Despre Ea

…căci este o Ea. Dora.

Mi-am dorit, ne-am dorit, un căţel atunci când avem casă cu curte. Vedeţi? Am zis căţel. Adică un El. Pentru că am mai avut o Ea, la o altă curte, care s-a îmbolnăvit de aceaşi boală mârşavă, în acelaşi loc. Care a murit, acum un an. Era o altă Ea. Bella.

Aşa că, venind vremea, la o altă casă, la o altă curte, am vrut să luăm un El. Am şi pus bani de-o parte. Dar cu cât lucrările în casă înaintau, ne-am dat seama că şi rezerva pentru câine se duce…pe ţevi şi termopan.

Ne mutaserăm de două luni şi nu aveam încă căţel şi nici în plină iarnă nu era vremea. Am tot dat sfoară în ţară, pe la cunoştinţe şi prieteni…dacă ştiu, dacă cunosc…Dar din diferite motive, nu era să fie.

Până într-o zi, când glasuri schelăietoare, din curtea unui vecin m-au chemat, parcă mă strigau. Şi am purces la poartă, şi am sunat. Şi vecinul a zis Da. Pe cinci lei. Adică atât cât mai aveam. Dar era o problemă, nu avea băieţi ci numai fetiţe. Adică avea 2, unul al lui şi unul ales şi promis altui vecin. Nu, nu vroiam fată. Îmi era frică. Că nu vreau să sufere.

Şi cum gândeam aşa a apărut o moghâldeaţa, de trei luni, albă şi blănoasă cu ochi negri şi burtica atârnândă. Pe ăla îl vreau! Da, dar e fetiţă! În clipa aceea am ştiut că ea e a mea. Şi este. Ea, Dora. A venit în casă de ziua fetiţei mele. Şi îmi împlinea visul: o casă, o familie, o imagine a unui copil şi a unui căţel jucându-se în zăpada. Aşa a fost şi este.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *