Aproape de colţul străzii, un vânzător ce îşi vindea iluziile. La tarabă. Le ambala frumos pe mărimi şi pe culori. Le oferea trecătorilor, zâmbind, dar marea majoritate treceau nestingheriţi de zâmbetul lui. Cei ce cumpărau, nu clipeau de două ori şi iluziile colorate pocneau în mii de steluţe. Pe unii îi răneau, alţii nepasători ridicau din umeri şi rar mai vedeam pe vreunul să se întoarcă să cumpere iar…
Fiind lângă casa mea, mă împrietenisem cu el, mai schimbam două vorbe, mai vorbeam despre vreme ori despre iluziilor lui. La plecare întotdeauna cumpăram şi eu. La început, în neghiobia mea credeam că ale mele vor ţine mai mult. Nu era aşa, dar neştiitoare credeam. Ar fi trebuit să mă supăr, ar fi trebuit să trec nepăsătoare, ar fi trebuit să zbier şi eu ca şi ceilalţi, să-mi revendic speranţele.
În felul meu, doar m-am întristat la început. O vreme am trecut pe lângă vânzâtor, ignorându-l…Mă privea cu acelaşi zâmbet al vânzătorului de iluzii. Apoi m-am înverşunat, cumpăram în fiecare zi o alta şi încercam fugind, s-o facă să se spulbere mai departe, cât mai departe. În bucuria mea copilărească, am antrenat şi pe alţii. Devenise o întrecere a cui iluzie ţine mai mult.
Încetul cu încetul, obosiţi s-au aşezat pe margine. Lumea din jur devenise curioasă, nu înţelegea, iar ca orice lucru neînţeles, făceau faţă, zâmbind. A fost suficient ca unul din mulţime să înceapă să râdă în hohote şi toţi ceilalţi, au făcut la fel. Atunci, a fost prima oară când am zâmbit şi eu. Râsetele s-au transformat încet în rictusuri de dispreţ, dar nici el nu putea să dureze o veşnicie, plictiseala şi uitarea aveau să-i ia locul…
Nebăgată în seamă, am cumpărat în continuare. În altă zi, în altă vreme. Vânzătorul mi zâmbea şi cred că nu-l intrigram în stăruinţa mea. N-a ştiut(sau cel puţin nu i-am spus nicio clipă) că renunţasem demult să-mi mai fac iluzii despre cât putea să ţină iluziile lui, că-i cumpărasem marfa doar pentru sclipirile nestătânite ale ochilor lui…ai mei şi ai altora…