Mi-am bagat piper in ochi adineauri. Faceam cartofi fierti cu sare si piper si mi-am frecat cu mana pe la ochi,apoi au inceput sa piste,si mi-a venit sa urlu,si m-am dus cu ochii inchisi pana in casa,pe intuneric,fara sa ma impiedic de vreo bordura si sa-mi rup ceva si apa a fost o binecuvantare. Nu recomand la nimeni,de asta puteti fi siguri,dar cel putin in timp ce-mi puneam apa din abundenta pe retina inflamata,mi-am dat seama ceva legat de adevar.
Da,tocmai cand mi-am bagat piper in ochi va intrebati,nu?
Ei bine,ma intrebam azi in timp ce ma uitam la o anumita secventa de cat de cum ne place sa ne mintim singuri.Adica sa ne mintim e prea mult spus,uneori prindem o farama de iluzie si vrem sa o tinem in mana o secunda in plus,apoi dupa ce secunda aceea trece,am mai vrea sa o tinem un pic,si inca un pic.
Nu ne putem conforma pur si simplu cu ideea ca e facuta sa dispara,ca pulberea de stele.Nu,noi o tinem cu noi si cand nu mai e,parca ne uitam si ni se pare ca e acolo,ca exista.Si da…azi m-a lovit o revelatie si mi-am dat seama de un lucru pe care-l stiam de foarte mult timp. Si apoi,cand adevarul iese la suprafata,ne dam seama ca stiam lucrul de care fugeam cu atata disperare de secole.
Si uneori,ca acum,nici nu doare.It’s like a breath of fresh air,ar spune americanul si asa a fost si pentru mine.Cand pur si simplu stii ca nu se poate,iti dai seama ca poate nu e momentul potrivit si ca maine iti va rezer va o noua zi…ca de obicei,cand te astepti mai putin se vor intampla minuni. Atunci cand zambetul tau o sa prinda scantei si obrajii se vor imbujora atat cat sa te avantajeze si simti…simti ca miroase a nou inceput…