Întoarcerea acasă, finalul peripeţiilor de peste Marea Neagră, s-a lăsat mai pe tot parcursul drumului, din când în când, pe feţele fiecăruia dintre noi cu câte o buză resfrântă şi cu suntele de regret…Mno, fuse şi se duse, dar gândul că mai urmează încă o săptămână de concediu ne-a făcut să ne destindem feţele şi minţile. Care regrete, ne-am întrebat, de cum am deschis poarta casei?
Acasă…m-au aşteptat toate, şi alea bune şi ale rele. Le-am dat cu mână minţii la o parte pe cele rele, să mai aştepte, am treabă. Am multă treabă, pentru că sunt atât de multe de care să mă bucur. Ca nicăieri în altă parte. Şi mai e ceva, restul familiei, care a năpustit cu telefoanele şi cu toate trupurile lor, până la căderea serii. Cu pupături, cu bucurie şi fiecare cu oalele lor pline, care mai de care mai mirositoare.
Un fel de all inclusive de acasă, de la mama, de la sor-mea, de la vecini, de la naşi. Înconjuraţi de ei, risipindu-le grijile pe care şi le-au făcut pentru noi, pentru mine, acum ajunşi aici, lângă ei, în bună stare, ne-am simţit din nou copii. Astfel de momente, îţi răspund la întrebările de mai demult…d-aia n-am plecat definitiv pe alte meleaguri,departe de aici, de acasă… N-am plecat de lângă iubirea necondiţionată. Există iubire, există orice.
Acasă…mi-am reluat obiceiul picioarelor goale prin casă şi curte…Oooo, ce dor îmi era! De umbletul liber şi de spaţiul meu, cu fiecare lucru acolo pus la locul lui de mâna mea…Mi-am mângâiat florile cu blană şi florile cu petale, fiecăruia le-am vorbit cu vocea malcomă şi plină de iubire pentru a le şterge amintirea singurătăţii…Am revenit şi sunt din nou a lor, iar ele ale mele… Încet, încet lucrurile ai intrat în făgaşul normal al dulcelui tradiţionalism familial.
Acasă…”a sta” e un cuvânt sinuos. Improbabil, incert. A sta acasă, înseamnă a face ceva. Orice. De la cea mai mică remediere, uitată cândva printre rafturile datoriei, până la orice schimbare, o nouă imagine proaspăt conturată în umbletul din care tocmai am venit. Şi, Doamne, câte mai sunt! Cu fiecare dintre ele, odată rezolvate, o dulce satisfacţie mă învăluie, propagându-mă, cu o putere nebănuită spre altele, ce sunt în aşteptare. Gust din plin din caşcavalul motivaţiei. A trăi. Viaţă.