Mi-a plăcut, îmi place. Prima casă refăcută. Doar pereţii au mai rămas în picioare. Atât. Am făcut-o singură, că aşa a fost să fie. Eram singură. Îmi aduc aminte cum am cumpărat-o. În 5 minute. Atât mi-a trebuit să negociez. Simplu şi sec. A fost primul apartament care chiar mi-a plăcut.
Pentru mine orice casă e o Cenuşăreasă. O văd dincolo de ceea ce se vede, de foşti proprietari. Ce se poate scoate din ea. Acolo a fost locul unde, am scos banii pe masă. “Atâta am, îi vrei?” Luciul banilor s-a întâlnit cu luciul ochilor, s-au plăcut şi s-au luat. Am rămas cu nişte chei în mână şi cu imaginea unei viitoare prinţese.
Mi-am suflecat mânecile. Am pus mâna pe o hârtie şi-am înşirat nevoi. Infrastructură- electrica, apa, gazul, geamuri. Apoi, am pus floricelele-pereţi, amenajări şi da, ştiam unde va sta cuierul pe care încă nu-l aveam. Am tras linie. Ce bani am. Şi am mers pe principul infrastructura şi apoi mai vedem. Am aplicat-o de fiecare dată. Şi m-a ajutat al naibii de bine! Că aşa gândesc. Şi în ceea ce priveşte o casă, un servici, o relaţie. Restul, e doar o cosmetizare, care dacă nu-i acum, o să fie.
Cu socotelile făcute, trebuia să mă apuc de treabă. Dar cu cine? Firmele ieşeau din discuţie, fără tva şi alte plăţi. Doar particulari. Pe câţi îi cunoşteam pentru instalaţii??? Dar pentru zidărie? Pe niciunul!
M-am urcat în maşină şi-am plecat gânditoare spre casa în care locuiam. La un semafor am văzut o casă în construcţie, pe lângă ea mişunau o grămadă de oameni, am pus avariile…m-am dat blondă la volan, am tras pe dreapta din mijlocul intersecţiei. Am coborât şi ţopăind pe tocurile mele, am ajuns lângă ei :
– Bună ziua! Băieţi, bancul ăla cu Bulă îl ştiţi? Şi până să apuce să zică măcar ceva, le-am spus bancuri. Când am terminat, toţi băieţii erau cu gurile numa’ zâmbete. Ei, acum, care eşti electrician?
Dacă am reuşit? Mai încape vorbă? Eram prima la treabă, eram cea care închideam uşa. Şi da, îmi murdăream mânuţele dacă era nevoie. Că nu-i de ruşine munca! Şi da, am învăţat. De la mersul pâş-pâş al curentului pe cablurile noi, până la amorsa pentru pereţi. De la patul de nisip pentru conducte, până la pendular. Au trecut 15 ani. De atunci, m-am mutat de trei ori şi tot de atâtea ori am luat-o de început.
Am făcut echipe, mai întâi pentru mine, mai apoi pentru alţii care au avut nevoie sau au. Am extins echipa. Că a fost nevoie şi de alte meserii, parchetarul, sobarul, tablagiul. Naşul, finu’, cumnatu’ , frati-miu, căci sunt rude. Oameni care m-au adoptat. Pentru ei, eu am rămas: fina. Oameni simpli, oameni buni, oameni muncitori, oameni cu bun simţ. Oameni ce au ştiut a spune: “Bună dimineaţa”, La revedere” , “Mulţumesc” “La mulţi ani”, după caz . Oameni cu 7 clase sau cu niciuna. Oameni cu infrastructură.
Of, ce dor îmi e să mai bag un text!