Nu tunetul mă sperie şi nici răpăiala ce bate darbana pe tabla casei…ba, aş spune că din totdeauna mi-a plăcut ploaia, cu lacrimile ei mari şi calde care să mă învăluie.
Am făcut facultatea peste gard de casa mamei. Nu se punea problema să merg cu autobuzul, să traversez oraşul. Facultatea era acolo, şi copilărind prin preajmă am crescut odată cu clădirile ei. Drumul spre casă s-a limitat, pentru mine, doar la urcatul dealului… De ce mi-am adus aminte de asta? Fiindcă…drumul asta îl făceam desculţă în lunile călduroase, la lumina lunii sau sub ropot de ploaie…şi nu, nu ratam pentru nimic în lume să nu sar în toate bălţile. Hmm…da, încă iubesc ploaia şi senzaţia pământului/asfaltului ud.
Nu-mi place însă şi mă-nfioară când grindina sfâşie rochiţele florilor şi se insinuază rece pe şira spinării. Mi se pare că cerul e atât de rănit încât, în surzenia noastră, ştie că, numai fiorul de gheaţă ne mai face atenţi. Nu-mi plac pietricele reci căzute din cer în anotimpul verdelui, iar anomalia în sine, mă sperie, mă face temătoare…că nu s-ar mai oprii şi că covorul de gheaţă peste viaţă, se poate aşterne într-o zi…