Mai zilele trecute am căutat monezi de 50 de bani. Multe. Am băgat mâna în geantă şi-am scos un pumn de mărunţiş. Pe moment, am rămas uimită. Apoi, aproape că m-a bufnit râsul. Să nu spună cineva că nu sunt în trend! Unii jefuiesc bănci şi case de schimb valutar…pe când eu parcă am spart puşculiţa copilului sau cel puţin am jefuit-o pe mamaia din piaţă care vinde pătrunjel!
Cu ochii minţii am dat timpul înapoi şi mi-am văzut gestul, d-acum un automatism, cum îmi arunc restul în geantă. Şi mari şi mici. Cu bancnotele e uşor, rămân la suprafaţă. Le recircul. Mărunţişul însă, se ascunde. Se cufundă printre toate celelalte. Se aşeză precum mâlul pe fundul lacului. Cu timpul se strâng. Şi geanta devine din ce în ce mai grea. Inutil de grea.
De atunci, îmi tot propun, ca şi cu revista aia pe care tot n-am apucat s-o răsfoiesc, să-l folosesc, să strâng tot mărunţişul ăla şi să-l dau. Dar n-o fac. Apuc portofelul şi scot tot o bancnotă.
Până atunci însă, un alt gând mi-a trecut prin cap. Că oamenii sunt precum banii. Mai o bancnotă de valoare, mai un mărunţiş. Unii au valoare, îi cauţi la nevoie, ştii ce poţi “cumpăra” cu ei, ştii că te poţi baza pe ei şi se numesc prieteni. Şi că, dacă cumva se mai devalorizează oricum rămân cu o anumită valoare. Nu te mai prind cu două mâini, ci poate, doar cu una singură. Dar te trag în sus cu ea.
Alţii însă, sunt ca mărunţişul. Se adună. Şi se numesc cunoştiinţe. Nu ştii niciodată câţi sunt. Şi nici ce mărime au. Sunt doar mulţi. Să fie acolo lângă tine. Că cine ştie, poate cu timpul poate or apela la tine. Atârnă. Din ce în ce mai greu. Şi te trag în jos. Niciodată cu o singură mână. Întotdeauna cu două. Până atunci rămân precum balastul sau lestul. Mda, au grijă nu mă ia vântul! Că dacă o veni vreo furtună tropicală, vreun taifun, ceva…
Da, e musai să-mi fac curăţenie în geantă!