…îşi face un cuib din plante aromatice şi tămâie; dă foc apoi cuibului, se întinde, arzând odată cu cuibul, iar din cenuşa sa se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe cea precedentă, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie in forma de ou şi ducându-le la sanctuarul din Heliopolis- sau,
…reprezenta puterea de regenerare (auto-creare) şi de resurecţie.
Eu vreau să vorbim despre Pasărea Phoenix din noi, din fiecare din noi. Nu cred că este om-şi dacă sunt, să fie fericiţi şi să mulţumească Lui! – care să nu fi trecut prin clipe de disperare clipe de tristeţe, când cerul s-a prăbuşit peste el sau peste o persoană dragă lui, când timpul a devenit fie o sfârlează, fie un melc bătrân…când, noţiunea de mâine a luat sfârşit. Când s-a cocoşat sub povara celui mai greu sentiment, cel al neputinţei, al micimii ca fiinţă umană.
Şi cu toate asta… ne ridicăm… poate la început mai încet dar simţind cum forţa vitală creşte în noi. Ne face puternici. Renaştem.
Am trecut prin aşa ceva. Ştiu cum e, vorba reclamei. De atunci mi-a rămas o întrebare:
Ce-i trebuie unui om ca Pasărea Phoenix, din el, să reînvie? Eu zic, că-i trebuie încredere în sine şi în Dumnezeu şi nu în ultimul rând, demnitate.