Credeţi în semne?

Am atâtea de povestit şi azi, aş fi spus ce-am făcut ieri dar o las pe mai târziu, pentru că ceva mă tot împunge, de ceva vreme…O poveste adevărată. Pe care trebuia s-o scriu, pentru că ea înseamnă speranţă în Dumnezeu şi în Oameni.

Problemele de sănătate au fost întotdeuna la mine omniprezente. Sunt câţiva ani buni de când ele nu prea mă lasă în pace. Am trecut prin diverse experienţe, am depăşit momente. Într-o oarecare măsură, recunosc. Acum 3 ani, ieşită din nişte investigaţii, am hohotit o oră cu capul pe volan. De durere. Gata, mă săturasem.

Instinctul de conservare fusese frânt! Am abandonat şi nimic şi nimeni nu m-a mai convins să reiau, cu toate că lucrurile erau rămase în coadă de peşte. Atunci am zis: fie ce-o fi! şi m-am lăsat pe mâna Lui, pe ce-o vrea El, că El ştie mai bine. Am zâmbit şi-am mers târîş cu ele mai departe. Le-am făcut din anormale, normale. Normalitatea mea. Pentru mine, era simplu şi hotărât.

Ei bine, dorind să ajut pe altcineva – pe care n-o cunoşteam decât foarte puţin şi nici nu ne văzuserăm vreodată – am deschis iarăşi uşile acelor cabine pe care nu-mi mai doream cu toată fiinţa mea, să le mai deschid. Numai că dorinţa de a ajuta, pentru că puteam, a fost mai puternică decât orice hotărâre luată.

Am apelat la deschizătorul de uşi(doctoriţa mea de familie) care mi-a dat toate cheile potrivite, cu o singură condiţie, să-mi fac şi eu analizele. Evident că n-am vrut, evident că fiindu-mi şi bună prietenă şi de-a casei, a ştiut. Aş putea să povestesc o zi întreagă argumentele pe care mi-a le-a adus şi, tot atât, discuţiile d-acum lărgite în cadrul familiei. Un om absolut deosebit. Mi s-a făcut ruşine de ea şi am cedat.

Poate că pare o nărozie, dar în momentul ăla, am crezut că s-au surpat pământurile sub picioarele mele…Durerea trecută a năvălit peste mine cu forţa clipei trăite cândva, oboseala acumulată înainte de concediu, pentru că atunci s-a întâmplat, a amplificat totul, de 100 de ori. Mă zbăteam între promisiuni şi eu însămi…Ooo, cât de greu mi-a fost să ridic capul şi să zâmbesc ca şi cum, înlăuntrul meu era senin!!!! Atunci, am alternat tăcerile profunde cu glumele nebune.

Mi-am găsit cu greu un echilibru, forţa de merge înainte, împotriva voinţei mele. Cred că nimeni n-a ştiut cu adevărat, nici ce gândesc, nici prin ce trec, pentru că nimeni din jurul meu n-ar fi înţeles de unde atâta disperare…Au fost momente în care nici eu, nu m-am mai înţeles…În afară de El, care cu siguranţă că a ştiut.

Ei bine, credeţi în semne?

Am fost. Promisiunea e promisiune. Necesitatea unei intervenţii chirurgicale era stringentă. Am făcut-o. Rezultatul ulterior al biopsiei, a confirmat că nu suferea amânare. Aceea altcineva n-a avut probleme majore, Doamne ajută!

De atunci, întâmplarea în sine nu-mi dă pace. Totul era pe muchie de cuţit. N-o cunoşteam, deci puteam să nu răspund pozitiv solicitării ei…Nu mă cunoştea, deci putea să apeleze la oricine altcineva…Nu-mi doream să mă investighez şi eu, deci puteam să fiu catâr până la capăt….

Eram îngrozitor de obosită, deci aveam exact dispoziţia potrivită pentru a nu face nimic din cele de dinainte… Înainte de, am simţit, cum ceva îmi frânge încăpăţânarea…După, am simţit că ea, a fost trimisă special pentru mine… Am simţit cum mă invadează o profundă recunoştiinţă pentru El şi pentru ea, pe care şi azi, o resimt la fel de puternic. De atunci, au trecut aproape 3 luni.

De ziua mea, am primit un buchet de flori special. Pentru că a fost primul din ziua respectivă. Pentru că au fost trandafiri galbeni, florile mele preferate. Pentru că distanţa n-a însemnat nimic. Pentru că a fost primul buchet de flori din viaţa mea primit aşa, livrat la domiciliu. De la Ea şi Omul ei .

Există Îngeri trimişi, există Oameni Deosebiţi! Mulţumesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *