…de două ori, albastru. Al Mării Mediterene şi al piscinelor hotelului. Albastrul pe care îl iubesc, alături de cel al cerului senin. Albastrul, care îmi încarcă bateriile. Albastrul în care mă regăsesc. Punând aici, aceste fotografii, mă încearcă nostalgia momentelor petrecute.
M-am născut în plin soare, la miez de zi.
Soarele şi marea. Când sunt în preajma lor, simt că trăiesc, simt că prind viaţă, simt că-mi transmit energia de care am atâta nevoie. Simt că sunt vie.
…si m-am intors! Sambata! Direct la Bucuresti! Fara alte escale si surprize! Atat de mult m-am temut,ca ele vor mai fi, incat abia cand pilotul a anuntat ca mergem la Bucuresti si nu in alta parte, abia atunci am anuntat, acasa, ca sa vina cineva dupa noi…
Acasa…PUSI, DORA, floricele, toate ne asteptatu! Numai net-ul, NU! Adica, cineva …Stapanul…n-a platit…abonamentul…fapt pentru care…direct de la aeroport, abia ajunsi acasa, a fost trimis la plata…dar, prea tarziu…asa ca, abia acum la sfarsitul zilei de munca, a noului curs inceput, pot sa scriu.
Am adus cu mine cate o floare pentru fiecare, pe alese, pe care am sa le pun diseara de acasa…am sa povestesc…
Pana atunci…o cafea turceasca si un gand bun, de la mine, pentru fiecare dintre voi!
…că doar m-am plimbat destul…şi pozele sunt elocvente! Da, mi s-a pus masa, da, n-am mai spălat nici farfurii, daaaaaaaa…nu m-a întrebat nimeni, nici de cămaşă şi nici unde sunt ciorapii “aia”…da, şi nici nu a trebuit să fac ordine pe nicăieri…nici măcar grădina n-am udat-o, la copii cu blană, nici apă nu le-am pus…deci sunt odihnită…aşa că treci la treabă, mai Manole, că e destulă…şi cum să pleci aşa, oricum în concediu? Cum?
V-am mai spus că număr zilele? V-am mai spus! Şi, ce dacă?!! Azi e cu una mai puţin…Hmmm, nu sună grozav, dar mă limitez să mă gândesc, numa’ la conced! Că oricum, alălalte trec…
Şi cum spuneam, adică mai bine zis, încă nu am spus…că-mi las în casă, cât sunt în concediu, adică 2 săptămâni, nişte buni prieteni care-şi renovează casa lor…Deci, oamenii vin să stea la noi. Păi, mai pot pleca eu, aşa oricum? Neeeeeeeeee!
Câte zile, ziceam că mai sunt? Aha! Fix, 7! Cu asta de azi! Treabă???? O, Doamne! De dimineaţă, nu ştiam de unde să încep…Mi-am făcut un plan, pe zile…şi cred că mai am puţin şi-l fac, pe ore… Vedeţi, casă mare, curte mare…grădină cât să muncesc în ea…o zi ca să se şi vadă…
Rufe de spălat…ca după o săptămână (să-i dea Dumnezeu, numai pajişti minunate, celui ce-a inventat maşina de spălat!)…dar ca să le întind…trebuie curtea din spate curăţată…măturată şi spălată…ceea ce am şi făcut…de mă dor şalele, de cât le-am dat pe toate la o parte şi le-am pus la loc! Am curăţat şi juma’ din curtea mare…până la cuşca Dorei, inclusiv…Mai am la poartă…Da, am întins şi a 3-a maşină…urmează cea de-a 4-a…
Aşa scrie la plan…că azi şi mâine să fac curtea, grădina…şi dacă o mai fi loc- a se citi, mă mai pot mişca- şi bucătăria! Da…cu geamuri cu tot, şi pe dulapuri, cum să nu? Păi cum fac eu curăţenie? Cum fac toate femeile, dornice să fie mândre şi să respire a aer schimbat! Adică cu abnegaţie, pasiune şi multă forţă la frecat…în toate colţurile şi ungherele! Că doar pentru mine, fac! Eu stau aici! Cât? Poate o viaţă, poate doar o clipă (că mi-a trecut prin cap…să mă apuc să zidesc temelie nouă!)…dar, unde stau, mă respect! Aşa m-a învăţat mama, aşa fac!
Lucrurile erau relativ simple…eu de dimineaţă cumpăram maşina…acte, chestii, socoteli, apoi ar fi trebuit să fac bagajul…între timp Domnul meu, ar fi venit acasă…am fi băut şampania aia cu naşii fetiţei noastre…apoi, eu la gară, el la plătit restul ce-a mai rămas din biletele spre Marele Concediu…A fost aşa? Ei, aş!
Dimineaţa, în principiu, mi-am respectat programul, de acte, semnături, circa financiară…o nebunie, nici la telefon n-am putut să răspund…sau pur şi simplu, nu l-am mai auzit…M-am trezit în faţa unei situaţii, în care mi-aş fi dorit să fiu clonată…adică, îmi mai trebuia, încă un eu…ca să conducă noua maşină…fapt pentru care, Omul, vânzătorul, m-a dus cu maşina lui, până la Polo-aşul meu…Mi-a mai dat alea, alea…acte aveam, deci ce-mi mai trebuia? Să-mi iau jucăria, s-o duc acasă…
Ohoho! Am ajuns cu ea tare departe….cam 1 km am apucat să merg liniştită, cu ea…după care…s-a întâmplat…Cargus, microbuz, s-a numit. Da. Fix în stopul meu, de pe partea dreaptă. Am ieşit din maşină…şi-am început, pur si simplu să plâng de ciudă…o juma de oră…o zi…să fi fost întreagă şi a mea!!! Tabla se repară, stopul se înlocuieşte…nu era de maşină, că doar se mai întâmplă…dar n-apucasem să mă bucur şi eu de ea…
Ce-a urmat? Păi, ce putea? Alte acte…declaraţii şi multă răbdare la poliţie!!! Vedeam cum trece timpul…şi amărăciunea mea se transforma, treptat şi sigur, în nervi…apoi, un telefon, de la serviciu..m-a adus la condiţia de bombă, fără ceas! Taman ce m-a anunţat o colegă…cum că, cererea mea de concediu…n-ar fi fost aprobată…Asta, îmi mai lipsea! Eu, care plecam pentru o săptămână, deci ioc, posibilitatea de lămuriri!
Habar n-am cât de pornită am fost…habar n-am ce ton am avut…cert este că…am sunat eu, pentru prima dată, în viaţa mea, pe Şeful meu, cel Mare…ştiu, că am vorbit circa 30-40 de secunde, poate un minut, în continuu…Dacă s-a rezolvat? Ei, da! Cu asta, se încheiase!
Aventura declaraţiilor s-a terminat la ora 16,30… am ajuns acasă într-un sfert de oră…am trecut prin baie…mi-am făcut bagajul…şi m-am încălţat cu ce pantofi, au fost la uşă! N-am mai contat nimic!
Abia, a doua zi…am constatat că lucrurile din bagaj…nu s-ar fi pupat unele cu altele, neam! Şi tot atunci am văzut…cum e să mergi din traversă…în traversă…cu pantofi bej, de 3 milioane…Da, acum sunt pe alocuri şi verzi şi negrii…
…de laptop, e vorba!
Adică, curând, O, Doamne!!! cât de curând!, plec în Marele Concediu! …şi pun problema, să-mi iau laptopul cu mine, sau să nu? Neeeeeeeee, a nu se citi…că aş renunţa la Net, că nu e cazul! Cum, să renunţ, taman acum când m-am declarat şi viciată??? Neeeeeeeee, ar fi o lipsă acută de consecvenţă şi nu e cazul! Deci, recunosc în continuare!!!
Problema pe care o pun, e de altă natură e mai de …greutate. Pentru că are, dragul de el, ceva kile…de unde şi întrebarea, cine-l cară? Şi de aici, vă rog, puţintică imaginaţie: eu, în aeroport, eu în avion, eu în alt aeroport…eu, acolo…şi de aici, mai băgăm o manevră, adică pe el, când în geantă, când, în afara ei…cam de două-trei ori pe zi, apoi, cărat iar, sus, jos…şi ziua plecării cu reluarea fazelor de aeroport, avion, aeroport…
M-am mai gândit şi la momentele vesele, băltind a comentarii şi întrebări tandre şi iubitoare…cum ar fi:
– Ce faci, îl iei? Sigur, nici acolo…
– Ce faci cu el, când mergem la plajă ? Îl laşi în cameră? Dacă ţi-l fură??? Nu, în seif, nu are loc!
– Abia am venit şi tu…cu calculatorul ?
– Iar cu calculatorul??? Fi-ţi-ar, blogul, să-ţi fie!!!
– Cu cine vorbeşti ? Cine, e? Ce vorbeşti ? Despre ce poţi vorbeşti, cu cineva pe care nu-l cunoşti???
…şi între…
– L-ai luat?! Carăţi-l !!!
Mimica şi tonul, sunt aceleaşi…ca pe la unele dintre voi…dacă nu la toate!
Acum, nici eu nu ştiu de unde atâta aprigă dorinţă, mai ales că hotelul, e dotat. Da. Şi cu wireless…dar şi cu un cafe internet…Numai că, e pe bani. Nu că, ar fi o mare tragedie!!! Dar de aici…ar urma:
– Unde te duci?
– Iar??????, a se citi şi tonul revoltat!
– Cât costă??? Păi, e normal???
– Mai bine îţi luai ceva de banii aştia!!!
Şi nu în ultimul rând … aia cu… Fi-ţi-ar…
Deci, dilema e mare. Că, şi într-un caz şi în celălalt, Ciufulici (la neuron!), scrie pe mine! Mda, şi asta cu majuscule…după context!
…dintr-un coafor. Am fost miercuri – pentru prima dată anul acesta, să mă vopsesc la coafor, îndeletnicire, pe care de regulă, o rezolv loco, adică acasă, cu mânuţele mele.
Ştiţi cum e la coafor…intri la ora programată, în cazul meu, când m-a chemat (uit de programări…şi intru printre…) , şi ieşi …când ai noroc. Aşa şi miercuri, m-am înfiinţat la 5 juma, când am ajuns de la serviciu …şi am ieşit pe la 8 seara. Timp…suficient, să vezi, să auzi, să participi…
Nu vă mai spun ce culoare de păr am acum, chiar nici nu ştiu, cert e că, am renunţat la blond…poate anul ăsta, nu-mi mai spun turcii, Nataşa!!!
Am asistat la o scenă care m-a atins undeva acolo în suflet…
Cunoaşteţi tipul acela de om şi de femeie…ca o umbră care să nu deranjeze pe nimeni cu nimic, să se strecoare printre toţi de nici nu-ţi dai seama că a fost…slabă, la vreun 1, 65 m, îmbrăcată modest şi fără nimic strident, cu faţă lungă, cu păr şters, moale şi rar…aşa a intrat, în coafor, o domnişoară la vreo 25-28 de ani, poate mai mult, după figura ei în totalitate, explicitată mai sus, nu-i poţi da, cu certitudine vârsta.
S-a aşezat lângă mine, trăgându-şi genunchii cât mai aproape unul de altul, cu geanta în braţe, strângându-se cât mai mult, ca să nu mă incomodeze. Pe faţă ei un se remarca un zâmbet amar, iar ochii îi erau trişti.
N-a stat 5 minute, una din coafeze, a invitat-o pe scaun. Am auzit conversaţia dintre ele. Domnişoara îşi cunoştea bine calităţile dar mai ales defectele fizice. Glasul ei, cu toate că era stins, era ferm în explicaţiile ce le dădea. Coafeza i-a dat şi ea câteva sugestii, fapt pentru care, ochii domnişoarei s-au înviorat iar în ei se citea dorinţa de a arăta altfel. A închis ochii,şi a aşteptat (nu i-a mai deschis, până când i s-a spus că e gata!).Tunsul a durat relativ puţin, apoi aranjatul, încă un strop. Domnişoara, a deschis ochii plini de speranţă, un zâmbet i s-a înfiripat pe faţă…Coafeza vorbea, îi tot vântura părul, care oricât de mult fixativ înghiţea, se încăpăţîna să revină la starea lui bleagă.
Am privit atent faţa domnişoarei…cum zâmbetul se stingea lent, în ochi i-a apărut mai întâi dezamăgirea…apoi, resemnarea. O resemnare tristă şi totuşi împăcată.
…n-as fi crezut!
Turcia…taramul dansatoarelor si al narghilelelor…si al tigarilor…si al fumatului…si al dansurilor invaluite in fum…ei, le-am insirat pe toate…ca sa se inteleaga unde bat??? La fumat…pentru cei ca si mine, fumatori…surpriza e mare! Foarte mare! In hoteluri…fie ele si de cele 5 * …nu se mai fumeaza…pe holuri, in baruri…in restaurante…
Cata disperare, as putea zice!
Kmi are si ea dreptate, imi e dor…de voi…si nici macar nu ma cunoaste… 🙂
Cand am venit aici…e acelasi hotel in care si anul trecut am fost, mi s-a parut ca anul a trecut repede, exterm de repede…foarte repede…si am simtit oaresce disconfort, pentru ca, daca 365 de zile au trecut asa apoi, astea 15, cum or sa treaca??? Te bucuri, astepti, vine…si trece totul intr-o secunda! Iata, si mai repede! Mai avem doar cateva zile…si deja avem nostalgia unui concediu. De azi intr-o saptamana…deja avem amandoi prima zi de servici. Eu as mai fi avut concediu, dar o sa am un curs…pe care nu l-am refuzat. Si uita asa, avem in fata inca 365 de zile…de munca…Doamne, ce repede trece timpul!
Daca a fost minunat??? O, nu sunt cuvinte! Am stiut unde venim, am stiut ce vrem! Toate au fost asa cum le-am dorit! Si poate si mai mult…dar despre asta…
…acum ceva timp, cam o lună şi ceva…vine mama la noi cu o problemă existenţială: locul de la cimitir. De râs am mai râs noi cândva, când ne-a spus mândră că a făcut un cavou şi că avem şi noi acolo trei cripte…undeva prin jurul Bucureştiului… unde îmi sunt îngropaţi bunicii…pai ce să căutăm noi, mamă acolo, ici-i-şa lângă tata…că doar nu n-om despărţii…fapt pentru care mama draga de ea a băgat la cap, a vândut cavoul…şi acum îşi făcea probleme pentru un nou loc. Zic bine ce zic, un nou loc, că doar unde era tata este deja tot al familiei.
Aşa că mama fuse în cercetări pe la parohii şi cimitire şi cum cercetarea se încheie cu mare succes …s-a repezit să ne aducă la cunoştinţă. Loc de veci. Aleea centrală, confort sporit, trei cripte şi placă de beton. Cu cruce. Nescrisă, încă. Proaspăt renovat. NU, apă caldă încă nu are, urma să-i pună…Urma…
O întreb pe mama cât costă investiţia? Mama senină, ne spune 5000. Noi : de Ron? Nţ, zice ea! de ieuro! Hait, zicem noi plini de entuziasm! Acuma, mama ştia ce ştia…numai că noi ne gândeam, că mai avem de hălăduit pe aici ceva…şi că nu ne-am grăbii…
Ce copil, să se supere, când părintele zice: Lasă mamă, să nu aveţi şi voi de grijă, lasă să fie acolo, că nu cere de mâncare! Acum stând strâmb şi judecând drept…avea şi ea ceva dreptate. Aşa că am lăsat lucrurile să curgă…să vedem finalitatea.
Trecu d-acum săptămâna, despre locul de veci, nici o vorbă. E, l-o fi luat, ziserăm noi.
Vine mama. Se aşează cuminte pe fotoliul din sufragerie şi zice: Mama, m-am gândit! Nu-l mai iau! Noi ne bulucim ochii unul la altul. Nu zic, cred că ne-a luat şi piatra de pe suflet.
Şi m-am gândit!, continuă ea, în stilul tradiţional al ştirilor bombă, păi, zice, ce rost are să-i dau ăluia banii, când pot să vii dau vouă, să mai cumpăraţi o maşinuţă, să aveţi fiecare câte una! Eu aşa m-am gândit!
Păi, dacă ne dădea actul de proprietate al locului de veci, nu am fi avut o stupoare mai mare pe faţă! Cu care , am rămas…Acum problema e la noi…cu cei 5000 ce maşinuţă să luăm, fireşte un second hand, să fie sport, să aibă 2 uşi…şi eventual să fie roşie, dacă nu neagră…şi nu în ultimul rând, să fie şi nemţească!
Şi pentru că nu ştiu, pentru că m-am tot uitat, am căutat…vă întreb voi: ce să iau? sigur…ne-am găndit şi la varianta în care banii să fie un avans…dar în şi în acest caz, ce??
Sigur, dau o cafea! 🙂
(…pe care le-am pierdut…printr-o manevră superinteligentă…pe care nu pot să le mai rescriu, aşa cum erau…am pierdut acel moment…acum e altul)
…de multe ori spunem că înţelegem, de multe ori spunem ce ar trebui făcut dar puşi în faţa faptului împlinit, ne comportăm guvernaţi de alte astre şi de alte gânduri…şi aşa apare diferenţa dintre vorbe, gânduri şi fapte.
Filozofam de dimineaţă, pe marginea unei cafele prea devreme. Am făcut o noapte albă, împreună cu nişte prieteni vechi, suficient de vechi, încât să depănăm multe amintiri … anii facultăţii, cum învăţam la… prostiile tinereţilor sau alte încercări…căsătoriile noastre…tata…multe amintiri uitate. Viaţa ne-a despărţit cândva şi tot ea a făcut ca destinul nostru să se împletească, iar.
Mă minunam de mine, de plăcerea cu care am stat până în zori, de bucuria trăită , aşa cum nu s-a mai întâmplat în ultimii cred, 10 ani, neresimţind nici oboseala, nici plictiseala, dimpotrivă…cu ochii mari, ca ai unui viezure, am simţit fascinată prima pală de vânt a serii, am privit prima stea răsărită, am văzut cum cerul se luminează a ziua, tolănită într-un scaun. Am stat după plecarea lor şi am privit, în liniştea dimineţii, vrăbiuţele şi guguştucii ce au venit sa bea apa din vasul micii noastre fântânici… am ascultat, mai apoi, gălăgia micuţelor păsărele… Am remarcat cât de puţin ii trebuie unui om să simtă bucuria şi totuşi cât de greu îi este, iar atunci când minunea se întâmplă, i se pare că i se cuvine, că este o normalitate şi apoi, păcatuieşte, uitând.
Dincolo de nostalgia momentelor amintite, am resimţit amarul unei experienţe de viaţă trăite. Am simţit frustrări adânc ascunse, am revăzut cauzele lor. Frustrări, nu în ceea ce priveşte relaţiile dintre noi, ci mai degrabă, ale fiecaruia dintre noi. Frustrări care nu-şi mai au rostul acum, ale căror cauze, de cele mai multe ori, nu suntem noi vinovaţi, cum nici alţii nu sunt vinovaţi de ceea ce ne-a fost dat să trăim. Astfel se modifică comportamente, eu, el, tu, şi odată cu noi, vieţile noastre şi ale celor din jurul nostru.
Poate lipsa de înţelegere şi superficialitatea pot fi socotite probleme . Ştiu că am pus de multe ori mai presus, vieţile altora, în detrimentul vieţii mele, uneori chiar în defavoarea propriilor interese, astfel distrugând echilibre fragile. Aşa că, ele nu sunt problemele mele, cum nici nu pot să rezolv problemele altora.
Vorbeam de o altă maşină. Vorbeam de sacrificiul dorinţei mamei mele, pentru mine, fiica ei. Dorinţă pe care pot s-o înţeleg, poate nu să îi văd dimensiunile reale, cum numai părinţii sau cei născuţi mai devreme pot s-o perceapă, să o înţeleagă…Felul în care m-a ”văzut” ea, în ultimul timp, gradul meu de oboseală, mereu fiind pe drumuri, la dispoziţia alor mei, mereu rezolvând problemele curente şi banale ale familiei, a făcut-o să vadă, înaintea mea, că o a doua maşină este o necesitate. Şi de aici, propunerea ei, sacrificiul ei, făcută, de dinainte ca eu să plec în Franţa.
Maşini am tot avut, în 14 ani am schimbat câteva maşini. Atunci ce are special această viitoare maşină? Ce e deosebit?
Toate cele de dinainte au fost maşini de familie, au fost alese de mine ”să ţină cu casa”, eu familista, iar acum, a apărut marea oportunitate, pentru că, pentru Ana cea ascunsă, mi-am dorit mereu o maşinuţă sport, cu 2 uşi, cochetă şi totuşi puternică, am visat mereu la ea. Să fie a mea şi doar a mea.
…mai întâi…între primele două există o mare legătură, o dragoste deosebită, care e şi împărtăşită, adică Pusi iubeşte Raţa… şi Raţa n-are nimic împotrivă, după cum, o să se vadă clar şi mult mai explicit în pozele următoare, poze, care nici ele, nu sunt suficient de multe cât să surprindă marea pasiune!
…mda, dragoste mare…
…cu coada de sirenă, aici e un trio! Adică n-aş fi vrut să fie, am tot fentat, amânat şi am adus argumente raţionale…însă degeaba, eu tot fiind implicată, până la urmă!
Desene animate…mica sirenă… cam de aici a răsărit ideea fiică-mii, cum că dacă şi ea ar avea o coadă de sirena…probabil, că Marea Mediterană, nu ar mai atât de mare, prinţul…o să umble pe mal…etc. Deci, de aici apare implicarea mea cea fără de voie, în sensul că, această schimbare din pânză, trebuia croită, cusută…de aici şi marele meu entuziasm…De la prima încercare a ei de a mă face să particip…până la ziua de ieri, când am descoperit că orice argument, nu va fi suficient nici de mare, nici de bun pentru ea, aşa încât s-o determin să renunţe, a trecut cred că ceva timp, dacă nu chiar şi un an! Ca o mamă cuminte, am purces la treabă…
Mai întâi am descoperit că materialele de fâş, cumpărate acum X ani, de către mama, ca să fac eu, sacoşe de piaţă…sunt tot acolo unde le ştiam de când m-am mutat…că au lungimea, lăţimea şi mai ales inutilitatea din dulap, taman cea potrivită, pentru împlinirea destinului fiică-mii…am măsurat, le-am croit pe jos, în sufragerie… şi le-am cusut…partea de picioare verde…cea de la labe…albastră…că altceva n-am găsit…iar ăsta e rezultatul, unde nu se vede şi zîmbetul care dă roată urechilor fiică-mii!!!
…merge, nu?