…zic io…că mai mare făţarnicie nu se poate…

Când sunt probleme de suflet, când sunt probleme la modul general vorbind, mie îmi trebui timp să pot vorbi despre ele…Timp în care ori reflectez asupra ceea ce s-a întâmplat ori îmi este necesar, pentru a găsii puterea de merge mai departe…

Marţi mi-a murit un vecin. Vecinul meu din stânga. Din jumătatea cealaltă a casei în care locuiesc.

Despre vecinul meu, Dumnezeu să-l ierte! nu pot spune decât vorbe bune, din punctul meu de vedere, ca vecina a vecinului. Om la locul lui, politicos şi cu caracter.

Moartea lui m-a surprins şi m-a întristat. Cu doar două zile înainte schimbasem 2 vorbe, întâlnindu-ne în faţa porţii. Ce n-am ştiu atunci, a fost că era ultima oară când am să-l mai văd. La propriu. Omul a murit la spital, apoi de acolo l-au dus în localitatea în care s-a născut. Departe, la 600 de km. Lângă părinţii lui.

Asta însă am aflat abia seara. Oricum remuşcările, faţă de vecinul meu şi în general faţă de o viaţă tembelă şi plină de responabilităţi, mă năpădiseră. Cred că niciodată, cineva nu s-a rugat, aşa cum s-a rugat el de noi, o vară întreagă să bem o bere împreună…N-am reuşit să fim împreună decât de ziua lui, când a împlinit 58 de ani. Tot timpul zici că există ziua de mâine. Dar nu ai de unde ştii. Nici dacă există pentru tine, nici dacă există pentru altul. Pentru el, n-a mai fost. Eu rămân cu ale mele -câte or fi- şi cu tot cu regrete.

Seara, ne-am strâns noi alţii, cu flori, cu lumânări în mână. Am trecut pragul casei. Ne-am prezentat coondoleanţele şi ne-am declarat, fiecare cu ce-a avut, disponibilitatea de ajutor. Omeneşte. Că vorbele în astfel de momente sunt mici, mici, mici…Apoi, îţi dai seama că numai tăcerea mai poate exprima ceva.

În stânga mea, un domn, pe care nu l-am văzut niciodată, pe care nu-l cunoşteam mi s-a adresat…după ce eu îmi exprimasem regretele inclusiv că nu ne-am găsit timp toată vara…A început frumos, că măcar de acum încolo, gând la gând mi-am zis…mai ales că vecina e de-o vârstă cu mine…în fine, complicate sentimente şi mai ales gânduri îţi faci în astfel de momente…dar domnul cu pricina, a continuat…că mă aşteaptă să ne vedem mai des…în biserica domniei sale…şi pentru care a ţinut să-mi facă şi o descriere…

Un ţiiuit de marketing de popă mi-a sunat în urechi…

Ştiam că vecinul a fost şi el cândva pastor, nu ştiu ce cult, ce ramură, ce… dar ascultam şi ieşeam cu drag la poartă, în fiecare an, în Ajunul Crăciunului, când un cor de tineri cu har în ale cântatului -din parohia lui, sau cum s-o fi numind-, ne ungeau sufletele…

Vecinul meu, niciodată nu ne-a spus şi nici nu a încercat să ne arate Calea, a considerat întotdeauna că a venii înaintea unei credinţe o faci de bunăvoie, o faci din chemare. Aşa că, brusc mi s-au împăienjenit ochii, la gândul că un om deosebit s-a dus, iar momentul a fost speculat de un altul, cu orice preţ. Inclusiv al bunului simţ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *