…tristă, pot să spun încă de la început, pe care n-am uitat-o şi care acolo din cutiuţa mea a răsărit dintre atâtea altele, acum vreo 2 zile…când am ascultat o ştire…
Cu o zi înainte ca tata să intre în operaţie, am stat de vorbă. Am făcut planuri. Ştia de probleme mele. Vroia să mă ajute. Mi-a promis. Ştiţi cum e să i să promită unui copil, căci ce altceva eram la 22 de ani? Speranţă pentru împlinirea unui vis…atunci era vorba de o casă…sau de întoarcerea acasă. Un moment greu al vieţii mele, în care aveam nevoie de ajutor, de susţinere. Pe care, el a hotărât ca imediat ce iese din spital să îl lumineze, fiindcă putea şi oricum aşa procedase şi cu sora mea, era rândul meu, mai mult, înţelesese de dinaintea mea, că aici se va ajunge.
Deci, a vrut, a avut cu ce, exista precedentul …şi-mi venise rândul…
Dar, n-a fost să fie. Pentru că n-am luat suficient, în calcul factorul extern. Boala. El a mai trăit doar 6 luni, paralizat…într-un pat de spital. Atunci m-am simţit de două ori abandonată. Ca copil…şi ca om la nevoie.
Auzind ştirile…cu ce mai face România şi mai clar, cu ce nu face …mi-a venit în minte amintirea mea, pentru că ea -România- seamănă al naibii de bine cu mine, cea de atunci…E la nevoie…are tată (sau mama) o Uniune Europeană…care a vrut…a avut cu ce…şi e la rând…
Dar n-a luat în calcul…factorul extern…criza financiară…Care fonduri?
De unde vin şi spun…draga mea, Românică…poţi sta şi în cap şi în coadă…dar oricât te vei strădui…tot s-a sfârşit mălaiul!