Am fost surprinsă, negativ surprinsă, de comportamentul copiilor englezi. Obraznici cu proprii părinţi, obraznici cu cei din jur. Îngâmfaţi şi aroganţi. Amuzându-se, chinuind în apă copiii mai mici decât ei. Cinici şi agresivi. Extrem de gălăgioşi şi tot atât de extrem de activi. Într-o continuă alergătură, dărmând, aruncând, ţipând. Mitocani. Blocând lifturile, plimbatul cu, fiind pentru ei o sursă de amuzament. Puerili.
Gesturile lor, indiferent de persoana cărora le erau adresate, într-o notă contrastantă cu vârstele lor fragede. Vulgare şi indecente. Suspendaţi pe scaunele de bar la orele mici din noapte. Neruşinaţi. La orice oră. Fie că era la piscină, în hotel, la masă ori la spectacolul de seară. Al naibii de răsfăţaţi. Cu tendinţa clară de a da ordine, nicio clipă de a asculta. Cerşetori. Obositori, îngrozitor de obositori. În mintea mea, acest comportament l-am perceput ca fiind strigăte disperate, mă întreb însă, dacă părinţii lor le vor auzi vreodată…
Priveam părinţii. Nicio urmă de răspuns şi mie, personal, acest lucru mi s-a părut a fi o încurajare tacită. Mai mult, i-am simţit mulţumiţi că odraslele lor şi-au găsit preocupări datorită cărora, ei sunt lăsaţi în pace. Bănuiesc ca dacă i-aş fi întrebat, probabil mi-ar fi răspuns că sunt adepţii libertinajului şi al dezvoltării personalităţii copiilor lor… Sunt în vacanţă, inclusiv din meseria de a fi părinte, dacă au avut-o vreodată.
Într-o seară, plimbându-ne, ne-am întâlnit cu vănzătorul unui butic din interiorul hotelului, cu care noi mai schimbasem câteva vorbe. S-a oprit, ne-a zămbit şi a întins mâna de salut către noi. Ieşise şi el la plimbare. Dincolo de zâmbet am văzut ochii care îi erau mult mai întunecaţi. L-am întrebat dacă e obosit. I-au dat lacrimile, şi mi-a răspuns, că pe lângă oboseala celor 15 ore de activitate, era furios. L-am întrebat de ce. Cu multă tristeţe, a dat din mâna a lehamite şi ne-a spus: The english childrens, thei are not people…s-a oprit şi cerându-şi scuze a plecat repede…
Sunt părinte, şi ca orice părinte îmi pun tot timpul întrebarea : fac bine sau nu? În domeniul ăsta, nu există certitudini. Nu-i uşor să creşti un pui de om, nu există şcoli pentru a te învăţa să fi un bun părinte şi asta o află destul de repede orice proaspătă mamă, orice proaspăt tată. Tot ceea ce dai pe mai departe se bazează de regulă, pe trei componente: pe ce-ai văzut acasă( ce ţi-a plăcut ori ce nu ţi-a plăcut), pe ce-ai învăţat pe parcursul vieţii( nivelul educaţiei, şi nu mă refer la nivelul studiilor) şi, nu în ultimul rând pe gradul de responsabilitate/interes existent în fiecare.
Din aceste considerente, îmi e greu să-mi dau cu părerea dacă un copil este sau nu bine crescut. Pot însă să remarc lipsa de respect şi a bunului simţ. Pot însă, să desluşesc dincolo de un comportament anormal, fie lipsa de afecţiune, fie transmiterea/reflectarea mimetică a ideiilor, părerilor, discuţiilor particulare ale părinţilor, auzite de copil/copii. Da, e trist.