cum se nasc…

…uneori poveştile…Yep, şi după o zi de muncă…

Ieri, ca şi azi, a trebuit să merg la servici, asta după o relaxare de o săptămână, acasă. Adică, am plecat cu ceva entuziasm…m-am întors cu ceva gust amar…

Şi pentru că, ca de obicei, nu cred în unicitate…pe drumul spre casă, mintea mea a plăsmuit o poveste…

Deci, poveste(varianta scurtă!) :

A fost odată un cal. Şi calul asta mânca jaratec, era tare fain şi tare nărăvaş. Un armăsar adevărat. Ca să-l poată domoli, pe şaua lui s-au urcat, mai la începuturi, numa’ oameni pricepuţi şi chiar măieştrii…aleşi, pe sprânceană. Cu timpul aceşti oameni au zburătăcit spre alte zări, spre alte împărăţii mai mult sau mai puţin private. Au venit alţii, care văzând calul frumos şi plin de oportunităţi, s-au gândit că nu mai e suficient să-l scoată doar din grajduri şi mulţimea să-l admire, aşa că l-au pus la jug, să mai câştige un ban în plus. Şi bietul de el neavând încotro, în fiece zi slabea mai tare…degeaba pompau în el, care cu jaratec legislativ, care cu jaratec sentimental, mângâindu-l uşor pe coama ce odată fusese sură. Mda.

Iată că într-o zi, tot arând el aşa, se trezi cu tot cu agricultorul ce ţinea aprig de capul coarnelor, pe tărâmul Neputinţei. Ca în orice altă poveste(Batrânul şi Mare, de ex), şi aici, s-au contopit calul cu agricultorul şi invers, în disperarea lor de a trece prin. De pe margine, se auzeau urale. Nu laudative şi nici încurajatoare, de la aceiaşi şi totuşi alţii, care cândva călăriseră sau speraseră să călăreasc calul, invidioşi acum, de zbaterea aproape de poveste a celor doi. Văzându-i cât erau de pricăjiţi, în nepriceperea lor, le era acum ruşine cu mârţoaga. Mai mult, pe rând, aruncau cu pietre şi fără să ştie, înaintau şi ei, urmărindu-i pe cei doi, pe Tărâmul Interzis…

De aici, naratorul, adică io, n-a mai înţeles nimic. De ce naiba atâta mulţime să străduia în zadar, să omoare un cal care, şi aşa costeliv şi cu ultimele puteri, îşi dădea oricum duhul? Ha? Căci, niciunuia nu ia trecut prin minte, să accepte calul aşa cum era, gândind la ce a fost cândva şi-ar fi putut ca să mai fie, şi să ajute la împins atelajul…Şi astfel a murit speranţa…pentru un mâine…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *