… de săptămâna trecută.
Câteodată, când te aştepţi mai puţin, se întâmplă. Minuni, aşa le numesc eu şi cred despre ele. Sau mâini întinse, când nu le mai poţi duce. Venite de nicăieri. Te apucă, te saltă sau, poate doar le simţi mângâierea…
Ai îndoieli, ai nelinişti, ai probleme…Frământările, te macină ascuns. Întrebările vin năvalnic şi îţi lovesc, sistematic, tâmplele. Ca nişte ciocane. Apoi, le spulberi, cu o fluturare de cap…dar, ele revin, mai puternic, mai înţepător şi se împletesc cu alte trăiri, cu alte informaţii noi acumulate…
De câte ori, în viaţă, n-am trecut prin asemenea situaţii, fiecare dintre noi? De câte ori, n-am aflat cât de greu e, să rezişti aşteptării? De câte ori, visele nopţii, în astfel de cazuri, devin, semne sau răspunsuri?
Ce îţi doreşti atunci, cel mai mult? Să aflii răspunsurile întrebărilor şi gândurile rele să dispară. Cu cât timpul se prelungeşte în aşteptarea ta, cu atât, dorinţa de a afla răspunsurile, e mai mare, aproape că nici nu-ţi mai pasă, dacă sunt pozitive sau negative, doar vrei confirmări, vrei ca aşteptarea să ia sfârşit.
În asemenea momente ale vieţii… cum e, să-ţi iasă în cale, un om, pe care să nu-l ştii şi totuşi, el să ştie TOTUL, despre tine? Dar, Totul! Acel tot, de care nici tu nu eşti conştient, acel tot, de pe dinăuntrul tău?
Şi cum e, ca trecând pe lângă tine, să-ţi vorbească? Neîntrebat…şi să-ţi spună răspundă, întrebărilor nerostite vreodată?
Asta, mi s-a întâmplat.
Am fost sceptică, am surâs la început, apoi zâmbetul mi-a îngheţat şi s-a transformat în uluire, cu mulţumire amestecat. O ultimă baricadă a neîncrederii, mi s-a spulberat, când, persoana tocmai ieşea pe uşă…S-a întors către mine…şi mi-a dat lovitura de graţie, indicându-mi locul şi mai ales, stadiul intervenţiei chirurgicale, de acum 2 săptămâni…Ce mi-a spus? Mi-a spus. Mi-a luat o piatră de pe suflet. Cea a aşteptării.
O întâmplare ciudată? O minune? Probabil, câte un pic din amândouă…sau, poate mai mult.