..meu. Am fost o vreme absentă şi poate o să mai fiu…dar, nu numai de pe net…
Într-o zi de început de decembrie m-am trezit cu sentimentul de revoltă în vene. Revoltă pentru toate şi toţi. Saturaţie. Şi poate şi sentimentul de epuizare că n-a mai rămas nimic de dat. M-au speriat …m-am speriat că, ceea ce simţeam era valabil pentru TOATĂ lumea. M-am închis şi n-am mai lăsat să iasă o iotă, din teamă… teama de a nu răni pe ceilalţi din jurul meu, că mie o să-mi treacă… e doar o criză de personalitate sau în cel mai rău caz …criza de la 40…
Am închis gura, am strâns pumnii, am luat la rost, mental, pe fiecare om(inclusiv) sau poveste(inclusiv). Constatările? Multe. Poate prea multe. Ca şi altădată.
Şi totuşi de data asta a fost diferit. De ce diferit? Pentru că, ceea ce conştient n-am vrut să accept, mentalul subconştient sau poate El, m-au pus în faţa faptului împlinit, mi-au umblat la ADN, m-au schimbat şi oricât am încercat eu sau diferitele conjuncturi, n-au reuşit să mă facă să ies din starea asta indusă. Dimpotrivă. A acţionat, m-a făcut să acţionez.
Starea? Detaşare şi libertate. Diferenţa aceea dintre viaţă şi a fi în viaţă. Am căutat motivul declanşării. Nu l-am găsit. Poate atunci când am întrebat : Viaţa mea, unde e? Poate. Oricum mi-e indiferent. Nu-mi pasă ce l-a declanşat, dar îmi pasă că s-a întâmplat, că încă există, că exist. Sentimentul datoriei presante m-a părăsit. Nu, nu sunt omul perfect, nu, nu sunt mama ideală, nu, nu sunt nevasta perfectă, nu, nu sunt iubita din basm, nu, nu sunt salariatul ideal. Şi nici nu vreau. Nu mai vreau. Sunt aşa cum sunt, aşa cum sunt şi ceilalţi din jurul meu. Nu compar. Nu am nimic de demonstrat nimănui. Nici măcar mie. Nu mă interesează.
M-am întrebat : ce vreau? Ce mai vreau? Ce obiectiv am, indiferent pe ce termen ? Ce m-ar bucura?
Multă vreme mi-a fost ruşine cu răspunsul din mine. Nimic. Nu mai vreau nimic. Nu mai am nevoie de nimic. Nu-mi doresc nimic. Excluzând sănătatea mea şi a celor din jurul meu. Mi-a fost teamă că am ajuns la un end…doar partea fizică, încăpăţânată să existe, mă contrazicea. Am aşteptat, ceea ce nu vedeam sau nu eram capabilă să văd, să iasă la lumină aşa cum toate au ieşit. Am lăsat ca ele să se aşeze ca un puzzle, să pot să mă dumiresc.
Am avut nedumeriri existenţiale. Am tăiat din aşteptări. Din ale mele şi din ale altora. Am abordat direct, cu riscul să pierd tot, am iscat controverse, am răsturnat valori. Am scuturat. Am adunat. Certitudini.
Mi-au rămas cele/cei care mă vor ele/ei pe mine. Condiţionat. De mine, pentru mine, aşa cât pot şi cum pot şi nu la normă sau la ideal.
Mi-a rămas dragostea de viaţa, mi-a rămas un EU care e al meu şi de care mă bucur cu fiecare clipă, mi-a rămas cântecul pe care-l cânt dimineaţa, mi-a rămas dansul de care nu mă mai tem că e prea târziu.
Am alergat, am obosit, m-am aşezat. Nu mi-am mai dorit nimic şi am primit totul. Sentimentul de ruşine m-a părăsit. Am înţeles că avându-mă pe mine, restul sunt doar rodul a ceea ce sunt azi, mâine, poimâine…până la adevăratul end…cu şi în Voia Lui.