Archive for the ‘Scrise de mine’ Category
Importanţa unui call center bun
S-a dat legea aia prin care poţi să renunţi la abonament foarte uşor. Bună pentru unii, rea pentru alţii, important e că acum există. Şi poţi să-ţi bagi picioarele incredibil de uşor, ceea ce face call centeru’, sau orice altă formă de relaţii cu clienţii, foarte important. Şi, zic eu, ar trebui revizuite din temelie serviciile din punct de vedere al mulţumirii clientului. Pentru că nimeni, niciunde, nu e mulţumit de servicii. Nici la Cosmote, nici la Orange sau Vodafone. Noi stăm într-o anumită reţea fie pentru oferte, fie pentru că avem oameni mulţi în reţeaua respectivă.
Şi ar trebui să se rărească poveştile cu angajaţi proşti. Ca asta care urmează:
Săptămâna trecută sun la Cosmote ca să-mi activez căsuţa vocală, mi se pusese pata pe aşa ceva.
Punem puţin pauză: La Cosmote (nu ştiu în rest, dar aici sigur) trebuie întâi să activezi serviciul Căsuţa Vocală, care se face numai de către ei, tu personal neavând cum. Apoi poţi să faci tu, singur, o redirecţionare către Căsuţa Vocală, ca să meargă. Dacă nu îţi activează ei serviciul şi tu bagi redirecţionare, ciuciu, nu merge. În orice call center or să încerce să scape de tine mai repede – băieţii de la Cosmote te trimit să tastezi nişte coduri, ca să bagi redirecţionare. Dac-o faci din prima, repet, ciuciu.
Revenind: sun şi îl rog pe tip să îmi activeze serviciul, iar el începe cu poezia. Că să tastez, să fac, să dreg. Îi repet: te rog frumos, ştiu că poţi. La care el îmi bate obrazul, pe un ton foarte superior, că trebuie să zic vă rog, şi puteţi. M-am apucat să-i explic că, deşi e împământenit altfel, dumneata e şi el pronume de politeţe, şi oricum n-am sunat pentru lecţii de limba română.
Îl rog din nou să activeze ce-are de activat şi începe să ţipe la mine, cum că să nu-l învăţ cum să-şi facă treaba. Acu’, nah, şi eu sunt berbec, impulsiv, de toate. Mă pun şi eu pe răstit (şi, credeţi-mă, sunt bun la asta), la care omu’ mă pune pe hold, vreo 5 minute, timp în care săraca mama o fi sughiţat încontinuu. Revine, spunând că a activat ce era de activat. Acu’, după ce şi-a bătut joc de timpul meu, ţinându-mă atâta pe hold, am încercat să-i întorc favoarea, rugându-mi să-mi explice, la cel mai mic detaliu, fiecare abonament Cosmote, în ordine. Iar el mi-a închis.
A urmat o plângere, soluţionată, cu scuze din partea Cosmoteului. Iar tipul, din câte am înţeles, are o reclamaţie la activ, ceea ce o să-l încurce dacă vrea chestii în plus (bonusuri, promovări). Da’ atât.
Şi-acum concluzia: dacă eram mai puţin ataşat de ei, nu plecam acu’? Nu-mi luam cu mine şi vreo 5 prieteni apropiaţi? Şi uite cum, dintr-un foc, pierdea compania câteva milioane pe lună din cauza unui arogant.
PS: În momentul de faţă, eu nu am căsuţa vocală activată.
Cum să faci succesuri în online
În online-ul românesc, ca să fim mai exacţi. Ai opţiuni ca să atragi românu’ de rând pe site, blog sau profil de Facebook:
- Dă-i cu porcării. Caută în permanenţă filmuleţe, bancuri, poze funny, chestii care circulă de când lumea pe net, orice ai văzut acum 7 ani pe resursa de fun sau acum 3 ani pe 220. Le încercuieşti frumos cu reclame din belşug şi ai reţeta succesului garantată. Poţi să te retragi într-o vilă şi să îţi ridici statuie. Din cauciuc, ca să ţi se fâlfâie când bate vântu’. A, să nu uităm, dacă printre subiecte se numără scandaluri sexuale, vedete şi pornache, ei bine, poţi să-ţi ridici un cartier de vile. Ce naiba, doar suntem ţara cancanurilor. Sau a clickilor şi libertăţilor?
- Scandal, băăă! Dacă nu eşti în stare să produci ceva al tău, fie el oricât de naşpa, poţi oricând să te iei de ceilalţi. Toţi care gândesc diferit faţă de tine sunt ţinte ambulante. Înjură-i, fă-le-n ciudă, scuipă-i prin monitor. Cu cât sunt mai faimoşi cu atât o să profiţi şi tu mai mult de pe urma scandalului. În cel mai rău caz, o să-i câştigi de partea ta doar pe cei care-i urăsc deja pe cei cu care te cerţi.
- Promovează-te! La fiecare post pe care-l scrii, bagă cel puţin 20 de tweeturi. După ce termini cu twitterul, dă massuri. Apoi treci din nou la tweeturi!
- Două cuvinte: Link exchange.
- Comentează! Cât mai irelevant şi pe bloguri cât mai mari. Dac-o faci cu un nume deştept, legat de blogging, ai vizitatori garantaţi (din păcate, Blogatu e luat).
- Şi, bineînţeles, poţi oricând să dai sfaturi pe blog, să înveţi lumea Cum să facă chestii. Toţi şmecherii o fac.
Reclamă pe blog
Sau “Reclama pe un blog mediu, din perspectiva unui medium blogger”, sau “Se merită reclama pe blogurile mici?”.
Cred că mulţi văd în blog o sursă de venit – chiar pentru asta îşi fac blog. Foarte mulţi prieteni, cunoscuţi şi părinţi (doi, adică) m-au întrebat o chestie după ce mi-au vizitat blogul: “De ce nu pui bannere, să faci şi-un ban?” Păi, aşa cum o văd eu, blogul nu face bani până nu trece de un anumit nivel. Până atunci poţi să spui că face cenţi.
Poate ştiţi că am mai avut un blog prin 2007. Ce-i ăsta mic, da’ ce-a fost ăla! Ei bine, acolo mi-am încercat şi eu norocul cu reclamele: am pus un singur banner de la Google, doar pe pagina unde se afişa postul. Şi în vreo 5-6 luni am ajuns la o sumă impresionantă, la care nu mă aşteptam nici eu.
Când am deschis blogul ăsta (se face în curând un an) am avut de ales în legătură cu reclamele. Zic că n-am ales rău, am ajuns să văd că pe blog ai două mari categorii de reclame pe care le poţi afişa:
- Google. AdSense e un program foarte şmecher, dar ca să simţi un câştig real cred că ar trebui să ai cel puţin o mie de vizitatori pe zi. Dar, şi-atunci, nu văd să strângi peste câteva zeci de euro pe lună. Iar asta doar dacă ai vreo 3 reclame pe pagină. Dacă nu, atunci ajungi ca mine – în juma’ de an strângi de-o bere.
- Reclamă plătită. De alţii, adică. Te apuci şi îţi închiriezi bannerele din sidebar. Aici ai nişte bănuţi asiguraţi, da’ trebuie să ai, din nou, vizitatori gârlă.
Deci, oricum ai da-o, e ceva de muncă înainte să scoţi bani serioşi din blog. Bine, asta dacă şi tu ai un blog serios. Dacă nu, te apuci şi faci reviewuri pe bani, postezi toate filmuleţele posibile şi, bineînţeles, 10 bancuri pe zi. Pentru mine, reclama a ieşit din discuţie. Pe lângă faptul că trebuia să mă vând la pachet ca să pot să câştig ceva, trebuia să stric tot designul blogului. Care îmi place fix aşa cum e acum şi, pentru mine, costă mai mult de câteva zeci de euro pe lună.
Voi cum vedeţi reclamele pe blog?
Noul val de obiecte 3D
Cuvânt înainte: Atenţie, urmează un post 3D, în care termenul 3D e folosit de mai bine de 4 mii de ori. Dacă aveţi ochelari speciali, e momentul să vi-i puneţi.
Ştim deja că tot ce contează în secolul 21 este în 3D. Filmele, chiar şi mizerii lipsite de un scenariu, dialog, poveste sau actori buni, au succes imens dacă sunt în 3D. Mai nou, avem şi un ziar care a apărut 3D, iar altul nu rămâne mai prejos şi, pe lângă ediţia tipărită 3D, aruncă la bătaie şi site-ul complet 3D.
Dar de ce să ne-oprim aici? Fraţilor, avem atâtea posibilităţi! De ce doar ziare, filme şi tv? Hai să facem totul 3D! Am chiar şi câteva propuneri, cu ajutorul cărora o să devenim cea mai trendy ţară şi o să ieşim din criză:
- Bani 3D. În afară de imensul avantaj estetic (să fim serioşi, arată fenomemortal), invenţia asta o să ajute românii să fie mai cumpătaţi în cheltuieli. Când or să vadă atât de clar cum aruncă cu banii, or să se gândească de două ori înainte să cumpere tot felu’ de prostii. Revitalizăm economia în două luni, maxim!
Leapşa cu bagaj
Richie mă lepşuieşte să spun cum îmi fac bagajul pentru o plecare de două zile. La mine făcutul bagajului e foarte simplu, pentru că iau, pe cât posibil, tot. În general, când plecăm pe undeva, eu şi iubita, avem portbagajul plin: ea are un geamantan, eu restul. Şi e portbagaj încăpător, nu glumă. Ca să fiu mai exact:
Ce împachetez:
- Haine. O groază de haine. Pentru două zile, aş lua câte 3-4 tricouri, blugi, pantaloni, de toate. În total, umplu un geamantan mare şi-un troller mediu.
- D-ale igienei. Periuţa de dinţi, aparatul de ras, deodorantu’, săpunuri şi geluri de duş, d-astea. În 99% din plecări uit să-mi iau prosop, şi dacă-l iau îl uit pe-acolo, aşa că am o colecţie de prosoape de peste tot.
- Electronice. Laptop, încărcător pentru laptop, cooler pentru laptop, căşti, stick de net, stick, Home Bank, încărcător pentru aparatul de ras, telefon, handsfree, încărcător pentru telefon. Uit ceva?
- Acte, bani, planuri, idei.
Ce folosesc:
- Un tricou, maxim două, un schimb de lenjerie, periuţa de dinţi, banii şi telefonu’.
Şiii leapşa merge mai departe la… Teniescu, Corina, Valentin, JorjH
A apărut phishing cu Facebook
Păzea, am primit deja vreo 2-3 mailuri de genul ăsta. Din fericire, toate au intrat la spam.
De ce nu donez pentru sinistraţi
Nu donez pentru sinistraţi. Nu le-am donat niciodată şi nici n-am s-o fac prea curând. Vorbesc, evident, despre moldovenii noştri cotropiţi an de an de ape. De ce? Păi, ca să fac şi eu ca un tip de acum 2000 de ani, hai să vă vorbesc în pilde:
În liceu eram 30 de oameni în clasă. Printre ei era şi-o tipă, dintr-un sat de pe lângă Ploieşti. Stătea cam prost cu finanţele, neavând bani nici de microbuz până la şcoală. Sau, cel puţin, asta era varianta oficială. Aşa că ne-apucăm noi, mărinimoşi, să strângem bani pentru ea. Dirigă-mea era chiar prima care-i dădea, făcea drumuri până acasă la tipă şi-i dona tot felu’ de chestii, ca la sinistraţi (aşa, vă ofer paralelismu’ pe tavă). Băi, cam un an de zile am tot făcut liste şi-am tot donat la fătuca asta… În zile când aveam 50 de mii de lei (vechi, din păcate) la mine, eu donam 20 pentru mândra noastră. Nu mi-a părut niciodată rău, n-am zis nici pâs, până a dat vara. Ei bine, vara a început amărâta noastră să apară în ţoale de fiţe la şcoală, fardată şi machiată toată, să umble-n mall, la fiţe, chestii. Totul a culminat, pentru mine, în săptămâna în care a venit cu o şmecherie de telefon, color, polifonic, care la vremea aia rupea gura târgului. Şi dă-i şi-ascultă manele la difuzor. Iar eu aveam un Nokia 3410. Şi n-ascultam nimic.
Ei, şi din ziua aia n-am mai donat un ban la amărâtă, chit că mai toţi colegii mei au continuat obiceiul până-ntr-a 12a. Eu, căpos din fire, am dat-o-n sinistrarea ei şi am început să strâng pentru mine. Să am şi eu bani de mall, fiţe şi telefon şmecher.
Şi alt exemplu, tot păţanie de-a subsemnatului: la inundaţia trecută lucram în relaţii cu clienţii la o firmă de telefonie mobilă. Ca să nu dau nume, o să-i zic, sugestiv, Smocote. Şi, lucrând la Smocote, aveam noi o regulă – când suna un abonaci, îl luam la-ntrebări să vedem dacă e chiar el sau nu vreun vecin/soră/amant. Şi întrebam de dată de naştere, de sănătate şi de adresă.
Boon. Într-o zi, vara, sună un nene care voia cel mai mare abonament. Avea unu’ de 20 de euro şi-l voia de 50, că deh, nu-i ajungeau minutele. Îl întreb de nume şi sănătate, mi le zice frumos, şi-l întreb de adresă. La care omul, ezitând:
Păi… N-am!
Eu mă benoclam în calculator şi ea, săraca, exista. Cum să n-o ai? Scrie aici.
A… Păi da, aveam casă la adresa X. Da’ nu mai am, au luat-o apele, sunt sinistrat.
Deci, să ne-nţelegem: inundaţiile nu veniseră de nici o săptămână, omului nu i se uscaseră nădragii pe el, lumea se înghesuia, ca acum, să doneze şi să ajute, iar el voia cel mai scump abonament de pe piaţă.
Şi uite d-aia nu donez eu o boabă pentru sinistraţi. Aş putea să vă mai dau şi-alte exemple, clişeele de genul “de ce dracu’ nu-şi mută casa la deal”, ş.a.m.d.. Da’ cred că-i suficient atât.
