Visul vieţii mele şi pentru care mama m-a crescut cu o deosebită atenţie şi m-a şi dat la şcoală, a fost(tot cu cele doo degete în aceiaşi poziţie) să adun niscai ciorapi împrăştiaţi pe unde nici gândul nu gândeşte, să spăl vase cam cât să bat recordul din Guiness book, să le umplu(cu fervoare) pe aceleaşi ca la popotă, nu de alta da’ ca să am ce lua de la capăt cu spălatu’, să răspund unde e fiecare lucruşor din casă indiferent al cui e, dar mai ales unde sunt şurubelniţele, cu care fie vorba între noi, când nu am ce face noaptea, joc marocco alternând cu faţa-ascunselea ca să le pitesc pe toate glafurile din casă sau în multe alte locuri năstruşnice, şi lista viselor mele din copilărie poate continua şi cu altele, în aceaşi măsură şi cu acelaşi freamăt neliniştit şi creativ!
Deci, da. Cum toate astea trebuie făcute şi cum nimeni nu m-a crezut că visele sunt frumoase atâta timp cât sunt vise, ba dimpotrivă, bag de seamă că mai toată lumea mă ajută să mi le împlinesc şi asta, zi de zi, mă căznesc la ele când vreau şi mai ales când mă simt în stare să pot, pentru că tot de mică, am învăţat că dacă nu le faci cu tot sufletul, atunci mai bine te laşi păgubaşă, că altfel ori nu-ţi ies, şi-o iei de la capăt( monotonia, e ca picătura chinezească!), ori nu se vede, ş-atunci, de s-o mai faci? Mai bine, mai iau o carte, mai fac un cornet…citat din înţelepciunea populară.
Ziceam mai alaltăieri, că atunci când nu-mi dau eu de lucru, îmi dau alţii. Ceea ce s-a şi întâmplat, că doar era luni, în concediu în continuare şi cum altfel să-mi înceapă săptămâna?! Ieri, fix la ora 9,30, sună vecinu’. Neaţa. Neaţa. Am venit să iau covoru’. Care covor, întreb eu într-o dungă…Ăla din sufragerie, să-l spălăm, că aşa ne-am gândit noi(adică el şi vecina) că dacă tot le spălăm pe ale noastre, să-l spălăm şi pe al vostru.
Voi daţi o bere. Hmmm, ideea în sine, evident că-mi surâdea, aşa că rânjesc cu -2 dinţi din laterale. De aici, dezastrul! Ei au luat covorul, noi pe lângă casă. Da’, poţi de conştiinţă???? Nup. Cele 4 carpete(3 d-un fel şi un Whinny Pooh) rămase în casă, mă strigau. Degeaba m-am tot făcut că nu le aud…tot acolo am ajuns…De dat vecinilor şi p-astea, era de-a dreptul nesimţire, de rămas cu ele neclăbucite…era păcat…şi uite aşa, credincioasă din fire…am purces…şi l-am spălat pe Whinny Pooh pe burtă, apoi, că tot eram în mână, am frecat cu periuţa puntea, ăăă, curtea!
Ehe, ce frumos le văd d-aproape, căci, cine e ca un triunghi isoscel, cu ipotenuza dintr-o coadă de mătură, ha?