Puteam foarte bine s-o numesc şi spaţiu strâmt. Şi, nu face parte dintr-o stare ci, dintr-o simplă constatare.
Fiecare ne zbatem, sunt convinsă, să facem ceva, să obţinem ceva, să schimbăm ceva. Fiecare, ani la rândul ne iluzionăm că în spaţiul strâmt, casă, familie, servici, adică cercul în care ne învârtim, prin comportamentul nostru, gândirea noastră, exemplul nostru, contăm.
Punctual, într-o oarecare măsură, reuşim. Apoi, într-o bună zi, se întâmplă altceva, altundeva, altcumva. Şi toate aceste încercări se frâng sub povara realului din altă conjunctură astrală. Conceptele zilelor noastre sunt semnificativ schimbate, faţă de cele pe care le-am învăţat ori experimentat cândva. Ne trezim în castele de nisip, dărmate la prima pală de vânt. Asta e percepţia pe care am avut-o în ultimul timp. Că orice aş face, oricât m-aş strădui, nimic nu mai depinde de mine sau exact ca şi la timp, totul s-a comprimat. Inclusiv perenitatea efectului/lor.
Lipsa de control, oricât de mic ar fi el, a dispărut. Şi din viaţa personală(prin răsturnarea valorilor, la care “s-a lucrat”atât amar de vreme) şi din viaţa publică (prin marionetizarea clasei politice, astăzi atingându-se apogeul ridicolului).
Turma e mânată de spate spre o teribilă prăpastie. Behăind, după puterea de înţelegere a fiecăruia, fie a înfiorare, fie a entuziasm. În numele libertăţii şi al democraţiei. Libertate? Democraţie? Niciuna, nicialta nu mai este ce ştiam.
Libertatea, este doar măsura în care îţi realizezi/conştientizezi/raţionezi limitele. Până unde ai voie să fi liber.
Democraţia, este doar măsura în care realizezi/conştientizezi/raţionezi cine este şi care sunt limitele poporului. Care este locul tău.
În ambele cazuri, nu ne-am copt şi nici n-o să apucăm. Iar cei care s-au copt, pe alte meleaguri unde expunerea la soare a fost de mai demult, producţia n-a fost marcantă ori mulţumitoare. Şi atunci, se mână turma. Spre saturaţie, ca mai apoi în cor, plângând, să ceară ţarcul.
Pe care, cu ardoare, îl vor.