Scris cu pasiune!

O duminica tarzie

Câteodată, lucrurile se aglomerează, te invadează şi-ţi fură timpul. Ştii că trebuie şi, cuminte execuţi. Ca fel de-a fi, orice-i la “impuse”, mă revoltă şi-mi creează aceea stare uşor spumuită spre furtunatică, căutând argumentele potrivite pentru “mai târziu” …sau pentru “nu(mai) trebuie”.

Cunoscându-mă relativ bine, îmi iau programez mental acel “mai târziu”, în speranţa deloc deşartă că atunci, voi avea satisfacţia lui “pentru că vreau, eu”, fie într-o zi cu soare, fie, fix la miez de noapte. Am încercat şi altfel, adică supunându-mă lor, la timpul lor. Amalgamul între “ce ar fi trebuit” şi “ce-a ieşit”, m-a nemulţumit.

Nu mă reprezintă şi nici lucrurile pe jumătate făcute. Pentru că, nu-mi mai regăsesc nimic din mine, ci doar o procedură banală într-o execuţie de rutină. La normă. Pentru a închide gura. Astfel sunt pentru : ori E, ori mai bine lipsă, indiferent ce-ar însemna asta.”Să fie acolo ceva”, nu intră la mine în calcul. Cum, nu intră şi pot spune că detest, repetabilitatea gratuită. Adică, să fac a doua oară, pentru că nu am făcut cum trebuie, prima oară… Hmm, nu-i uşor cu mine însămi…

Ieri, “trebuie” nu şi-a găsit omolog în sufletul meu sau în mintea mea. Ieri, mirosul florilor de tei, cartea citită şi somnul hoţ, mi-au fost prieteni de nădejde. Azi? Nu ştiu…poate vreun “trebuie” să se strecoare…ori poate, am să mă las pradă, aceloraşi de ieri…