Ce-i al meu e pus deoparte

Acum vreo doi ani- dacă nu cumva sunt trei- am văzut o pereche de pantofi din piele întoarsă verde închis, ce mi-au plăcut destul de mult. Destul??? Îngrozitor de mult! Am întrebat de număr, iar duduia mi-a răspuns ca sunt singurii, că altă pereche nu mai are, deci numărul singur şi disponibil e scris pe ei. Am răsucit pantoful din mână. 37! L-am probat. Al meu! Bani la mine nu aveam. Şi nici pe acasă nu fluturau. M-am uitat galeş la ei, am zis ce-o fi o fi! De or să fie ai mei, atunci or să mă aştepte!

Evident, în ziua de salar, cu al meu după mine- căruia îi făcusem capul calendar!- am mers la magazinul cu pricina. Şi de comun acord, am hotărât să-i cumpăr. Nu mică mi-a fost dezamăgirea când, vânzătoarea a scos perechea şi am constatat că era o diferenţă majoră de culoare. Unul dintre ei fusese expus la soare…altul în cutie. Mda…zic, n-a fost să fie! O întreb dacă cumva mai are acelaşi model, dar pe altă culoare…Nţţţ, zice!

Magazinul e aproape de casă şi multă vreme, m-am gândit la ei iar în tura pe care am dat-o raionului cu pantofi, tot am admirat modelul. Mai mult, i-am căutat şi în alte magazine. Apoi, cu timpul, i-am uitat.

Sâmbătă am făcut cumpărături, ba o piaţă, ba un cadou, ba niscai necesităţi. Minore. Cotidiene şi banale. Am intrat şi în magazinul respectiv şi nu mică mi-a fost uimirea să-i regăsesc, într-un coş, aruncaţi la reduceri, la o treime de preţ. Dar… nu numai pe ei, ci şi încă o pereche de culoare neagră. I-am întors repede. 37. Adică aceea pereche de care am întrebat cândva, dar care atunci probabil că erau puşi de-o parte pentru altcineva.

I-am luat. Au fost să fie ai mei!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *