Sunt părinte, şi ca orice părinte…

Am fost surprinsă, negativ surprinsă, de comportamentul copiilor englezi. Obraznici cu proprii părinţi, obraznici cu cei din jur. Îngâmfaţi şi aroganţi. Amuzându-se, chinuind în apă copiii mai mici decât ei. Cinici şi agresivi. Extrem de gălăgioşi şi tot atât de extrem de activi. Într-o continuă alergătură, dărmând, aruncând, ţipând. Mitocani. Blocând lifturile, plimbatul cu, fiind pentru ei o sursă de amuzament. Puerili.

Gesturile lor, indiferent de persoana cărora le erau adresate, într-o notă contrastantă cu vârstele lor fragede. Vulgare şi indecente. Suspendaţi pe scaunele de bar la orele mici din noapte. Neruşinaţi. La orice oră. Fie că era la piscină, în hotel, la masă ori la spectacolul de seară. Al naibii de răsfăţaţi. Cu tendinţa clară de a da ordine, nicio clipă de a asculta. Cerşetori. Obositori, îngrozitor de obositori. În mintea mea, acest comportament l-am perceput ca fiind strigăte disperate, mă întreb însă, dacă părinţii lor le vor auzi vreodată…

Priveam părinţii. Nicio urmă de răspuns şi mie, personal, acest lucru mi s-a părut a fi o încurajare tacită. Mai mult, i-am simţit mulţumiţi că odraslele lor şi-au găsit preocupări datorită cărora, ei sunt lăsaţi în pace. Bănuiesc ca dacă i-aş fi întrebat, probabil mi-ar fi răspuns că sunt adepţii libertinajului şi al dezvoltării personalităţii copiilor lor… Sunt în vacanţă, inclusiv din meseria de a fi părinte, dacă au avut-o vreodată.

Într-o seară, plimbându-ne, ne-am întâlnit cu vănzătorul unui butic din interiorul hotelului, cu care noi mai schimbasem câteva vorbe. S-a oprit, ne-a zămbit şi a întins mâna de salut către noi. Ieşise şi el la plimbare. Dincolo de zâmbet am văzut ochii care îi erau mult mai întunecaţi. L-am întrebat dacă e obosit. I-au dat lacrimile, şi mi-a răspuns, că pe lângă oboseala celor 15 ore de activitate, era furios. L-am întrebat de ce. Cu multă tristeţe, a dat din mâna a lehamite şi ne-a spus: The english childrens, thei are not people…s-a oprit şi cerându-şi scuze a plecat repede…

Sunt părinte, şi ca orice părinte îmi pun tot timpul întrebarea : fac bine sau nu? În domeniul ăsta, nu există certitudini. Nu-i uşor să creşti un pui de om, nu există şcoli pentru a te învăţa să fi un bun părinte şi asta o află destul de repede orice proaspătă mamă, orice proaspăt tată. Tot ceea ce dai pe mai departe se bazează de regulă, pe trei componente: pe ce-ai văzut acasă( ce ţi-a plăcut ori ce nu ţi-a plăcut), pe ce-ai învăţat pe parcursul vieţii( nivelul educaţiei, şi nu mă refer la nivelul studiilor) şi, nu în ultimul rând pe gradul de responsabilitate/interes existent în fiecare.

Din aceste considerente, îmi e greu să-mi dau cu părerea dacă un copil este sau nu bine crescut. Pot însă să remarc lipsa de respect şi a bunului simţ. Pot însă, să desluşesc dincolo de un comportament anormal, fie lipsa de afecţiune, fie transmiterea/reflectarea mimetică a ideiilor, părerilor, discuţiilor particulare ale părinţilor, auzite de copil/copii. Da, e trist.

Impresii de calatorie

E vorba de o altă constatare, cea de-a doua, în cei trei ani petrecuţi în vacanţe minunate(cel puţin, aşa le-am considerat noi, raportându-ne la cele de dinaintea lor) , în hoteluri luxoase(nici astea nu sunt unice şi nici cele mai, dar totuşi de 5*!), adică vreau să conturez în câteva cuvinte, un spaţiu ce îmbie la bucurie, linişte, nostress -cum ar zice poetul, la relaxare şi bună dispoziţie, unde o pereche, în care, oricât de obosiţi ar fi partenerii ei, ar trebui ca după câteva zile de odihnă, aceştia, să se destindă în tihna locului, să se debaraseze de poverile de peste an şi să-şi întoarcă mai abitir decât în alte împrejurări feţele unul spre celălalt. Un soi de întoarcere la: make love, no war!

Ne-a surprins o altă imagine de cuplu, alta decât pe care o ştiau minţile noastre. Cupluri reci. Atrofiate. La plajă, ei, cu băutura în mână sau cu ochii hai-hui, căutând conversaţiile cu alte persoane decât cele familiare. Ele, între două cremuiri disperate, cu tone ce lotiuni/poţiuni, cu cărţi/reviste/ziare într-o mână, încercând la fel de disperat să ia tot soarele pe pielea lor.

Conversaţiile stricte la nivelul copiilor, ori poate la apariţia vreunui mic eveniment piscinal. Seara, printre sutele de flori luminate feeric de mii de luminiţe ori de sclipirile reflectate de apa piscinelor, ori a mării, aceleaşi cupluri distanţate, tăcute şi plictisite, aş zice, deprimate, resemnate. La câte o masă, cu sau fără de ţigări, cu sau fără alcool în faţă, cu privirile în gol şi gândurile aiurea. Atunci când gurile se descleştau, conversaţii protocolare. Zâmbete de complezenţă ce mimau amabilitatea. Da, este pregnantă prezenţa individualismului, a izolării, a separării.

N-am văzut. Nu ne-au surprins imaginile duioase de cuplu pe nicăieri. Nici vorbă de romantism şi tandreţe. Nu tu ţinut de mână sau ţinut protector de umeri, ori o atingere suavă pe spatele gol, nu tu furat de săruturi…

Nu ştiu cum sunt alţii, nu ştiu cum timpul trece şi rutinează cuplurile, dar ştiu că, la noi micile copilării încă există. Ştiţi voi de care! Un tras de nas, un tras de urechi, un ciupit de popou, un mângâiat delicat pe obraz ori vreun sărut, o strângere în braţe surprinzătoare şi fără explicaţie în afara unui zâmbet cald, ori vreo altfel de privire aruncată fugitiv în ochii celuilat, şi da, încă ne mai ţinem de mână, şi da, şi în spaţiul public.

Ţinând cont de ceea ce am văzut, o jenă s-a strecurat la un moment dat, între noi. Devenisem anormali. Oare?

Departe de haosul capitalei,

departe de ştirile bulversante, departe de canibalii moderni(am să scriu şi despre asta cândva) în vacanţă, după desprinderea de noţiunea de program şi în relaxarea totală a unei libertăţi bine delimitate, a unei stări în care zâmbetul şi bunăvoinţa predomină, mi-a venit în minte expresia asta.

Expresie, pe care o folosim de multe ori în viaţă. Rostită, ori doar gândită. Previzibilitatea din fiecare dintre noi. Referitor la cei ce ne sunt pe lângă. Unii zic că-i rea, alţii, zic că-i bună. Depinde din ce unghi. Şi mai ales, în ce scop. Pentru numai zâmbetul propriu, pentru numai zâmbetul celuilalt sau pentru cât mai mult zâmbetul comun.

Previzibilitatea maselor şi modul de reacţie a dus la manipularea lor, o ştiinţă, cândva iniţiată ca teorie explicită, de Freud. Alt capitol.

Previzibilul individual, hmm, ţine de gradul de cunoaşterea al celuilalt, de cât de empatic ai fost şi eşti în relaţia cu el. Gândurile rostite sau nerostite ale celuilat sunt pentru tine, ca o “carte deschisă”. Nu aşa, se spune? Fără să vrei, fără efort, te obişnuieşti, ştii. Eşti în pielea lui. Comfortul dat de preîntâmpinarea reacţiilor negative este bază pentru o relaţie constructivă.

Să faci ce ştii că-i place şi celuilalt. Un consens, rezultat dintr-o comunicare anterioară, cu condiţia de a auzi(ceea ce nu-i acelaşi lucru cu a asculta), de a te implica în celălalt, de aţi dori bucuria celuilalt. Micile compromisuri, tabieturi, reciprocitatea acţiunilor, punctele de plecare ale relaţiei întru identitatea de păreri, îndeplinirea dorinţelor în egală măsură. Ataşament, sau iubire. Depinde de felul legăturii. Prietenie sau iubire. Dacă asta vrei (un echilibru) şi te interesează(celălalt, aşa cum e). Adică zâmbetul comun. Linişte şi stabilitate.

Pentru celelalte două variante e doar, fie încrâncenare, cu tot efortul de schimbare, fie dezamăgire, cu tot cu tristeţe. Cui, îi plac ? De una ne plictisim, chiar dacă iniţial ne-a stimulat. Oboseală psihică, tradusă prin alte sentimente: lehamitea, indiferenţa şi nu în ultimul rând, coborârea celuilat de pe piedestalul sentimentelor pozitive îşi spun cuvântul. Îndepărtează. Distanţează. De dezamăgire şi tristeţe, fugim cu toţii. Reacţii imprevizibile. Detaşarea şi dezinteresul.

In cascada….totul, o cascada.

Prima impresie de WOW! a fost odată cu venirea la hotel. O cascadă ne-a întâmpinat. În spatele perdelei de apă, intrarea în hotel. Am admirat ce era de admirat din punct de vedere estetic, neştiind că de fapt, toată viaţa acestui hotel (cred că-i valabil în toate!) se bazează pe ideea de asigurare a continuităţii şi pe căderea în trepte, necontenită.

Aseară s-a schimbat seria, noi fiind atipici cu numărul de zile, am venit cu 2 zile înainte de schimbare şi vom pleca cu 3 zile după începerea următoarei serii. Aseară, a fost spectacolul de Bun Venit, la care am rămas destul de impresionată, ca să nu zic altfel. Tot staful hotelului s-a perindat pe scenă, ne-au urat toate cele şi au făcut prezentarea hotelului cu tot cu activităţile oferite free cât şi pe cele extra. Asta, pe parcursul întregului spectacol. Informaţii date cu picătura nu în fugă şi nici în mod agasant.

Au 4 departamente principale: recepţie clienţi, curăţenie hotel, entertainment şi bucătăreala. 4 Oameni ţin întreg hotelul, care după o socoteală simplă, după ce scrie pe site…se tot adună vreo 2000 de turişti,la capacitate maximă, de toate vârstele şi multe naţii…care, nu părăsesc nicicum de pe cele 8,7 ha ale hotelului…

Echipa de entertainment, 12 oameni, cu managerul în capul listei, asigură, începând de la 8 dimineaţa şi încheind la 2-3 în noapte, ca aceşti turişti să se simtă bine, să-i ţină în hotel, să-i antreneze făcând ca fiecare oaspete să se simtă important. Hmm…Muncă, multă muncă. Cum nu cred că la noi a fost vreodată şi nici nu cred că o să fim, în balcanismul nostru strâmt, vreodată capabili! Exemplul dat de aceşti copii, ruşi şi turci, cu dragoste pentru ceea ce fac, cu atât de multă energie pozitivă şi pentru oaspete, este de-a dreptul umilitor.

Dacă vrei să vezi şi vrei să înveţi, atunci ei sunt o lecţie de viaţă!

Programul lor zilnic…şi incomplet, fiindcă de la ora 8 dimineaţa, până la ora 10,00 sunt printre şezloguri şi stând de vorbă cu aproape fiecare explicând fiecare activitate în parte. După ora 16,30 încep repetiţiile pentru spectacol de seară, care ţine 2 h, până la ora 23,30, apoi, fuga la discoteca de plajă…Şi strâng tot timpul, nimic nu rămâne la voia întâmplării, nimic nepus la locul lui. Nu, nu ştiu când şi cât dorm…

Jurnalul Meu de Învățare a Înotului

În spatele fiecărui vis se ascunde o călătorie plină de emoții, provocări și satisfacții. Pentru mine, unul dintre acele vise a fost întotdeauna să învăț să înot.

Motivația mea de a învăța să înot se naște dintr-o dorință profundă de a depăși frica și de a câștiga libertatea de a explora lumea apei. Întotdeauna am admirat eleganța și libertatea pe care o arată cei care înoată. Văd această abilitate nu doar ca pe o aptitudine, ci și ca o deschidere către noi oportunități de recreere și conexiune cu natura.

În ciuda fascinației mele pentru apă, frica de adâncimi a fost întotdeauna un obstacol major. Îmi amintesc că prima mea experiență cu înotul a fost însoțită de un sentiment copleșitor de vulnerabilitate. Cu toate acestea, am decis că frica nu trebuie să dicteze limitele vieții mele și că înfruntarea acestei temeri ar putea deveni o sursă de putere personală.

Hotărât să depășesc frica, am început să îmi petrec timp în apa mai mică a piscinei. Inițial, am ales să mă familiarizez cu senzația apei în jurul meu și să învăț tehnici simple de respirație. Fiecare pas mic în direcția asta a fost un triumf personal și o confirmare a posibilităților infinite pe care le deschide învățarea înotului.

Am realizat rapid că pentru a progresa în această călătorie, aveam nevoie de îndrumări profesionale. M-am alăturat cursurilor de înot, unde instructorii calificați m-au încurajat și mi-au oferit tehnicile corecte pentru a mă simți confortabil în apă. Această decizie nu doar că mi-a consolidat încrederea, ci m-a și făcut să mă simt sprijinit în această călătorie.

Pe măsură ce trec prin lecții și sesiuni de înot, descopăr o nouă forță interioară și determinare. Fiecare încercare și fiecare corectare mă aduc mai aproape de a atinge obiectivul meu. Adâncurile devin o provocare, dar și o oportunitate de a crește și a învăța mai mult despre mine.

Pescuitul Ca O Experiență Eliberatoare

Pescuitul, pentru mine, a devenit o experiență eliberatoare, o călătorie în care timpul încetinește, iar conexiunea cu mediul înconjurător se intensifică.

Înainte de a păși pe malul apei, am învățat că alegerea echipamentului potrivit este cheia unei experiențe de pescuit reușite. O undiță bine echilibrată, o mulineta de calitate și o selecție variată de momeli au devenit extensii ale mele în această călătorie. Fiecare element al echipamentului a fost ales cu grijă, iar acum simt că suntem o echipă bine coordonată în fața provocărilor apelor.

Oricare pescar pasionat va spune că răsăritul de pe malul apei este o adevărată magie. Experimentând aceste momente, am înțeles de ce. Cu soarele începând să-și arunce primele raze pe suprafața apei liniștite, simțul timpului se pierde. E momentul în care natura își revelează frumusețea în culori diafane, iar pescuitul devine o dansare cu lumina și umbră.

Unul dintre aspectele remarcabile ale pescuitului este liniștea apelor. În mijlocul unui lac liniștit sau pe malul unui râu încet, sunetele urbane sunt înlocuite de melodia naturii. Privesc undele calme și ascult șoaptele vântului printre stuf, iar grijile cotidiene par să se topească. Această liniște devine un loc în care sufletul meu se regăsește și se reconectează cu ritmul natural al vieții.

Pescuitul nu este doar o activitate solitară pentru mine; este și o oportunitate de a împărtăși experiențe cu prietenii și familia. De la discuții amuzante la așteptarea împreună a mușcăturii, aceste momente creează amintiri durabile și consolidează legăturile dintre oameni.

Tărâmuri Neexplorate ale Exprimării Umane

În lumea plină de provocări și schimbări rapide în care trăim, conceptele de inspirație, creativitate și puterea cuvântului devin tot mai relevante. Aceste elemente nu sunt doar componente necesare ale vieții noastre cotidiene, ci și catalizatori ai progresului și transformării personale și sociale.

Inspiratia este adesea considerată forța fundamentală din spatele creativității. Ea poate izvorî din diverse surse, de la natură la experiențe personale și chiar până la interacțiunile cu ceilalți. În momentele de inspirație, simțim o energie unică și o conexiune profundă cu lumea din jur. Această stare efemeră poate avea un impact semnificativ asupra modului în care percepem problemele, provocările și soluțiile.

Pentru a accesa această sursă neepuizabilă de energie creatoare, este important să fim deschiși la diversitatea experiențelor și să ne eliberăm de constrângerile gândirii rigide. Lectura, călătoriile, meditația și interacțiunile umane pot deveni izvoare prețioase de inspirație, deschizând uși către noi perspective și idei.

Creativitatea este procesul prin care inspirația este transformată în manifestare concretă. Este o alchimie a gândirii și exprimării care poate da naștere la opere artistice, inovații tehnologice sau soluții la problemele complexe ale societății. Pentru a cultiva creativitatea, trebuie să ne permitem să fim jucăuși, să experimentăm și să ne eliberăm de frica de eșec.

Un aspect al creativității este abilitatea de a privi problemele din unghiuri neconvenționale și de a găsi soluții neașteptate. Acest spirit de explorare și adaptabilitate este adesea cheia inovației și progresului. Creativitatea poate fi antrenată și dezvoltată prin practică constantă, acceptarea eșecului și deschiderea la colaborare cu alți indivizi creativi.

Cuvântul este o forță puternică ce poate construi sau distruge, vindeca sau răni. Puterea cuvântului este evidentă în expresiile artistice, discursuri motivaționale și chiar în conversațiile de zi cu zi. Fiecare cuvânt are o rezonanță și o putere de a influența percepțiile și acțiunile celorlalți.

În era digitală, cuvântul a dobândit o amploare nemaiîntâlnită prin intermediul rețelelor de socializare și al platformelor online. Astfel, responsabilitatea pentru cuvintele pe care le alegem devine crucială. Folosirea cuvintelor pentru a inspira, educa și construi conexiuni pozitive contribuie la formarea unei societăți mai echilibrate și empateice.

Sinergia dintre inspirație, creativitate și puterea cuvântului este forța care alimentează progresul și schimbarea. Inspiratia ne încarcă cu energie, creativitatea ne transformă ideile în realitate, iar puterea cuvântului conferă profunzime și influență acestor manifestări. Această interacțiune sinergică poate fi observată în toate domeniile vieții umane, de la artă și știință la leadership și activism.

În final, descoperim că puterea cuvântului nu este doar o modalitate de exprimare, ci și o sursă neepuizabilă de inspirație din cuvinte, capabilă să aprindă flacăra creativității și să ilumineze calea către transformare și progres. Prin acest proces sinergic al inspirației, creativității și puterii cuvântului, noi, ca indivizi și societate, avem capacitatea de a modela un viitor mai bogat în semnificații și împliniri.

Gânditori și lideri inspiraționali, de-a lungul istoriei, au folosit puterea cuvântului pentru a schimba mentalități, a mobiliza comunități și a crea mișcări de transformare socială. Discursurile celebre au adesea acel ingredient magic care răscolește sufletele și mobilizează acțiuni. Aceasta demonstrează cum puterea cuvântului, atunci când este alimentată de inspirație și canalizată prin creativitate, poate deveni un instrument formidabil pentru schimbare.

Ca să se ştie!

Una bucată articol de râsul curcii, despre mine şi cu mine! Nu-i plângere deci, nu-i cu scop caritabil!

Foaie verde de dovleac!

Da’ , ce-am eu cu dovleacul? Păi am, că e vorba de dovleacul meu! (Tres)Mal a la tet! Cu accent pe al doilea “a” şi pălăriuţă pe e!

La 9 ani, am zburat prima oară cu avionul. E adevărat nu era unul de cursă, era un corgo cu ouă! Exact! Multe! Şi nu ştiu dacă erau cu număr par! Căci, nu le-am numărat! Nu se purta p-atunci! Bucureşti – Roma, Roma – Tripoli. Exersat de doo ori a câte doo, la doi ani diferenţă. Apoi, ceva mai târziu, o Romă, cu dus şi întors. Că aşa era regula. Şi la 14 ani, ce pretenţii să ai? Pe urmă, pauză. Adică, niente! Până acum 3 ani. Ba, o Antalya, doo, ba un Charles de Gaulle. Revin. Deci, dă mică. Teoretic, zburătoarea n-ar trebui să mă înspăimânte. Teoretic, că practic mă roade cum roade rugina, fierul, încet şi sigur!

Raţional( da, cumpăr mereu, din piaţă, câte două legături, proaspete!) încerc de fiecare dată, să-mi controlez neliniştea. Dacă am văzut că experienţa de a fi doar eu cu ea nu-i confortabilă, am încercat tot soiul de tertipuri, ba să urmăresc peisajul, ba să mă plimb de la cap la coadă, ba să răsfoiesc revista ca să-mi stimulez simţul bine dezvoltat al cumpărăturilor! Nimic nu-i pe placul mioriţei! S-au ofilit şi paginile cu diamante! Deci, canci! Astă-vară, am luat şi-o carte. Din aeroport. Degeaba. Literele mici. Mici rău. Nu se citeşte! Nup, că nu mă dau nici pe buline, pilule sau alte recipiente mai mult sau mai puţin gradate! Neee, sunt rezistentă! Deh, fată de degustător! Tratată tot dă mică! Nu mere…

Aşa că, încerc să vorbesc, da’ cu cine, că ţi-ai găsit! Al meu, vrea să doarmă, sub pretex că e în concediu. Hmm, unde domne’ conced’, când suntem în aer? Om fi “5 săptămâni în balon”? Neee, că n-a apucat nicicum! Nu-i e scris! Cum să doarmă el, când alea, alea, ba zornăie, ba mai pocnesc sau intră-n zgâlţâit? Ha? Şi în plus, dacă tot le ştie şi e liniştit, să-mi explice tehnic şi cu scheme. Ca între ingineri! Da, de fiecare dată!

Cam aşa stau lucrurile. Mda. Zi Manole!

Acelaşi cântec, aceiaşi partitură

Acum 3 ani, ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am rupt vacanţele de litoralul românesc, mai precis de Venus cu al ei hotel Florica, la care eram deja clienţi tradiţionali. Înconjuraţi de prieteni, care una-două, hop în pasăre şi ţuşti în belehuzeala turcească şi în plus cu amintiri fie sepia, fie în natură, de netăgăduit şi declanşatoare de pizmă, ne-am orientat şi noi aripile spre. Dacă ne-a plăcut? Ei, cum draq? Vrei vrabie mălai? Fapt pentru care am ciugulit şi anul următor şi anul asta tot aşa ne-am gândit.

La noi, însă, nu e ca la toată lumea. Adică, de fiecare dată e cu peripeţii. Prima oară, hotârându-ne târziu, am stat cu sufletul la gură, până cu 9 ore înaintea plecării, neştiind la ce hotel om ajunge. Era parcă un făcut, cum alegeam unul, cum răspunsul turcimii cazatoare, era de preaplin. Mă rog, treaba s-a rezolvat într-un final. Anul trecut, hotărându-ne din vreme, tot am stat cu sufletul la gură, până s-au găsit locuri în pasărea charter…şi s-au găsit, tot aşa pe ultimele ore…

Nah, după aşa emoţii, ce-am zis noi? Haida bre, să facem un efort şi să rezolvăm totul din timp. Adică, ia banu, na rezervarea şi la zburătoare şi la hotel. Ceea ce s-a şi întâmplat. Deci, liniştiiiţi…

84 de ore, înaintea plecării…hotelul are probleme şi s-a închis…nostim, nu? Noroc că suntem învăţaţi…Luat aseară legatura cu agenţia, aia zic că se rezolvă, noi zicem că, aha. Azi, om afla ce şi cum, dacă şi unde.

Probabil, că unora nu le scrisă în cartea vacanţelor, partea asta cu liniştea. Eu, de azi fac bagaje. Şi le pun în hol. Să mă împiedic de ele, uite-aşa! Sâc!

Cum se nasc uneori poveştile

Ieri, ca şi azi, a trebuit să merg la servici, asta după o relaxare de o săptămână, acasă. Adică, am plecat cu ceva entuziasm…m-am întors cu ceva gust amar…

Şi pentru că, ca de obicei, nu cred în unicitate…pe drumul spre casă, mintea mea a plăsmuit o poveste…

Deci, poveste(varianta scurtă!) :

A fost odată un cal. Şi calul asta mânca jaratec, era tare fain şi tare nărăvaş. Un armăsar adevărat. Ca să-l poată domoli, pe şaua lui s-au urcat, mai la începuturi, numa’ oameni pricepuţi  şi chiar măieştrii…aleşi, pe sprânceană. Cu timpul  aceşti oameni au  zburătăcit spre alte zări, spre alte împărăţii mai mult sau mai puţin private.

Au venit alţii, care văzând calul frumos şi plin de oportunităţi, s-au gândit că nu mai e suficient să-l scoată doar din grajduri şi mulţimea să-l admire, aşa că l-au pus la jug, să mai câştige un ban în plus. Şi bietul de el neavând încotro, în fiece zi slabea mai tare…degeaba pompau în el, care cu jaratec legislativ, care cu jaratec sentimental, mângâindu-l uşor pe coama ce odată fusese sură. Mda.

Iată că într-o zi, tot arând el aşa, se trezi cu tot cu agricultorul ce ţinea aprig de capul coarnelor, pe tărâmul Neputinţei. Ca în orice altă poveste(Batrânul şi Mare, de ex), şi aici, s-au contopit calul cu agricultorul şi invers, în disperarea lor de a trece prin. De pe margine, se auzeau urale.

Nu laudative şi nici încurajatoare, de la aceiaşi şi totuşi alţii, care cândva călăriseră sau speraseră să călăreasc calul, invidioşi acum, de zbaterea aproape de poveste a celor doi. Văzându-i cât erau de pricăjiţi, în nepriceperea lor, le era acum ruşine cu mârţoaga. Mai mult, pe rând, aruncau cu pietre şi fără să ştie, înaintau şi ei, urmărindu-i pe cei doi, pe Tărâmul Interzis…

De aici, naratorul, adică io, n-a mai înţeles nimic. De ce naiba atâta mulţime să străduia în zadar, să omoare un cal care, şi aşa costeliv  şi cu ultimele puteri, îşi dădea oricum duhul? Ha? Căci, niciunuia nu ia trecut prin minte, să accepte calul aşa cum era, gândind la ce a fost cândva şi-ar fi putut ca să mai fie,  şi să ajute la împins atelajul…Şi astfel a murit speranţa…pentru un mâine…

Şi-am încălecat pe-o şa…

Legendă:

cal= o instituţie oarecare şi publică

Tărâmul Neputinţei sau Tărâmul Interzis = criza economică