Despre o anume aşteptare…

sau drum până la…Luni şi marţi, din diverse motive temeinice, n-am putut să ajung să-i cumpăr fiicei mele  ceea ce i-am promis săptămâna trecută, pentru 9,50-ul sfârşitului de an. Miercuri seară am reuşit. Din cele două zile şi jumătate ale aşteptării ei, am furat cu privirea şi am scris aceste rânduri…

Fiecare aşteptăm câte ceva. Bune, rele. Tot timpul, viaţă însăşi, este o aşteptare. De la un banal rezultat,  până la o simplă farfurie  cu ciorba de pe masă. De la surâsul unui copil, până la culoarea şi limpezimea ochilor iubitului/iubitei. Totul. Inclusiv, atunci când ne-am dori să oprim timpul în loc.

Dintre toate aşteptările, duios de dureroase sunt aşteptările copiilor când îşi doresc ceva clar. Citeşti în ochii lor mai întâi speranţa, apoi bucuria confirmării prin acceptul celui ce deţine forţa economică/decizională, până la exaltarea prin palbabilitatea  obiectului/ acţiunii, dorit/e.

Privindu-mi copilul, m-am gândit la copilul ce-am fost cândva. Timpurile au fost altfel, informaţia puţină, aşteptările cât degetele de la cele 2 mâini numărate…câteva modele de păpuşi, albe şi negre…în câteva mărimi. Chiar şi aşa, tot mi/ni le-am dorit.

Azi însă, e greu să fi copil…căci, încă de acasă, de pe scaunul de la birou vezi un întreg univers al jucăriilor şi jocurilor de tot felul. Iar în realitatea din mediul încojurător le vezi live, în mâinile altor copii. Şi trebuie să înveţi să selectezi mai întâi ce poate fi adus aici pe teritoriul tău, apoi din ele să mai faci o selecţie după posibilităţile financiare/temporale ale părinţilor tăi, ca mai apoi să mai faci o selecţie a ceea ce ţi se potriveşte…iar de aici, intri în aşteptarea deciziei/acţiunii omului mare…

Ca oameni mari, dorinţele le controlăm, le analizăm, le  prioritizăm , iar  amânările sunt pe bazate pe  raţionament şi  logică şi astfel le înghiţim sub numele de acceptare. Pentru el copilul, motivele ori cauzele pot fi înţelese, pricepute dar nu şi acceptate. El face o delimitare clară între argumente logice perfect sau nu înţelese  şi acceptarea intervenţiei acestora între el, copilul şi deziderat.

Pentru el raţionamentul e simplu, are sau nu ce şi-a dorit, atunci când şi-a dorit. Restul e doar nedrept. Nu spun ei, aşa? În lipsa unei reale posibilităţi de a-şi atinge scopul(depinzând  de noi, părinţii, din toate punctele de vedere : economic, material, decizional şi emoţional)  orice aşteptare suplimentară a unui ceva promis, devine o frustrare. Fiecare clipă a aşteptării, devine un calvar.

Ca manifestare, cu cât copilul este mai mare nu se mai pune problema să  tropăie, să se arunce cu fundu’ de pământ şi nici nu să plângă înfundat în cine ştie ce colţ de cameră însă, luminiţele din ochişorii lui se sting uşor cu fiecare clipă a aşteptării. În cazul ei particular(al minunatei mele fiice),  a adoptat poziţia aşteptării  controlate dar neacceptate. Nu mi-a reproşat, nu s-a supărat, dar simţeam că e tristă, chiar zâmbind. A învăţat răbdarea. O parte din educaţie. Şi iată cum, fiecare dintre noi creştem mari pe dinafară, dar ciuntiţi pe dinăuntru, dar cu lecţia învăţată a controlului de sine.

Hmmm…Îmi aduc aminte de o veche întrebare a  bunicului…

Cui crezi taică că îi e mai greu? Orbului din naştere, ori celui ce-a orbit pe parcurs?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *