De ce iubim metroul uşor
Aţi putea să vă întrebaţi de ce îi zic “metrou uşor” şi nu “tramvai cu şine d-alea separate de drum în care rămân şmecherii blocaţi când încearcă să depăşească toată coloana ca nişte ţărani“. Aş putea să vă şi răspund.
Am nevoie de o sugestie
Vreau un program, cât mai mic şi mai light, cu care pot să-mi contorizez frumos mailurile. Practic, vreau să-l ţin deschis, undeva în background şi să mă anunţe când primesc mailuri, atât. Nu ţin morţiş să le citesc în el, să facă alte minuni, doar atât – să mă alerteze când primesc mail. Outlook, Thunderbird sunt mari, greoaie şi nu mă pricep să le configurez să facă asta.
A, încă ceva: vreau să meargă pe 3 conturi de mail separate – @yahoo, @gmail şi @goknox. Hai, aruncaţi cu sugestii în mine, vă rog.
PS: Ce vreau eu e tare asemănător cu programul de mail din iPhone – cel puţin opţiunea de care vorbesc.
Mizerii în prime time
[...] moastele Sfantului Ciprian, dezlegatorul de vraji si alungatorul de farmece, cum il numesc enoriasii.
Madalina Manole a trecut prima data pragul bisericii Zlatari in urma cu o luna. Este locul in care se afla moastele, mai precis mana Sfantului Ciprian despre care se spune ca, inainte de a fi crestin, a fost un mare si puternic vrajitor.
Fragment dintr-o ştire din seara asta, de pe ProTV. Deja trecem peste cazu’ ei, a fost un om bolnav care a făcut un gest anume. Da’ spuneţi-mi şi mie, în ce categorie de mizerie se încadrează o ştire de genul ăsta?
Un strop de civilizaţie
Cât îmi place când, printre toate ţărănismele, se mai strecoară câte un strop de civilizaţie care îţi dă, parcă, speranţa în ţăr’şoara asta a noastră. Da’ când vezi că se poate te apucă nervii – de ce nu e aşa peste tot?
La magazine, de exemplu. Am avut puţin de umblat ieri prin magazine de chestii pentru casă – gen Praktiker, Bricostore, d-alea. La astea două, business as usual: aeru’ ăla de sictir care plutea prin aer. Acelaşi sictir în angajaţi ca peste tot, de zici că te iau la înjurături dacă îi rogi să te-ajute.
Şi aici vine civilizaţia. La polul opus, Hornbach şi Kika. Primul e foarte asemănător cu toate celelalte magazine din rest, da’ merge. Băi, parcă acolo ăia îşi plătesc angajaţii de zeci de ori mai mult. Amabili, îşi fac treaba bine, de ţi-e şi ruşine că imediat ce te-ai oprit la un raion vin toţi să te-ajute.
Iar Kika (din câte am înţeles, copie a Ikea) are un sistem genial: mergi prin magazin, îţi alegi ce vrei să cumperi şi ţi se face contract pe produsu’ respectiv. Ajungi la casă, plăteşti, după care aştepţi comod pe canapea până ţi se aduce ce-ai comandat. Ţac, pac.
Da’ bine, noi încă ne scăldăm în d-astea.
Urăsc insectele.
Evident, urmează un articol dur. Are punct în titlu.
În mod clar, cine a inventat insectele mi-a pus un gând rău, încă de acum milioane de ani. Şi cine m-a inventat pe mine nu le-a pus lor gând rău, din moment ce nu pot să arunc cu acid sau flăcări prin fiecare por al pielii atunci când o gâză decide că sunt bun de loc de aterizare.
Insectele sunt cele mai scârboase creaturi de pe faţa, spatele şi jumate din lateralul pământului. Sincer, în afară de vreo două specii, nu le văd niciun rost şi nicio utilitate. Şi nici alea două specii nu ştiu care sunt, da’ am zis să nu fiu rasist cu ele. Da’ merită! Pentru că insectele sunt ţiganii tuturor animalelor de pe pământ. Într-o planetă unde toţi fac câte ceva, insectele stau lângă tomberon şi put. Şi cerşesc!
Aţi văzut vreodată o muscă? D-aia normală, nu verde. Şi nu oricum, ci aflată în mediu’ ei natural, să puteţi sta s-o studiaţi intens. Ei bine, eu am făcut-o de multe ori, când mediu’ ei natural se intersecta cu al meu. Vă zic eu ce fac muştele: nimic. Zboară într-un haos total, nici musca nu ştie ce vrea să facă. Vine şi pleacă de sute de ori din acelaşi punct.
Iar cine-a inventat insectele bag de seamă că a inventat şi vara. Şi, de-al dracu’ ce-a fost, le-a suprapus. Pentru că, vorba aia, ce haz mai are o caniculă cu 40 de grade la umbră fără un stol de muşte? Şi de ce ne-am bucura de o răcoare de seară fără bâzâitu’ ăla al ţânţarilor?
Da frate, care-i treaba cu ţânţarii ăştia? La muşte înţeleg: bâzzzzzzzzzzzzzzz încontinuu. Da’ ţânţarii, nţ dom’le, noi facem altfel. Te pui în pat, seara, şi când să adormi liniştit auzi aşa, încet: iiiii…… iii… IIIIIIIII…. i. Şi pui mâna, te dai jos din pat, … ii …, aprinzi lumina şi stai cu ochii mijiţi să prinzi un inamic imaginar, care s-a pitit pe undeva prin a cincea dimensiune. Stai 5 minute şi-l cauţi prin toate colţurile camerei, te convingi că ţi s-a părut şi încerci iar să adormi. După care iar, …iii.
De-aia mie nu-mi place să omor direct ţânţari. Stau noaptea, lângă întrerupător, şi-i aştept. Când încep atacu’ îi iau prin surprindere şi-i prind într-un borcan. Înainte să-i omor, le bâzâi tare în urechi câteva minute. Aşa, să vadă cum e. Câteodată, când prind mai mulţi, eliberez vreo 2, ca să răspândească vorba, să ştie restu’ că nu-i de glumit cu mine.
Şi ţânţarii nu-s cea mai mare problemă. Puricii sunt de o mie de ori mai enervanţi! Pentru că mie-mi plac animalele.
Ca ăsta.
El era Mar’nică, un căţel şmecher, frumos şi leneş. Dacă mai era şi deştept, era fix varianta canină a mea. Ei bine, nu puteam să mă apropii de el fără să mă umplu de cel puţin 41 de purici diferiţi care începeau să mă roadă. Unii dintre ei şi înjurau, deci nu mai puteam nici să ies în public de ruşine.
Ca să nu mai zic de celelalte insecte, de care mi-e prea scârbă să amintesc: gândaci, lăcuste, păianjeni, etc (am rugat pe altcineva să scrie). Oricare din ele mă face să sar până-n tavan şi să urlu mai rău decât cea mai mică şi plângăcioasă fetiţă dintr-un grup de fetiţe mici şi plângăcioase. Nu de frică, de scârbă (pentru că frica e pentru laşi; scârba, însă e bărbătească!). Da’ din orice cauză o fi, tot e haios să mă vezi, la aproape 2 metri şi 0,1 tone, cum ţopăi ca o gazelă când văd un păianjen uriaş.
Mă gândesc chiar să pornesc o petiţie prin care să le interzicem. Merge?
Doamne, urăsc insectele.
De unde ţi se trage porecla?
Sunt mulţi oameni cu porecle pe net, atât de mulţi încât ajungem să ne cunoaştem întâi după nick şi abia apoi după nume. Şi-s mulţi oameni cu porecle ale căror istorii eram curios să le aflu. Aşa că i-am luat la puricat, le-am pus un felinar în ochi şi i-am forţat să-mi explice ce şi cum cu numele. Aşadar, avem, în ordinea numerelor de pe tricou şi a intrării în draft:
Donaţii
Şi nu mă refer aici la donaţiile de sezon. Nu, pur şi simplu la ăia care vin şi-ţi cer bani, sub diverse pretexte. De cele mai multe ori îi vezi cu un clipboard în mână, cu pixu’ şi nişte hârtii, băgând textul:
Sunt Cutărică Acutăriţoaiei de la firma X şi vrem să strângem bani pentru un copil/bătrân/tată/pisoi bolnav de cancer/leucemie/antrax.
Nu ştiu voi, da’ eu când aud de asta împietresc. Pe de-o parte, dacă aş şti 100% că povestea e pe bune, aş da fără să stau pe gânduri, da’ în ziua de azi… În cine să mai ai încredere?
Uite, de exemplu, săptămânal îmi apare la uşă câte-o tanti cu textu’ gata pregătit. Voi ce faceţi în situaţii d-astea?
