astea incontrolabile care vor sa o stranga de gat sau sa o dea din cale ca sa evite prima varianta. Parca ma uit si nu mai am nimic in comun cu ea in secunda asta.E ca si cum ne desparte o prapastie adanca pana-n miezul Pamantului si noi suntem de-o parte si de alta,facandu-ne timid cu mana.

Ma dispera.Si ce-i mai ironic este ca o sa-mi treaca curand.Primele zile de pofte de-astea in schimb sunt crancene.

Ca sa incepem mai cu stil,va aduc la cunostinta,dragi cititori,faptul ca am fost deocheata azi.Nu va imaginati vreo vrajitoare cu nas coroiat imbracata cu fuste inflorate calare pe un maturoi home-made,dar imaginati-va pe un tampit cu niste ochi de-aia albastrii de te doare capul cum se holbeaza in autobuz la mine.

Nu suport oamenii care se holbeaza,daramite astia super mari care nu stiu de masura si-si mai dau si magiile astea nefaste fix asupra mea.Imagineaza-ti vreun kilometru intr-un autobuz aglomerat,intre un tip mirosind a soarece transpirat si un altul care mirosea ca atunci cand scoti porumbul din cotarca-asa-i zice la mine chestia aia in care bagi porumbul toamna,o combinatie de soarece transpirat si hoaspa de porumb ,si pe un vrajitor holbandu-se ca animalul la mine.Da…evident ca m-am facut ca varul si m-o luat cu fierbinteli.Si cu ameteli.Si o alta chestie ciudata,cand am coborit din autobuz(aproape in cap,btw),nu mai vedeam la jumatate de metru inainte,ca si cum o lumina alba mi-o umbrit retina facandu-ma sa bajbai o banca-n parc pe care sa ma asez si sa imi trag sufletul,care intre timp trecuse de la fierbinteli la frisoane.

Si atunci a aparut Super Tati care a salvat situatia ,dupa ce am sunat-o pe mama (tata trebuia sa plece la serviciu,are un program fix :[email protected],si ca sa nu ma certe….) si o venit cu Fabiuta noastra dupa mine,aducandu-ma la 10 metri de casa,unde o intors masina,tocmai cand o inceput sa-mi treaca.Sigur,cum statia la autobuzul din ora-n ora e in satul vecin,trebuia sa-mi misc si fizicul ametit pana peste-un pod si sa fac vreo 20 de minute pe jos intr-o stare mai mult decat deplorabila.

Acum ca mi-a trecut…nu m-am putut abtine sa nu imi doresc sa-i stea mancarea-n gat,sa se inece cu Timisoreana sau eventual sa pice de asemenea in capcana unei vrajitoare de-alea de cand se uita la tine te omoara.Desigur ca n-ar avea efect,ca astia cine deoache se aduna,si astuia li se mai pot alatura babele de la biserica care si astea(sau poate una din ele) au un talent remarcabil la deocheat.

Asta e unul dintre motivele pentru care azi regret amarnic ca n-am avut rosu pe mine!!!!!

Ajutand un prieten sa-si rezolve o dilema,am stat sa ma gandesc pentru un moment cum se poate de viata este planificata fix pe dos in anumite privinte.

Gen dragostea.Noi fetele ne plangem ca ne indragostim de un tip,incercam sa ne apropiem de el,ne dam inima ca fraierele,dupa care o primim inapoi rupta in bucatele mici si decretam ca baietii sunt niste nenorociti.Da,si ca sa adaug,pe langa nenorociti sunt si profitori,si nerusinati,si nesimtitori cand vine vorba de noi si de sentimentele noastre.Dam apa la soareci o perioada,dupa care viata merge inainte.

Acum…privind pe cealalta parte a acestei baricade,adica de baricada masculina,ne loveste o alta ironie.Un baiat se indragosteste de o tipa,tipa aia numai se joaca,se plictiseste de el si-l arunca cat colo.Baiatul,care ii indragostit pe bune,tot da raiduri in jurul tipei,tipa ajungand sa-l foloseasca ca pe o carpa de stergi praful(acum stergi praful,apoi o lasi,mai tarziu iar stergi praful….).

Ce vroiam sa accentuez este faptul ca in cazul baietilor mereu se intampla lucrurile pe invers.Exista cazuri in care un tip cumsecade se indragosteste de o tipa cumsecade si raman impreuna ani de zile.La fel se intampla si cu bad boy care isi gaseste o bad girl si n-o mai lasa.Stiu ca exista oameni care profita si se joaca cu sentimentele si oameni care le apreciaza si le considera speciale,dar e ironic faptul ca niciodata doua persoane care profita nu se intalnesc,nu se indragostesc si nu se joaca una cu alta,ci mereu se intampla ca de-o parte sentiment sa fie din plin si pe de-o parte sa fie numai nevoia de amuzament.

Ce e si mai ironic este faptul ca mereu tipul bun ,sau orice tip,se indragosteste pe bune de cine nu trebuie si dupa aia incepe sa isi creeze siesi tipologia profitorului numai alimentat de iluzia ca dragostea nu exista.Uneori ma apuca dracii numai gandindu-ma ca tipii se indragostesc atat de rar si mereu si-o iau in freza cand o fac(asta daca n-o gasesc pe THE ONE si traiesc fericiti pana la adanci batraneti…sau cel putin divort)

1.Pot sa-mi iau hainele care-mi plac.Intru in blugi de-o marime ridicol de mica(pentru mine) si intru in bluze marimea S cu lejeritate(desigur,depinde si de S,ca sunt ele marimi universale,dar tot difera)

2.Pot alerga cat vreau eu fara ca dupa un metru sa ma opresc gafaind,cu limba de-un cot.Adica,e inca relativ,pentru ca conditia fizica de abia 10 luni mi-am consolidat-o.Acum imi place sa alerg,alta data detestam chestia asta,tocmai din cauza incapacitatii.

3.Pot sa ma dau peste cap si sa cad in pozitie adunata,cum am plecat la celalalt capat al saltelei,nu contorsionata,da?.Pot sa stau in lumanare peste trei minute…si e o lumanare de-aia dreapta,nu cum era inainte,cand stateam cinci secunde si ma plangeam ca ma doare gatul,si mai erau si picioarele asezate-n sus aleatoriu ,de daca eram lumanare chiar incendiam casa in care eram pusa

4.Pot sa sar peste capra,nu sa raman cracanata si intepenita pe capra,sau mai rau,cosmarul vietii mele,sa cad cu capra in brate aratandu-mi fundul posteritatii:)) care rade de mine.Aviz postul asta din trecutul meu glorios=)

Si nu in ultimul rand…5.ador sa vad ca baietii intorc capul dupa mine.Unii cel putin,ca liceul meu e populat in proportii mai mari de 70% cu animale vegetative care nu-si ridica fizicu sa stea la un calorifer pe hol cand ii pauza.Eu nu pateam asta deloc…fluierau doar asa la misto:))

Aviz numarul 4,am sarit astazi in aceasta frumoasa zi de la Dumnezeu lasata,peste capra,pentru prima data,fara incidente:X.Si a fost tare.Si sunt foarte fericita sa intru iar in normalitate,desi o sa raman etern cu o doaga lipsa…dar asta-i alta poveste:))

Mi se pare foarte ciudat faptul ca mai nou miercurea eu dorm in picioare.

De fapt nu dorm in picioare pentru ca nu dorm noaptea,ci dorm in picioare pentru ca avem un fenomen paranormal la noi pe autobuz.Paranormal…nu chiar,dar grotesc e: casetofonul soferului.Instrument inocent folosit pentru raspandirea undelor sonore intr-un mediu/camera si in cazul nostru autobuz,poate fi folosit ca si instrument de tortura cand vine vorba de un sofer sadic care-ti pune dimineata la sapte si cinci muzica populara.Muzica populara e ok,adica foarte ok,ca uneori are in repertoriu niste manele de-alea de nici nu ies bine de la mine din sat si dorm dusa.

Avantajele acestui instrument de tortura sunt urmatoarele: faptul ca drumul de acasa pana in fata liceului este o proba de rezistenta pe care esti foarte mandru s-o treci dupa ce te dai jos din autobuz si faptul ca iti exersezi puterea mintii rugandu-te intens ca CD-ul din player sa se simta piratat si sa se blocheze,sau ca un deget de-al soferului sa aterizeze asa,din greseala pe butonul de radio.Dezavantajele acestui instrument de tortura insumeaza faptul ca de cele mai multe ori odata ce cobori din autobuz,pentru urmatoarele ore esti ca o leguma.Adica iti da cineva un bobarnac,cazi cu capul pe banca si daca nu-ti aduni ultimele rezerve de energie poti adormi cu lejeritate,inclusiv daca vorbim de ore ca Istoria Angliei,Romana sau Istorie.

Ce va pot spune azi este ca n-am facut exceptie de la regula,dar cu ajutorul sprijinului moral venit in valuri din partea lui H,care sustinea sus si tare ca cafeaua nu-i buna,am reusit sa depasesc ora 11 fara incidente.Miercurea trecuta am motait(pe bune) pentru douasprezece secunde cu capul in palma la Istoria Angliei,si am scapat cu un moccacino,care a fost delicios si plin de cofeina.Si daca tot credeti ca cafeaua de automat e posirca,puteti stii cu siguranta ca macar cata cofeina mi-a trebuit mie a avut.

Sper sa nu devin dependenta de cofeina (prea) curand!

Si pana miercurea viitoare,cand sper sa fiu suficient de neadormita cat sa scriu ceva coerent,va spun doar ce penibil poate sa fie sa dai peste profa de chimie la cosmetica!A fost ciudat,dar am scapat vie,ca doar nu-i sfarsitul lumii,nu credeti?