O duminica tarzie

Câteodată, lucrurile se aglomerează, te invadează şi-ţi fură timpul. Ştii că trebuie şi, cuminte execuţi. Ca fel de-a fi, orice-i la “impuse”, mă revoltă şi-mi creează aceea stare uşor spumuită spre furtunatică, căutând argumentele potrivite pentru “mai târziu” …sau pentru “nu(mai) trebuie”.

Cunoscându-mă relativ bine, îmi iau programez mental acel “mai târziu”, în speranţa deloc deşartă că atunci, voi avea satisfacţia lui “pentru că vreau, eu”, fie într-o zi cu soare, fie, fix la miez de noapte. Am încercat şi altfel, adică supunându-mă lor, la timpul lor. Amalgamul între “ce ar fi trebuit” şi “ce-a ieşit”, m-a nemulţumit.

Nu mă reprezintă şi nici lucrurile pe jumătate făcute. Pentru că, nu-mi mai regăsesc nimic din mine, ci doar o procedură banală într-o execuţie de rutină. La normă. Pentru a închide gura. Astfel sunt pentru : ori E, ori mai bine lipsă, indiferent ce-ar însemna asta.”Să fie acolo ceva”, nu intră la mine în calcul. Cum, nu intră şi pot spune că detest, repetabilitatea gratuită. Adică, să fac a doua oară, pentru că nu am făcut cum trebuie, prima oară… Hmm, nu-i uşor cu mine însămi…

Ieri, “trebuie” nu şi-a găsit omolog în sufletul meu sau în mintea mea. Ieri, mirosul florilor de tei, cartea citită şi somnul hoţ, mi-au fost prieteni de nădejde. Azi? Nu ştiu…poate vreun “trebuie” să se strecoare…ori poate, am să mă las pradă, aceloraşi de ieri…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *