O scenă…

…dintr-un coafor. Am fost miercuri – pentru prima dată anul acesta, să mă vopsesc la coafor, îndeletnicire, pe care de regulă, o rezolv loco, adică acasă, cu mânuţele mele.

Ştiţi cum e la coafor…intri la ora programată, în cazul meu, când m-a chemat (uit de programări…şi intru printre…) , şi ieşi …când ai noroc. Aşa şi miercuri, m-am înfiinţat la 5 juma, când am ajuns de la serviciu …şi am ieşit pe la 8 seara. Timp…suficient, să vezi, să auzi, să participi…

Nu vă mai spun ce culoare de păr am acum, chiar nici nu ştiu, cert e că, am renunţat la blond…poate anul ăsta, nu-mi mai spun turcii, Nataşa!!!

Am asistat la o scenă care m-a atins undeva acolo în suflet…

Cunoaşteţi tipul acela de om şi de femeie…ca o umbră care să nu deranjeze pe nimeni cu nimic, să se strecoare printre toţi de nici nu-ţi dai seama că a fost…slabă, la vreun 1, 65 m, îmbrăcată modest şi fără nimic strident, cu faţă lungă, cu păr şters, moale şi rar…aşa a intrat, în coafor, o domnişoară la vreo 25-28 de ani, poate mai mult, după figura ei în totalitate, explicitată mai sus, nu-i poţi da, cu certitudine vârsta.

S-a aşezat lângă mine, trăgându-şi genunchii cât mai aproape unul de altul, cu geanta în braţe, strângându-se cât mai mult, ca să nu mă incomodeze. Pe faţă ei un se remarca un zâmbet amar, iar ochii îi erau trişti.

N-a stat 5 minute, una din coafeze, a invitat-o pe scaun. Am auzit conversaţia dintre ele. Domnişoara îşi cunoştea bine calităţile dar mai ales defectele fizice. Glasul ei, cu toate că era stins, era ferm în explicaţiile ce le dădea. Coafeza i-a dat şi ea câteva sugestii, fapt pentru care, ochii domnişoarei s-au înviorat iar în ei se citea dorinţa de a arăta altfel. A închis ochii,şi a aşteptat (nu i-a mai deschis, până când i s-a spus că e gata!).Tunsul a durat relativ puţin, apoi aranjatul, încă un strop. Domnişoara, a deschis ochii plini de speranţă, un zâmbet i s-a înfiripat pe faţă…Coafeza vorbea, îi tot vântura părul, care oricât de mult fixativ înghiţea, se încăpăţîna să revină la starea lui bleagă.

Am privit atent faţa domnişoarei…cum zâmbetul se stingea lent, în ochi i-a apărut mai întâi dezamăgirea…apoi, resemnarea. O resemnare tristă şi totuşi împăcată.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *