Și sun la RDS…
După ceva probleme cu calculatoru’ a trebuit să schimb hardul, pierzând deci tot ce-aveam prin el (şi aici, de notat, băieţii din service mi-au transferat foarte fain toate datele de pe cel vechi pe cel nou. După care au cotrobăit prin toate folderele cu poze). Hai să refac conexiunea la net.
De lene să umblu prin sertarele cu documente, hai să sun la RDS. Stau vreo 10 minute, realizez că trebuie să sun cu prefixu’ prahovean, că nu merge altfel. Mai stau 10 minute, îmi răspunde o tipă. Bineînţeles, voia cu titularu’, nu cu mine. Şi dă-i-l pe titularu’, confirmă, după care îi zic eu ce vreau.
Sigur, pentru a-mi confirma datele trebuie să reseteze parola, după care mă sună ei şi mi-o zic pe aia nouă. A, în cazu’ ăsta nu mai vreau, mersi. Îi repet de câteva ori că nu vreau să mai preia nimic, nu vreau să mă sune.
La 10 minute după asta mă sună băieţii de la RDS. Le-am zis că nu vreau să reseteze (că aşa a zis don’şoara mai devreme), mai am un router şi 2 calculatoare cu aceleaşi setări, nu stau să le reiau.
Da’ nu resetăm nimic, nu vă luaţi după colega, habar n-are.
Deci, RDS.
Voinţă? Mă laşi?
Nu e prima oară când aud de oameni de câteva sute de kile care slăbesc miraculos după o operaţie de bypass gastric. Săptămâna asta a fost rândul unui român, care a dat jos 0,15 tone. Şi de fiecare dată când se vorbeşte despre ei se foloseşte cuvântul voinţă. Se zice că a avut voinţă să slăbească atât.
Deci, după ce omului i se reduce stomacul la 100 mg, din câte ştiu el nu mai poate, fizic, să mănânce mai mult. Şi-atunci vine întrebarea firească: unde îşi are loc voinţa în toate astea?
Cum să faci succesuri în online
În online-ul românesc, ca să fim mai exacţi. Ai opţiuni ca să atragi românu’ de rând pe site, blog sau profil de Facebook:
- Dă-i cu porcării. Caută în permanenţă filmuleţe, bancuri, poze funny, chestii care circulă de când lumea pe net, orice ai văzut acum 7 ani pe resursa de fun sau acum 3 ani pe 220. Le încercuieşti frumos cu reclame din belşug şi ai reţeta succesului garantată. Poţi să te retragi într-o vilă şi să îţi ridici statuie. Din cauciuc, ca să ţi se fâlfâie când bate vântu’. A, să nu uităm, dacă printre subiecte se numără scandaluri sexuale, vedete şi pornache, ei bine, poţi să-ţi ridici un cartier de vile. Ce naiba, doar suntem ţara cancanurilor. Sau a clickilor şi libertăţilor?
- Scandal, băăă! Dacă nu eşti în stare să produci ceva al tău, fie el oricât de naşpa, poţi oricând să te iei de ceilalţi. Toţi care gândesc diferit faţă de tine sunt ţinte ambulante. Înjură-i, fă-le-n ciudă, scuipă-i prin monitor. Cu cât sunt mai faimoşi cu atât o să profiţi şi tu mai mult de pe urma scandalului. În cel mai rău caz, o să-i câştigi de partea ta doar pe cei care-i urăsc deja pe cei cu care te cerţi.
- Promovează-te! La fiecare post pe care-l scrii, bagă cel puţin 20 de tweeturi. După ce termini cu twitterul, dă massuri. Apoi treci din nou la tweeturi!
- Două cuvinte: Link exchange.
- Comentează! Cât mai irelevant şi pe bloguri cât mai mari. Dac-o faci cu un nume deştept, legat de blogging, ai vizitatori garantaţi (din păcate, Blogatu e luat).
- Şi, bineînţeles, poţi oricând să dai sfaturi pe blog, să înveţi lumea Cum să facă chestii. Toţi şmecherii o fac.
Întrebarea zilei
Am întrebat şi pe Twitter mai devreme, da’ se pare că nimeni n-a ştiut:
De ce sunt atât de multe maşini tunărite de şmecheraşi care au WST sau RTI la număr? Ce înseamnă combinaţiile astea 2?
Serios, lămuriţi-mă.
Reclamă pe blog
Sau “Reclama pe un blog mediu, din perspectiva unui medium blogger”, sau “Se merită reclama pe blogurile mici?”.
Cred că mulţi văd în blog o sursă de venit – chiar pentru asta îşi fac blog. Foarte mulţi prieteni, cunoscuţi şi părinţi (doi, adică) m-au întrebat o chestie după ce mi-au vizitat blogul: “De ce nu pui bannere, să faci şi-un ban?” Păi, aşa cum o văd eu, blogul nu face bani până nu trece de un anumit nivel. Până atunci poţi să spui că face cenţi.
Poate ştiţi că am mai avut un blog prin 2007. Ce-i ăsta mic, da’ ce-a fost ăla! Ei bine, acolo mi-am încercat şi eu norocul cu reclamele: am pus un singur banner de la Google, doar pe pagina unde se afişa postul. Şi în vreo 5-6 luni am ajuns la o sumă impresionantă, la care nu mă aşteptam nici eu.
Când am deschis blogul ăsta (se face în curând un an) am avut de ales în legătură cu reclamele. Zic că n-am ales rău, am ajuns să văd că pe blog ai două mari categorii de reclame pe care le poţi afişa:
- Google. AdSense e un program foarte şmecher, dar ca să simţi un câştig real cred că ar trebui să ai cel puţin o mie de vizitatori pe zi. Dar, şi-atunci, nu văd să strângi peste câteva zeci de euro pe lună. Iar asta doar dacă ai vreo 3 reclame pe pagină. Dacă nu, atunci ajungi ca mine – în juma’ de an strângi de-o bere.
- Reclamă plătită. De alţii, adică. Te apuci şi îţi închiriezi bannerele din sidebar. Aici ai nişte bănuţi asiguraţi, da’ trebuie să ai, din nou, vizitatori gârlă.
Deci, oricum ai da-o, e ceva de muncă înainte să scoţi bani serioşi din blog. Bine, asta dacă şi tu ai un blog serios. Dacă nu, te apuci şi faci reviewuri pe bani, postezi toate filmuleţele posibile şi, bineînţeles, 10 bancuri pe zi. Pentru mine, reclama a ieşit din discuţie. Pe lângă faptul că trebuia să mă vând la pachet ca să pot să câştig ceva, trebuia să stric tot designul blogului. Care îmi place fix aşa cum e acum şi, pentru mine, costă mai mult de câteva zeci de euro pe lună.
Voi cum vedeţi reclamele pe blog?
Filmul de weekend (VI)
Încă unul? Bă, ai înnebunit? Ei bine, da, de când am luat vacanţă mi-a venit pofta de filme. Săptămâna asta se anunţă plină de lenevit, muncit şi uitat la filme. Azi vă recomand un film pe care l-am urât, apoi mi-a plăcut foarte mult. E vorba de I love you Phillip Morris, o comedie de anu’ trecut cu Jim Carrey. Ok, să-ncepem cu partea proastă:
Personajele principale (Jim Carrey şi Ewan McGregor) sunt gay. Dacă sunteţi din cale-afară de homofobi, n-o să vă placă. Aşa cum nici mie nu mi-au plăcut scenele de tandreţe dintre cei doi, a fost una din puţinele scene peste care am sărit din ultimile filme pe care le-am văzut. Per total, se pune ceva accent pe asta, deci să nu speraţi că titlul înseamnă că tipului îi place să fumeze, aşa cum am crezut şi eu (Phillip Morris e şi o marcă/companie de ţigări). Dar partea asta e cel mult suportabilă. Dacă n-aveţi nicio probleme cu manifestările gay chiar o să vă placă. În rest:
Filmul e bazat pe povestea reală a lui Steven Russell, un tip genial, cel mai mare escroc al zilelor noastre. Tipu’ a scăpat din puşcărie de o groază de ori, de fiecare dată într-un mod genial. Întâmplarea face ca acum câteva luni să fi văzut şi un documentar despre el, aşa că pot să vă spun că filmul e foarte bine ancorat în realitate şi foarte foarte şmecher. Iar povestea e, aşa cum i se face reclamă, atât de incredibilă încât tre’ să fie adevărată.
Ambii actori principali joacă bine (chiar foarte bine – să-l vezi pe Ewan McGregor trecând de la Obi Wan Kenobi la un tip mai gay decât Ricky Mertin e ceva), iar povestea e foarte tare.
