La pescuit

Sâmbătă noapte, să fi fost ora 1. Oraşul e absolut pustiu, dar cu toate astea patrulele de poliţie sunt la tot pasul. Fix în faţa primăriei un echipaj e tras pe dreapta, iar cei doi poliţişti mă ochesc de departe. Trag pe dreapta, las geamul jos, lăsând cele -5 grade să intre peste cele 22 din maşină.

Bunăseara, plutonierstandelasecţiaunudepoliţie, actelelacontrolvărog.

Vorbeşte în stilul caracteristic, sictirit al poliţistului de la rutieră. Nu vrea să-ţi zică nimic, n-are de ce să-ţi dea socoteală, dar e obligat. Trebuie să pară respectuos şi asta îl doare. Scot portofelul şi mă apuc să scot actele, fiecare din buzunarul lui. Găsesc repede permisul şi i-l dau omului, după care mă chinui să scot talonul, fără să-l rup, din buzunarul mult prea fix în care e înghesuit. Deşi toată treaba durează 5-10 secunde, omul simte că ceva nu e în regulă. Vocea îi devine cristalin de clară şi ochii i se măresc:

Cum, nu aveţi actele la dumneavoastră?!

Ba da, îl asigur. Am scos şi talonul şi i l-am dat şi se vede cum omul s-a umplut din nou de sictir. Nu am trecut prin controale decât de trei-patru ori în trei ani, ultima oară prin februarie, aşa că nu ştiu ce-i mai trebuie. Şi-l întreb. Faţa i se luminează din nou:

Nu aveţi asigurare?!

A, asigurarea! Aia e mai la îndemână. Scot repede hârtiile şi i le pasez, iar el deja scoate un hmpf stresat. Mai găsesc o hârtie:

– De rovinietă aveţi nevoie?

Se opreşte din citit documente şi mă priveşte cu dezgust:

Mnu. Mulţumescosearăbună.

Deja vrea să scape de mine. N-a dat nimic prin staţie, abia dacă a aruncat o privire pe toate actele. La fel cum eram eu sigur că o să fiu oprit, el era sigur că mă prinde cu ceva. Îi convine noaptea nu are de alergat, nu trebuie să stea cu ochii în patru după fiecare mişcare în trafic, şi totuşi îi pică şi lui ceva. Eu n-am făcut decât să-i stric socotelile. Nici nu apuc să închid geamul, că un Logan e deja oprit în spatele meu, iar omul nostru se îndreaptă sprinten către el. Oare ăsta muşcă?

Gândire taximetristă

Într-o zi cu soare sun la compania de taxi. Explic operatoarei unde sunt, ea dă mai deparate prin staţie şi instantaneu se aude un şofer care se oferă, nerăbdător, să vină să mă ia. Cică ajunge în 2 minute.

12 minute mai târziu îl văd orbecăind pe stradă, oprindu-se la fiecare curte şi chiorându-se înăuntru. Încep semnalizarea din mâini şi picioare şi mă vede, într-un final. Mă urc, introduc destinaţia şi plecăm.

Cu câteva străduţe până la destinaţie Hm. Ca să vă faceţi o idee, întâi uite traseul:

Nu comentaţi, nu sunt artist. Guguloiul roşu e destinaţia, mult mai aproape de strada de jos.

Îl văd că se proptise pe banda a doua şi aproape treceam de străduţa unde trebuia să cotim spre dreapta. Îl întreb rapid Nu facem dreapta aici? Răspunsul lui e haios de trist, şi e trist cât e de amuzant:

A, da Voiam s-o iau pe interzis!

Schimbare de plan

După postul de săptămâna trecută am fost asaltat de mesaje din partea fanilor, mesaje care-mi spuneau să nu închid blogul. Fără să exagerez, cred că am primit de-a dreptul câteva astfel de mesaje.

Apoi, a venit problema cu Tumblr la prima vedere e o platformă mult mai simplă şi mai ok. Când încerci s-o personalizezi puţin realizezi, de fapt, că e o struţocămilă, iar decât să te apuci să-ţi personalizezi o pagină acolo mai bine participi la X Factor.

Aşa că rămânem pe poziţii. Vorba unora, dacă tot scriu rar măcar s-o fac într-un format cu care cei câţiva cititori s-au obişnuit. Ca să schimb, totuşi, ceva, am băgat o temă nouă şi m-am mutat pe alt domeniu, mai uşor de reţinut. Pam-pam.

Adio, dar rămân

Inevitabilul s-a întâmplat: m-am plictisit de scris pe blog. Nimic nou sub soare, am scris doar o mână de articole în ultimile două luni, şi am tras de mine şi pentru alea. M-am detaşat din ce în ce mai mult de toată activitatea asta, iar acum simt nevoia de o schimbare, mai mult sau mai puţin drastică.

Prima oară m-am săturat de blogosferă. Cu mici excepţii, a devenit nimic mai mult decât o telenovelă siropoasă şi asta o spun cu datele de acum un an, când încă mai urmăream cât de cât bloguri. Practic, orice eveniment mai mult sau mai puţin interesant e stors pe toate părţile, analizat de toţi intelectualii care au o pagină pe internet şi se cred analişti. Nu zic nu, şi eu am făcut asta. Şi eu stăteam cu ochii pe trafic ca pe butelie. Dumnezeule, x sute de vizitatori! Fâs. Între timp, zic eu că mi-a mai venit mintea la cap; când nu mai ai nimic interesant de spus, încearcă să şi taci.

Apoi, renunţând la comunitatea blogărească, a început să-mi piară cheful de scris. Totodată, cititorii care au rămas sunt oameni mai puţin disperaţi după internet, care nu vor să lase comentarii monosilabice doar de dragul de a vedea lumea că sunt activi.

Site-ul ăsta a pornit de la bun început cu ideea lipsei reclamelor. Nu mi-am dorit să ajung să scriu posturi plătite. Nu zic că n-aş fi fost în stare sunt ferm convins că aş fi reuşit mai bine şi mai subtil decât mare parte din scriitoraşii care se gudură când primesc un os de la Orange, BCR, etc. Nu zic nici că n-am avut oferte, că au fost; câteva, dar au fost. Dar cred cu tărie că, deşi reprezintă visul oricărui blogger, reclamele strică.

Aşadar, pun punct aici blogului în forma sa actuală. M-am gândit să-l şterg, după care am găsit soluţia de compromis, perfectă pentru ce vreau în momentul ăsta: un loc unde să pot să shareuiesc chestii de-ale internetului, poze/filmuleţe făcute de mine care merită să fie văzute de mai mulţi ochi, ocazional câte un text. Şi asta fără lepşe, scandaluri, blogosferă, etc.

Tumblr e noua platformă a blogului, pe care o să încep să urc, încet încet, tot felul de bălării. Are domeniu nou, către care o să fac treptat transferul. În câteva zile/săptămâni pagina de aici va dispărea cu totul şi o să migrăm către cea nouă.

Cam atât. Până una alta sfaturi, păreri, idei?

Un laptop, un webcam, nişte clienţi

Acum ceva vreme am găsit printr-un Altex un Macbook pe vremea aia încă umblam după un laptop, aşa că m-am apucat să-l butonez. Am găsit nişte poze pe el, se pare că nu eram primul care îl butonase. Acum, ca să fiu sincer, şi eu m-am strâmbat în webcam când am dat prima oară de aşa ceva, dar n-am făcut-o pe un PC public, poate vine un nebun şi ia pozele, de mă trezesc pe internet.

Oricum, haioase poze, haioşi românii. Că nu-i viaţa numai gri.

Un fluture sau o vrabie?

Puteam să jur din clipa în care am văzut reclama că nu e originală. Totul pare prea general şi sună mai degrabă a poveste populară decât a reclamă. Ei bine, filmuleţul de mai sus, postat în 2009, e făcut de nişte greci. Sunt sigur că acţiunea, cadrul, personajele şi liniile dialogului se regăsesc în reclama de la Smocote prin pură coincidenţă. Doar la unii e vorba de o vrabie, iar la alţii de un fluture.

O lună

Azi se împlineşte o lună de când am lansat site-ul (blogul) ăsta. Nu prea am cu ce să mă laud, dar văd că am un grup foarte restrâns de vizitatori care mă citesc, dar mă citesc pe mine, nu vin din greşeală de pe Google. Aşa că, în stilul unuia care tocmai a câştigat Oscaru’ (sau Zmeura de aur :-“) vreau să mulţumesc:

– lui Vlad, cred că e cel mai fidel vizitator şi comentator, noroc cu el – are cine să stea cu ochii pe mine; şi n-am uitat ce am promis, o să încerc să trag de mine să scriu mai mult pe SoftSquare.

– celor 28 de subscriberi pe care pluginul de statistică mă minte că îi am; Feedburner îmi zice că ar fi 2.

– lui Eth şi Dan, pentru că de fiecare dată când am avut o problemă care mă depăşea, n-au pomenit-o pe mama; şi pentru că sunt nişte uberzei ai CSS-ului. (mai mult…)

Andrei şi telefoanele

De mic am fost pasionat de gadgeturi. Aşa cum erau ele pe vremea aia – puţine, primitive, “chinezării”. Am butonat tot ce mi-a picat în mână, am prins repede rostul tuturor gadgeturilor şi mă distram cu ele mai mult decât cu orice jucărie. Aşa că atunci când au apărut primele telefoane mobile, bineînţeles că mi-au captat imediat atenţia.

Ţin minte că eram fascinat când, prin 1999, ai mei şi-au luat primul mobil – un Nokia 5110. Am butonat fiecare colţişor al telefonului, i-am ascultat de o mie de ori fiecare sonerie şi am devenit un maestru absolut al jocurilor Snake şi Maze. Doi ani mai târziu, urma să devină primul meu telefon. (mai mult…)

Să ne mai vindem puţin

În Cişmigiu e un monument al eroilor americani căzuţi în al doilea război mondial. Nu e o ştire, nu e ceva nou, decât poate pentru mine, că ieri l-am văzut. Ceva mai încolo e monumentul eroilor francezi. Bună iniţiativa, n-am ce zice, e frumos să ne cerem scuze şi să ne împăcăm, peace on earth, blah blah.

Dar n-am văzut monumentul românilor prin zonă (o fi şi nu l-am văzut eu?!). Cu puţin timp pierdut pe o căutare găseşti că în al doilea război mondial au murit 100.000 români – civili, nu soldaţi. Şi mai ştim că americanii au dus campanii întregi de bombardare a României (una din cele mai mari fiind Tidal Wave, dar nu singura).

Da’ e bine că noi suntem prietenoşi. Peste câţiva ani să îi ridicăm statuie şi ăluia care l-a omorât pe Teo Peter, că e mai străinez.

Lucrezi acasă – şi iei ţeapă?

Sunt un mare fan al lucrului de acasă – n-ai ţinută obligatorie, programu’ ţi-l faci tu, şi cu minim de investiţie lucrezi de pe wc. Asta-i viaţa, nene!

Ieri am găsit o reţea de site-uri care promit că-ţi dau de lucru acasă, orice de la sortat pliante, lipit etichete pe rujuri, traduceri sau tehnoredactări. Chiar mi s-a aprins beculeţu’ când a venit vorba de traduceri – un prieten lucrând aşa la o firmă de publicitate, aşa că mi-am lustruit CV-u’ şi le-am dat un mail scurt, în care ceream mai multe detalii. (mai mult…)