Sâmbătă noapte, să fi fost ora 1. Oraşul e absolut pustiu, dar cu toate astea patrulele de poliţie sunt la tot pasul. Fix în faţa primăriei un echipaj e tras pe dreapta, iar cei doi poliţişti mă ochesc de departe. Trag pe dreapta, las geamul jos, lăsând cele -5 grade să intre peste cele 22 din maşină.
– Bunăseara, plutonierstandelasecţiaunudepoliţie, actelelacontrolvărog.
Vorbeşte în stilul caracteristic, sictirit al poliţistului de la rutieră. Nu vrea să-ţi zică nimic, n-are de ce să-ţi dea socoteală, dar e obligat. Trebuie să pară respectuos şi asta îl doare. Scot portofelul şi mă apuc să scot actele, fiecare din buzunarul lui. Găsesc repede permisul şi i-l dau omului, după care mă chinui să scot talonul, fără să-l rup, din buzunarul mult prea fix în care e înghesuit. Deşi toată treaba durează 5-10 secunde, omul simte că ceva nu e în regulă. Vocea îi devine cristalin de clară şi ochii i se măresc:
– Cum, nu aveţi actele la dumneavoastră?!
Ba da, îl asigur. Am scos şi talonul şi i l-am dat şi se vede cum omul s-a umplut din nou de sictir. Nu am trecut prin controale decât de trei-patru ori în trei ani, ultima oară prin februarie, aşa că nu ştiu ce-i mai trebuie. Şi-l întreb. Faţa i se luminează din nou:
– Nu aveţi asigurare?!
A, asigurarea! Aia e mai la îndemână. Scot repede hârtiile şi i le pasez, iar el deja scoate un hmpf stresat. Mai găsesc o hârtie:
– De rovinietă aveţi nevoie?
Se opreşte din citit documente şi mă priveşte cu dezgust:
– Mnu. Mulţumescosearăbună.
Deja vrea să scape de mine. N-a dat nimic prin staţie, abia dacă a aruncat o privire pe toate actele. La fel cum eram eu sigur că o să fiu oprit, el era sigur că mă prinde cu ceva. Îi convine noaptea nu are de alergat, nu trebuie să stea cu ochii în patru după fiecare mişcare în trafic, şi totuşi îi pică şi lui ceva. Eu n-am făcut decât să-i stric socotelile. Nici nu apuc să închid geamul, că un Logan e deja oprit în spatele meu, iar omul nostru se îndreaptă sprinten către el. Oare ăsta muşcă?