…sau mă rog, setul bunicii…ce-o fi!
De-alungul timpului, ca orice om m-am analizat şi am găsit şi d-ale şi d-alea. Din când în când mai trag o linie şi mai pun balanţa la lucru. Mai şterg o ţâră d-aici, mai pun o lecuţă dincolo, nah, că nimeni nu-i perfect!
Într-un singur loc n-am reuşit, bine nici n-am încercat prea mult, am zis tot timpul că aşa mi-e felul şi naţia. Cum mă supăr eu…Eu mă supăr repetat, cu sau fără foarte multe motive, uneori e suficient să-mi sufli în ceafă când sunt transpirată, alteori nici tot neamul meu adunat la un loc nu poate duce cât duc eu! Mă supăr, trece.
Mă supăr, trece. Habar n-am dacă asta e un soi de toleranţă altruistă, că tot omul greşeşte şi merită iertat, zic că dacă Dumnezeu e bun şi dă şi o a doua şansă, eu ca Om ar trebui să dau mai multe, aşa că trec mai departe înghiţind în sec şi omorând vorbele la ieşire, ştiind că odată suvoiul pornit, se nasc prăpăstii şi cale de întoarcere nu mai e!
Sau, o fi un sentiment al naibii de egoist, să fac tot ce pot ca apoi să n-am ce-mi reptroşa şi să merg mai departe cu zâmbetul pe buze, împăcată. Undeva la mijloc probabil, e adevărul. Cauza n-are importanţă, însă felul meu zic eu, că da. Pentru că aşa procedez, merg înainte pe un drum plin de pietre, mărăcini şi şerpi cu toiagul în mână, să-i sperii, să-i alung, apoi cu picioarele sângerânde, mai mă aşez un pic, îmi mai trag un picuţ sufletul şi ţâşnesc la drum de parcă am aripi, mai aprigă ca niciodată.
Până aici e doar jalea din mine. Şi iertarea dată. Supărări mărunte. Sunt doar semnale. Cu fiecare suparare însă creşte gradul saturaţie în detrimentul gradului de sentimentalism. Până într-o zi.
În ziua aceea, se întâmplă. Fără alte avertismente. Sunt genul care nu-şi mai întoarce capul. Aşa că, din când în când, mă uit la paharele de pe raftul meu, sunt atentă să le atenţionez, să nu dea pe-afără, să ude Doamne Fereşte, parchetul!
Un Om dă şi tot dă. Cu mâinile întinse. La început, toată lumea din jurul lui apreciază. Apoi timpul trece. Mulţumirile scad în număr şi intensitate. Aşa e şi normal, că doar n-om sta toată ziua să mulţumim. Apoi, dispar…hmm, şi apare normalitatea …ca mai apoi să se instaureze pretenţiile.
Şi uite aşa mă satur, în momentul când cineva uită că ce dau eu, dau din suflet pentru a face o legătură să funcţioneze însă uită izul de favor şi i se pare că aşa e normal, să tot primească, ba dacă se poate să fie şi convins că e priviligiat prin drept, eventual, asta să fie şi sursă de supărare!
Sătulă şi cu gust amar de silă, atunci spun, clar şi răspicat: Nu ţi se cuvine nimic! Şi dusă mi-s!