E vorba de o altă constatare, cea de-a doua, în cei trei ani petrecuţi în vacanţe minunate(cel puţin, aşa le-am considerat noi, raportându-ne la cele de dinaintea lor) , în hoteluri luxoase(nici astea nu sunt unice şi nici cele mai, dar totuşi de 5*!), adică vreau să conturez în câteva cuvinte, un spaţiu ce îmbie la bucurie, linişte, nostress -cum ar zice poetul, la relaxare şi bună dispoziţie, unde o pereche, în care, oricât de obosiţi ar fi partenerii ei, ar trebui ca după câteva zile de odihnă, aceştia, să se destindă în tihna locului, să se debaraseze de poverile de peste an şi să-şi întoarcă mai abitir decât în alte împrejurări feţele unul spre celălalt. Un soi de întoarcere la: make love, no war!
Ne-a surprins o altă imagine de cuplu, alta decât pe care o ştiau minţile noastre. Cupluri reci. Atrofiate. La plajă, ei, cu băutura în mână sau cu ochii hai-hui, căutând conversaţiile cu alte persoane decât cele familiare. Ele, între două cremuiri disperate, cu tone ce lotiuni/poţiuni, cu cărţi/reviste/ziare într-o mână, încercând la fel de disperat să ia tot soarele pe pielea lor.
Conversaţiile stricte la nivelul copiilor, ori poate la apariţia vreunui mic eveniment piscinal. Seara, printre sutele de flori luminate feeric de mii de luminiţe ori de sclipirile reflectate de apa piscinelor, ori a mării, aceleaşi cupluri distanţate, tăcute şi plictisite, aş zice, deprimate, resemnate. La câte o masă, cu sau fără de ţigări, cu sau fără alcool în faţă, cu privirile în gol şi gândurile aiurea. Atunci când gurile se descleştau, conversaţii protocolare. Zâmbete de complezenţă ce mimau amabilitatea. Da, este pregnantă prezenţa individualismului, a izolării, a separării.
N-am văzut. Nu ne-au surprins imaginile duioase de cuplu pe nicăieri. Nici vorbă de romantism şi tandreţe. Nu tu ţinut de mână sau ţinut protector de umeri, ori o atingere suavă pe spatele gol, nu tu furat de săruturi…
Nu ştiu cum sunt alţii, nu ştiu cum timpul trece şi rutinează cuplurile, dar ştiu că, la noi micile copilării încă există. Ştiţi voi de care! Un tras de nas, un tras de urechi, un ciupit de popou, un mângâiat delicat pe obraz ori vreun sărut, o strângere în braţe surprinzătoare şi fără explicaţie în afara unui zâmbet cald, ori vreo altfel de privire aruncată fugitiv în ochii celuilat, şi da, încă ne mai ţinem de mână, şi da, şi în spaţiul public.
Ţinând cont de ceea ce am văzut, o jenă s-a strecurat la un moment dat, între noi. Devenisem anormali. Oare?