Filozofia dintr-un pahar

Un şpriţ, o vorbă şi expunerea unor gânduri ori fapte… Singurătatea în doi? O stare, un mod de viaţă…o latură extremă.

N-am să povestesc de unde, ce şi cum, căci fiecare are dreptul la intimitatea lui.

Dramele de lângă noi, acoperite de aparenţa unei hârtii. Convieţuirea într-un spaţiu comun fără alte alternative sau poate numai obişnuinţa. Toate pot ascunde această singurătate. Trist. Fără drum de întoarcere…himerele frustrărilor stau şi păzesc cu străşnicie drumul spre mai departe. Un “care” pe “care ” infinit, în finitul lor. O concurenţă perpetuuă. O comunicare “război”. Răni adânci. Din ce în ce mai adânci. O singură soluţie. Extremă şi ea.

Când acoperitoarea casei trece din soluţie tehnică a locuinţei….într-o soluţie fizică individuală…Când sentimentul de iubire sau ură dispare…şi în locul lui intervine veninos indiferenţa. Când nu mai există “noi” şi există numai “eu”. Când umbrele trecutului şi neîmplinirile prezentului se resfrâng şi se preling pe pereţii sufletului ca un mucegai…Când fizic eşti dar, gândul ţi-e departe…Când bucuria de a trăi, începe cu clipa când ai păşit peste pragul casei, acum pe post de hotel, spre exterior…Când casa însăşi reprezintă doar odihna în singurătate, iar restul sufletelor devin obstacole în scopul odihnei tale…Când totul se rezumă la convenienţă şi lacrima e ignorată.

Când…propria poveste, realitatea independentă, în greutatea ei covărşitoare, intră în sângele fiecăruia dintre parteneri, alungând realitatea comună. Şi dacă, pe lângă aceşti “când” există şi alte suflete nevinovate, nişte copii făcuţi cândva din dragoste împărtăşită, acum demult uitată, cândva lianţi, acum doar obstacole…atunci drama e sfâşiitoare în dimensiunea ei…

Fior de gheaţă m-a cuprins. Fiorul neputinţei împletit înspăimântător cu teama. Teama depărtării şi a orbirii…de egoism feroce…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *