Acelaşi cântec, aceiaşi partitură

Acum 3 ani, ne-am luat inima-n dinţi şi ne-am rupt vacanţele de litoralul românesc, mai precis de Venus cu al ei hotel Florica, la care eram deja clienţi tradiţionali. Înconjuraţi de prieteni, care una-două, hop în pasăre şi ţuşti în belehuzeala turcească şi în plus cu amintiri fie sepia, fie în natură, de netăgăduit şi declanşatoare de pizmă, ne-am orientat şi noi aripile spre. Dacă ne-a plăcut? Ei, cum draq? Vrei vrabie mălai? Fapt pentru care am ciugulit şi anul următor şi anul asta tot aşa ne-am gândit.

La noi, însă, nu e ca la toată lumea. Adică, de fiecare dată e cu peripeţii. Prima oară, hotârându-ne târziu, am stat cu sufletul la gură, până cu 9 ore înaintea plecării, neştiind la ce hotel om ajunge. Era parcă un făcut, cum alegeam unul, cum răspunsul turcimii cazatoare, era de preaplin. Mă rog, treaba s-a rezolvat într-un final. Anul trecut, hotărându-ne din vreme, tot am stat cu sufletul la gură, până s-au găsit locuri în pasărea charter…şi s-au găsit, tot aşa pe ultimele ore…

Nah, după aşa emoţii, ce-am zis noi? Haida bre, să facem un efort şi să rezolvăm totul din timp. Adică, ia banu, na rezervarea şi la zburătoare şi la hotel. Ceea ce s-a şi întâmplat. Deci, liniştiiiţi…

84 de ore, înaintea plecării…hotelul are probleme şi s-a închis…nostim, nu? Noroc că suntem învăţaţi…Luat aseară legatura cu agenţia, aia zic că se rezolvă, noi zicem că, aha. Azi, om afla ce şi cum, dacă şi unde.

Probabil, că unora nu le scrisă în cartea vacanţelor, partea asta cu liniştea. Eu, de azi fac bagaje. Şi le pun în hol. Să mă împiedic de ele, uite-aşa! Sâc!

Cum se nasc uneori poveştile

Ieri, ca şi azi, a trebuit să merg la servici, asta după o relaxare de o săptămână, acasă. Adică, am plecat cu ceva entuziasm…m-am întors cu ceva gust amar…

Şi pentru că, ca de obicei, nu cred în unicitate…pe drumul spre casă, mintea mea a plăsmuit o poveste…

Deci, poveste(varianta scurtă!) :

A fost odată un cal. Şi calul asta mânca jaratec, era tare fain şi tare nărăvaş. Un armăsar adevărat. Ca să-l poată domoli, pe şaua lui s-au urcat, mai la începuturi, numa’ oameni pricepuţi  şi chiar măieştrii…aleşi, pe sprânceană. Cu timpul  aceşti oameni au  zburătăcit spre alte zări, spre alte împărăţii mai mult sau mai puţin private.

Au venit alţii, care văzând calul frumos şi plin de oportunităţi, s-au gândit că nu mai e suficient să-l scoată doar din grajduri şi mulţimea să-l admire, aşa că l-au pus la jug, să mai câştige un ban în plus. Şi bietul de el neavând încotro, în fiece zi slabea mai tare…degeaba pompau în el, care cu jaratec legislativ, care cu jaratec sentimental, mângâindu-l uşor pe coama ce odată fusese sură. Mda.

Iată că într-o zi, tot arând el aşa, se trezi cu tot cu agricultorul ce ţinea aprig de capul coarnelor, pe tărâmul Neputinţei. Ca în orice altă poveste(Batrânul şi Mare, de ex), şi aici, s-au contopit calul cu agricultorul şi invers, în disperarea lor de a trece prin. De pe margine, se auzeau urale.

Nu laudative şi nici încurajatoare, de la aceiaşi şi totuşi alţii, care cândva călăriseră sau speraseră să călăreasc calul, invidioşi acum, de zbaterea aproape de poveste a celor doi. Văzându-i cât erau de pricăjiţi, în nepriceperea lor, le era acum ruşine cu mârţoaga. Mai mult, pe rând, aruncau cu pietre şi fără să ştie, înaintau şi ei, urmărindu-i pe cei doi, pe Tărâmul Interzis…

De aici, naratorul, adică io, n-a mai înţeles nimic. De ce naiba atâta mulţime să străduia în zadar, să omoare un cal care, şi aşa costeliv  şi cu ultimele puteri, îşi dădea oricum duhul? Ha? Căci, niciunuia nu ia trecut prin minte, să accepte calul aşa cum era, gândind la ce a fost cândva şi-ar fi putut ca să mai fie,  şi să ajute la împins atelajul…Şi astfel a murit speranţa…pentru un mâine…

Şi-am încălecat pe-o şa…

Legendă:

cal= o instituţie oarecare şi publică

Tărâmul Neputinţei sau Tărâmul Interzis = criza economică

Importanța Profundă a Mitologiei în Cultura Greacă

Mitologia greacă, cu bogata sa colecție de zei, eroi și povești epice, a jucat un rol fundamental în definirea culturii grecești antice potrivit greek edu. De-a lungul istoriei, miturile au oferit o fereastră către percepția grecilor asupra originii, a naturii umane și a lumii înconjurătoare, ajutând la conturarea artei, literaturii, filosofiei și chiar a sistemelor politice ale societății.

Fondarea Identității Culturale
Mitologia greacă a fost o bază fundamentală în formarea identității culturale a poporului grec. Poveștile despre zeii și eroii lor au ajutat la definirea virtuților și valorilor considerate fundamentale în societatea greacă, precum curajul, onoarea, înțelepciunea și justiția.

Inspirarea Arta și Literatura
Miturile grecești au inspirat nenumărate opere de artă și literatură de-a lungul secolelor. Artiștii și scriitorii au transpus în operele lor frumusețea și dramatismul poveștilor mitologice, contribuind astfel la perpetuarea și reinterpretarea acestora în cadrul culturii contemporane.

Influente în Filosofie și Gândire
Mitologia greacă a avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra dezvoltării filosofiei și gândirii grecești antice. Ideile despre originea universului, natura umană și relația dintre zei și oameni au fost subiecte centrale de reflecție pentru filosofi precum Platon, Aristotel și Heraclit, contribuind la dezvoltarea unor concepte filozofice cheie.

Întreținerea Tradițiilor și Ritualurilor
Poveștile mitologice au fost adesea integrate în ritualuri și ceremonii religioase, servind drept fundament al tradițiilor și practicilor culturale grecești. Multe dintre festivități au fost dedicate zeilor și evenimentelor mitologice importante, menținând astfel conexiunea profundă dintre mitologie și practicile sociale și religioase.

Moștenirea în Epoca Modernă
Chiar și în lumea modernă, mitologia greacă continuă să fie o sursă de inspirație pentru artă, literatură, film și alte forme de expresie culturală. Moștenirea ei rămâne vie în opera unor scriitori și artiști contemporani, care aduc în prim-plan valori și teme fundamentale ale mitologiei antice grecești.

Temă de gândire.

Puteam foarte bine s-o numesc şi spaţiu strâmt. Şi, nu face parte dintr-o stare ci, dintr-o simplă constatare.

Fiecare ne zbatem, sunt convinsă, să facem ceva, să obţinem ceva, să schimbăm ceva. Fiecare, ani la rândul ne iluzionăm că în spaţiul strâmt, casă, familie, servici, adică cercul în care ne învârtim, prin comportamentul nostru, gândirea noastră, exemplul nostru, contăm.

Punctual, într-o oarecare măsură, reuşim. Apoi, într-o bună zi, se întâmplă altceva, altundeva, altcumva. Şi toate aceste încercări se frâng sub povara realului din altă conjunctură astrală. Conceptele zilelor noastre sunt semnificativ schimbate, faţă de cele pe care le-am învăţat ori experimentat cândva. Ne trezim în castele de nisip, dărmate la prima pală de vânt. Asta e percepţia pe care am avut-o în ultimul timp. Că orice aş face, oricât m-aş strădui, nimic nu mai depinde de mine sau exact ca şi la timp, totul s-a comprimat. Inclusiv perenitatea efectului/lor.

Lipsa de control, oricât de mic ar fi el, a dispărut. Şi din viaţa personală(prin răsturnarea valorilor, la care “s-a lucrat”atât amar de vreme) şi din viaţa publică (prin marionetizarea clasei politice, astăzi atingându-se apogeul ridicolului).

Turma e mânată de spate spre o teribilă prăpastie. Behăind, după puterea de înţelegere a fiecăruia, fie a înfiorare, fie a entuziasm. În numele libertăţii şi al democraţiei. Libertate? Democraţie? Niciuna, nicialta nu mai este ce ştiam.

Libertatea, este doar măsura în care îţi realizezi/conştientizezi/raţionezi limitele. Până unde ai voie să fi liber.

Democraţia, este doar măsura în care realizezi/conştientizezi/raţionezi cine este şi care sunt limitele poporului. Care este locul tău.

În ambele cazuri, nu ne-am copt şi nici n-o să apucăm. Iar cei care s-au copt, pe alte meleaguri unde expunerea la soare a fost de mai demult, producţia n-a fost marcantă ori mulţumitoare. Şi atunci, se mână turma. Spre saturaţie, ca mai apoi în cor, plângând, să ceară ţarcul.

Pe care, cu ardoare, îl vor.

Să răspunzi cu “da” ca la nebuni uneori ajută, alteori, însă…

Mănânc un măr şi îl mănânc nervos. Da, ştiu nu e bine să mănânci cu nervi, dar, asta e…Câteodată, că şi aşa mi-e drag serviciul la sfârşit de 12 luni consecutive de muncă…chiar că-mi vine să îmi iau volanul la plimbare şi asta foarte repede…

La mine lucrurile-s simple, ce-am în guşă e şi în căpuşă…adică bre, e ceva de spus, atunci fără de prea multe menajamente, copaci sau duioşii, spun. Şi cu asta, basta. E vorbă, pe care am auzit-o ieri de la ardelean…: “nu-mi place să mă cert, că n-am timp de împăcat…” Cam aşa şi cu mine…şi de obicei, ca să evit multe…bag filozofia din titlu, economisesc timp şi energie.

De dimineaţă nimerii între doo…care mai de care mai orgolioase şi mai cu gura mare…evident, ceartă despre vorbe, zicători şi strigături. Muiereli. Local, am treabă, am camera mea, am ce face, iar dacă n-am, atunci mi-s p-aici, pe ştrasele netului. Mă chemă una, alta venii la mine, ca să revin la subiectul din carte, io, poziţie de mijloc…hmm, să-mi feresc faţa ori dosul? Am ales…scurt şi caracteristic, nu tocmai elevat, că nici n-am avut pension pe stradă şi când era bunica mică a avut şi doo găini sterpe, am scăpat de ele pentru vreo lună! După care, din păcate le trece!

Nah!

Uneori chiar că-i greu!

O zi de sâmbătă..în aceleaşi 24 de ore ca şi sâmbăta trecută şi ca şi cea de acum 2 săptămâni…şi ca cea dintotdeauna…

Ei, dar în asta trebuiau să încapă…sărbătorirea unei zile aniversare, sărbătorirea unei case noi, sărbătorirea unei zile onomastice, sărbătorirea a 20 de ani de căsătorie şi sărbătorirea unei terminări de facultate…negrupate, inclusiv pentru fiecare la fiecare…adică plimbat de la 10 la două…căutat asortare potrivită…hmm….

Şofer…la două juma’, în noapte:

– Auci! N-ai văzut groapa?

– Care groapă???

Trec încă două minute…

– Vezi că-n intersecţie nu merge semaforul…

– Care intersecţie????

Urât fac, nene, la oboseală…doar, pilot automat…sau, o fi fiindcă n-am băut decât apă…şi aia plată???

Taraba vânzătorului de iluzii

Aproape de colţul străzii, un vânzător ce îşi vindea iluziile. La tarabă. Le ambala frumos pe mărimi şi pe culori. Le oferea trecătorilor, zâmbind, dar marea majoritate treceau nestingheriţi de zâmbetul lui. Cei ce cumpărau, nu clipeau de două ori şi iluziile colorate pocneau în mii de steluţe. Pe unii îi răneau, alţii nepasători ridicau din umeri şi rar mai vedeam pe vreunul să se întoarcă să cumpere iar…

Fiind lângă casa mea, mă împrietenisem cu el, mai schimbam două vorbe, mai vorbeam despre vreme ori despre iluziilor lui. La plecare întotdeauna cumpăram şi eu. La început, în neghiobia mea credeam că ale mele vor ţine mai mult. Nu era aşa, dar neştiitoare credeam. Ar fi trebuit să mă supăr, ar fi trebuit să trec nepăsătoare, ar fi trebuit să zbier şi eu ca şi ceilalţi, să-mi revendic speranţele.

În felul meu, doar m-am întristat la început. O vreme am trecut pe lângă vânzâtor, ignorându-l…Mă privea cu acelaşi zâmbet al vânzătorului de iluzii. Apoi m-am înverşunat, cumpăram în fiecare zi o alta şi încercam fugind, s-o facă să se spulbere mai departe, cât mai departe. În bucuria mea copilărească, am antrenat şi pe alţii. Devenise o întrecere a cui iluzie ţine mai mult.

Încetul cu încetul, obosiţi s-au aşezat pe margine. Lumea din jur devenise curioasă, nu înţelegea, iar ca orice lucru neînţeles, făceau faţă, zâmbind. A fost suficient ca unul din mulţime să înceapă să râdă în hohote şi toţi ceilalţi, au făcut la fel. Atunci, a fost prima oară când am zâmbit şi eu. Râsetele s-au transformat încet în rictusuri de dispreţ, dar nici el nu putea să dureze o veşnicie, plictiseala şi uitarea aveau să-i ia locul…

Nebăgată în seamă, am cumpărat în continuare. În altă zi, în altă vreme. Vânzătorul mi zâmbea şi cred că nu-l intrigram în stăruinţa mea. N-a ştiut(sau cel puţin nu i-am spus nicio clipă) că renunţasem demult să-mi mai fac iluzii despre cât putea să ţină iluziile lui, că-i cumpărasem marfa doar pentru sclipirile nestătânite ale ochilor lui…ai mei şi ai altora…

Cu mintea hai-hui sau, despre infidelitatea emoţională

Pe vremea bunicilor, dragostea nu era importantă. Partida trebuia să fie bună, iubirea venea cu timpul. Următoarele generaţii au făcut revoluţii, au răsturnat proporţiile. Iubirea a învins. De aceea azi, numărul divorţurilor este cu mult mai mare decât al cuplurilor sudate.

Noţiunea de familie aşa cum am prins-o din exemplele lor(ale bunicilor), ori din ceea ce am văzut acasă la mama şi la tata, e pe cale de dispariţie…şi ca să pun sare pe coadă…una din viitoarele reguli. Mai e nevoie de familie? Nu! Individualitatea se asocia mai întâi, prin căsătorie cu o altă individualitate, formând un cuplu, iar cuplurile aparţineau marii familii- grupul cu interese clare- familia casătoriţilor…Deci, nu, în dezbinare e arta conducerii!

În epoca vitezei, a informaţiei, a prelucrării rapide…oamenii deştepţi, au creativitate. Ba, chiar a devenit o valoare a capacităţii individuale, o cerinţă a noilor structuri organizaţionale. Una din laturile nevăzute – ca orice lucru bun, aduce şi alte 7 rele – e şi infidelitatea emoţională…fără o finalizare în termeni clasici.

Infidelitatea emoţională începe, atunci când cineva se focusează pe un posibil partener, investeşte emoţii, inspiraţie, dragoste(mai degrabă fluturi în stomac), timp, energie, împărtăşirea de lucruri intime. Un altfel de eliberare de emoţii şi sentimente. Celălalt/cealaltă de sex opus, nu este văzut că un posibil partener de secs. Acest gen de infidelitate nu caută crăpături în relaţia ” de acasă” ci, se constituie ca o relaţie paralelă, distrăgând-i pe cei în cauză, de la problemele de acasă.

Infidelitatea emoţională e ca o capcană, pentru că se consumă în imaginaţie, acolo unde…oamenii nu au defecte, sunt perfecţi, imagine ce rămâne în mintea celui infidel pentru totdeauna, în cazul în care nu este un vânător de senzaţii şi trăiri, acel soi, pe care-l întâlnim şi în restul de infidelităţi, genul seduce şi abandonează, care are o nevoie continuă de a-şi confirma secsualitatea şi puterea(nu neapărat de seducţie) – se nasc aşa, ori sunt teribil de frustraţi. Chiar şi aşa seducătoarea/torul îşi face iluzii, însă nevoia intimă de altceva îl împinge spre altă victimă. Sedusa/sedusul, rămâne suspendat pentru veşnicie între imaginea ideală şi frustrarea abandonului…gata oricând să relege firul rupt.

Infidelitatea emoţională, e acutizată de noile şi facilele forme de comunicare…mess, telefonul mobil cu tot cu sms-urile incluse, internet…ori, de preamultele ore suplimentare petrecute între pereţii organizaţiilor, în defavoarea pereţilor propriilor case.

Tradare şi miraj în ambalaj elevat. Cu fundiţa păstrată în cutia cu amintiri.

Despre o anume aşteptare…

sau drum până la…Luni şi marţi, din diverse motive temeinice, n-am putut să ajung să-i cumpăr fiicei mele  ceea ce i-am promis săptămâna trecută, pentru 9,50-ul sfârşitului de an. Miercuri seară am reuşit. Din cele două zile şi jumătate ale aşteptării ei, am furat cu privirea şi am scris aceste rânduri…

Fiecare aşteptăm câte ceva. Bune, rele. Tot timpul, viaţă însăşi, este o aşteptare. De la un banal rezultat,  până la o simplă farfurie  cu ciorba de pe masă. De la surâsul unui copil, până la culoarea şi limpezimea ochilor iubitului/iubitei. Totul. Inclusiv, atunci când ne-am dori să oprim timpul în loc.

Dintre toate aşteptările, duios de dureroase sunt aşteptările copiilor când îşi doresc ceva clar. Citeşti în ochii lor mai întâi speranţa, apoi bucuria confirmării prin acceptul celui ce deţine forţa economică/decizională, până la exaltarea prin palbabilitatea  obiectului/ acţiunii, dorit/e.

Privindu-mi copilul, m-am gândit la copilul ce-am fost cândva. Timpurile au fost altfel, informaţia puţină, aşteptările cât degetele de la cele 2 mâini numărate…câteva modele de păpuşi, albe şi negre…în câteva mărimi. Chiar şi aşa, tot mi/ni le-am dorit.

Azi însă, e greu să fi copil…căci, încă de acasă, de pe scaunul de la birou vezi un întreg univers al jucăriilor şi jocurilor de tot felul. Iar în realitatea din mediul încojurător le vezi live, în mâinile altor copii. Şi trebuie să înveţi să selectezi mai întâi ce poate fi adus aici pe teritoriul tău, apoi din ele să mai faci o selecţie după posibilităţile financiare/temporale ale părinţilor tăi, ca mai apoi să mai faci o selecţie a ceea ce ţi se potriveşte…iar de aici, intri în aşteptarea deciziei/acţiunii omului mare…

Ca oameni mari, dorinţele le controlăm, le analizăm, le  prioritizăm , iar  amânările sunt pe bazate pe  raţionament şi  logică şi astfel le înghiţim sub numele de acceptare. Pentru el copilul, motivele ori cauzele pot fi înţelese, pricepute dar nu şi acceptate. El face o delimitare clară între argumente logice perfect sau nu înţelese  şi acceptarea intervenţiei acestora între el, copilul şi deziderat.

Pentru el raţionamentul e simplu, are sau nu ce şi-a dorit, atunci când şi-a dorit. Restul e doar nedrept. Nu spun ei, aşa? În lipsa unei reale posibilităţi de a-şi atinge scopul(depinzând  de noi, părinţii, din toate punctele de vedere : economic, material, decizional şi emoţional)  orice aşteptare suplimentară a unui ceva promis, devine o frustrare. Fiecare clipă a aşteptării, devine un calvar.

Ca manifestare, cu cât copilul este mai mare nu se mai pune problema să  tropăie, să se arunce cu fundu’ de pământ şi nici nu să plângă înfundat în cine ştie ce colţ de cameră însă, luminiţele din ochişorii lui se sting uşor cu fiecare clipă a aşteptării. În cazul ei particular(al minunatei mele fiice),  a adoptat poziţia aşteptării  controlate dar neacceptate. Nu mi-a reproşat, nu s-a supărat, dar simţeam că e tristă, chiar zâmbind. A învăţat răbdarea. O parte din educaţie. Şi iată cum, fiecare dintre noi creştem mari pe dinafară, dar ciuntiţi pe dinăuntru, dar cu lecţia învăţată a controlului de sine.

Hmmm…Îmi aduc aminte de o veche întrebare a  bunicului…

Cui crezi taică că îi e mai greu? Orbului din naştere, ori celui ce-a orbit pe parcurs?

Divergenţă în opinii

Alaltăieri de dimineaţă…stând la semaforul de pe podul Cotroceni, priveam agale Dâmboviţa în căutarea cu ochiometrul a una bucată raţă cu tot cu boboci…pe care, n-am mai văzut-o. Prin mişcarea gâtului de la dreapta la stânga, ochii mi s-au lovit de un poliţist tinerel, numa’ zâmbet şi bezele, către şoferita unui Peugeot 206, mic şi negru…Gândul meu s-a dus către reclamele tip Vodafone, dar de data asta vizionate live…Normal, am zâmbit şi eu şi mi-am văzut în continuare de căutatul raţei…

Ieri dimineaţă, aceiaşi intersecţie, dar la viteza IIIa…şi micul meu Polo trecând vijelios pe verdele semaforului, spre pod…Nu mică mi-a fost mirarea când, la cei 40 km la oră …am văzut cu coada ochiului cum am trecut pe lângă tinerelul poliţist cu palma întinsă spre sensul meu de drum…era inutil să mai pun frână, oricum aş fi trecut frânată peste cei 3-4 metri de intersecţie, fapt pentru care n-am schiţat niciun gest şi m-am oprit direct pe pod…

Poate că lucrurile nu erau aşa de…dacă, atunci când i-am luat faţa şi l-am lăsat mut în uimire, nu vorbeam şi la telefon…şi, centura pentru care nutresc un mare dispreţ, n-ar fi lipsit cu desăvârşire…Omul, a parcurs cei câţiva metri până la mine, eu deja culisasem geamul şi scormoneam cu mâna dreaptă dupa acte…Nah, acum, am făcut-o, am făcut-o!

Însă…odată apropiat şi fără nicio introducere, îmi spune:

– Doamnă, la vârsta dvs … nici nu m-am aşteptat la aşa ceva! Ar fi trebuit să fiţi un exemplu pentru tinerii conducători auto, din trafic! Nu sunteţi atentă, vorbiţi la telefon şi, nici nu aveţi centură!

Instinctiv, am vrut să-i răspund, că-l rog frumos să nu-mi pună fiola, că :

Mă jur…că e ultima dată când beau dimineaţa la volan…că, promit solemn …să cer voie altădată proprietarului maşinii când plec cu ea şi că, acum mă duc să fac credit, ca să-mi iau permis!

M-am abţinut, n-aş mai fi ajuns la servici prea curând… mi-am scos din torpedo găletuşa cu nisip şi iar, mi-am turnat-o în cap! Mi-a fluturat mână cu scopul de Cară-te…ceea ce am şi făcut, fără să mai stau pe gânduri.

Plecând, o oareşce jenă, stinghereală…chiar apăsare în timpane, m-a săgetat usturător…”Doamnă, la vârsta dvs…” Hmm…şi nici nu eram la costum…

Bre, mai bine-mi dădeai amendă! Nah!