Unul la un milion

În fiecare concepţie, oricât de bine împământenită, trebuie să fie acel exemplar unic, cel care te face să pui la îndoială tot… Şi de multe ori te face să îţi schimbi părerea şi să tolerezi mai uşor, să-ţi dai seama că oameni suntem toţi, şi-o viaţă avem.

Până să-l văd pe Mircea Solcanu aveam cel mai mare dispreţ pentru ghei, atât de mare încât eram gata să mă duc alături de galeriile echipelor din Bucureşti la reprizele de cotonogeala din timpul gayfest. Dar – nu ştiu de ce – când a apărut ăsta la televizor am realizat că homosexualii nu sunt numai libidinoşii ăia care fac paradă şi se îmbracă în femei. Nu-s numai Naomi toţi. Şi pân’ la urmă, faţă de unii descreieraţi şi deviaţi sexual, măcar ei nu violează, nu se dau la minori, animale sau animale minore. Şi, for the record, între Mircea Solcanu şi Bendeac – că tot el îl imită – al doilea e mai gay de o mie de ori.

Să trecem la ţigani. Pe ei îi vedem mai des, deci întâlnim mai mulţi care să facă cinste neamului. Unu’ e Jean de la Craiova – ţigan get beget, manelar, da’ cu toate astea… simpatic! Alt exemplu care pe mine m-a marcat: stăteam acum ceva vreme la coadă la un doctor, într-o clinică. Pe hol, lângă mine, o familie de ţigani. Reacţia mea iniţială a fost să mă pipăi de portofel şi să fiu cu ochii în patru, dar aproape o oră cât am aşteptat oamenii ăia m-au uimit din ce în ce mai mult: toţi erau foarte curaţi, copiii erau bine educaţi, nu scoteau o vorbă – şi părinţii stăteau în banca lor şi vorbeau fain frumos în română, chestii cât se poate de normale. Ştiu, ştiu, sunt chestii banale, da’ te face să te oftici că din cauza a 99% din ţigani au şi d-ăştia de suferit. Bineînţeles că am plecat de acolo cu alt respect pentru rasă, respect care a fost trântit de pământ la prima intersecţie, când un puradel mi-a jegărit geamurile de ciudă că nu-l las să le spele.

Aici voiam să scriu de unguri, ca să fie trio-ul complet. Da’, mno, nu am văzut unguri de treabă.

Iar zilele astea am întâlnit încă unul din oamenii ăia faini, unul la un milion, care m-a făcut să-mi schimb părerea – de data asta despre scuterişti şi motociclişti. Oricât nu-i suport, trebuie să recunosc că au o imagine proastă din cauza unora, care-s imbecili. Mai găseşti şi rarităţi – să nu fie ţărani, imprudenţi sau donatori de organe. Eu am obiceiul să mă dau spre marginea benzii când vrea să treacă vreun scuterist pe lângă mine. Nu pentru ei, cât pentru vopseaua şi oglinzile mele. Băieţii îi dau înainte fără niciun stres, de obicei, împleticindu-se între benzi.

Săptămâna asta am văzut un tip care se chinuia să treacă printre maşini şi i-am făcut loc. El, în loc să meargă mai departe, s-a oprit în dreptul geamului meu, s-a aplecat şi mi-a mulţumit. Un gest care i-a luat câteva secunde, da’ care a avut efect – uite, frate, că se poate!

Ştiu că v-am obişnuit cu posturi scurte şi pesimiste, da’ nu strică să mai vedem şi partea plină a paharului câteodată. Să-ncepem săptămâna optimişti, deci!