…la blog mă refer, la relaţia mea cu el, a lui cu Stăpânul, şi a mea cu Stăpânul!
Când am început bloguiala, Stăpânul, n-a fost încântat. Deloc. Ba, mai mult, l-a perceput ca pe un duşman, un amant virtual. Au fost discuţii nenumărate. Au fost cuvinte dure, aruncate în eterul real. Nici acum, nu este împăcat cu prezenţa lui. Pentru că îmi fură din timp. Pentru că, odată, a văzut, că blogul, bloguiala,în loc să mă bucure, mi-a adus tristeţe. Şi el, Stăpânul, nu mă vrea tristă. Nu. Ştia că-mi ajunge tristeţea din viaţa reală, că nu aveam nevoie de o sursă în plus. Dar, m-a văzut că eu am continuat, m-a văzut că am regăsit în această activitate, bucuria, şi pentru el, asta e lucrul cel mai important.
Timpul şi timpurile ne ţin departe unul de altul, în cea mai mare parte a celor 24 de ore regulamentare ale unei zile, iar când suntem lângă, ori suntem obosiţi, ori alte activităţi cum ar fi cele casnice, sau cele care necesită prezenţa noastră, în alte locuri, nu se cheamă că suntem împreună, că avem timpul rezervat, numai pentru noi şi pentru copilul nostru.
Imi citeşte blogul, câteodată îi citesc eu, ce-am scris. Stă lângă mine, fumând o ţigară, şi ascultă, comentează, uneori, îmi mai dă câte o idee. Uneori, se ia, iar de el. Un soi de gelozie, pune stăpânire pe el, cu toate că, nu mă implică şi pe mine în activităţile lui, sau cel puţin, nu sunt activităţi comune. Ca cea, în care vrea să se odihnească, când se întoarce de la servici.
Ieri, ca şi mâine, a fost la fel. Poate doar un pic mai altfel. Nu ne-a găsit acasă. NU m-a găsit la calculator. Eram în parc. Cu alte mame şi cu alţi copii. A fost la fel de contrariat. Unde sunt? Când vin acasă? Am surâs, la capătul altui telefon. Ne-am întors acasă când întunericul a pus stăpânire peste oraş. Vesele şi relaxate. Doar ochii îmi trădau oboseala. M-am aşezat lângă el la masă, ne-am povestit de peste zi. La final, m-a întrebat ce-am mai scris, am deschis calculatorul şi i-am arătat, i-am citit. A râs. Ştia subiectul, doar, mai vorbisem, adică mă plânsesem deja despre.
– Nevastă, la cum scrii, te pomeneşti că te faci vreo ziaristă!!! şi s-a uitat, serios la mine.
– Ce faci, bărbate, mă încurajezi? şi am râs cu toată inima. Pentru că am simţit un accord, mic, pentru. Ideea cu ziaristica, o glumă, pentru că ştiu, că n-am cochetat vreodată cu ea şi nici discuţii pe această temă n-am avut.
Şi el ştie ca şi mine.
Ei, nu-i aşa, că e de râsul curcii?