Doi pe kilometru

Vedem viaţa diferit pentru că întotdeauna comparăm “culisele” noastre cu “scena” celorlalţi. – Cam aşa sună o expresie pe care am citit-o odată. În engleză era mult mai poetic, pe cuvânt.

Dar chiar dacă nu sună bine în română, se aplică de minune românilor. Multora li se întâmplă lucruri îngrozitoare, au ghinion incredibil şi parcă sunt blestemaţi. Toate astea pentru că e uşor să ignori prostia atunci când te scalzi în ea.

Două maşini în trafic – una în faţă, una ceva mai în spate, pe aceeaşi bandă. Prima ajunge în dreptul unui semafor pe galben şi opreşte. A doua îşi continuă vertiginos drumul, sperând că pe lângă cele 4 airbaguri maşina e dotată şi cu tehnologia care-i permite să treacă prin metal. Nu trece. Şoferul maşinii din spate se dă jos şi urmează instinctiv paşii necesari în situaţia dată:

Se pun ambele mâini pe cap imediat după coborârea din maşină. Acest prim pas este important pentru a arăta că iei lucrurile în serios.
Se inspectează maşina proprie şi se ignoră maşina în care ai intrat. Maşina ta fiind în spate are mai mari şanse de a fi avariată pentru că tot şocul circulă înapoi. Verifică şi tu: dacă scoţi mâna pe geam în mers în ce direcţie se duce? SCIENCE.
Se urlă la celălalt şofer. E bine să începi de sus ca să ai de unde negocia. Dacă îi menţionezi de la început de dumnezeii mă-sii poţi să mai laşi de la tine până la o amiabilă, acolo.
Azi am văzut scena de două ori în mai puţin de un kilometru. M-aş fi pus pe filmat, dar parcă nu voiam să joc şi eu în dubla a treia.

ASOIAF: Mai Multe despre Game of Thrones

După cum poate ştiţi, sunt mare fan al serialului HBO Game of Thrones. Sunt şi mai mare fan al seriei A Song of Ice and Fire, care stă la baza serialului. De când am văzut primul episod până am devorat două sezoane au trecut doar două zile, iar de când am început prima carte şi până am terminat-o pe a cincea n-au trecut mai mult de câteva săptămâni.

Problema mea acum este că am de aşteptat – un an de zile până apare următorul sezon, probabil patru secole până apare următoarea carte şi mă apuc de recitit întreaga serie. Problema celor care se uită numai la serial este că George R R Martin a construit o lume foarte complexă, cu câteva sute de personaje pe care cu greu le reţii numai de la TV – ţin minte că până să pun mâna pe cărţi îi încurcam mereu, nu ştiam cine e cine ăia din serial fac tot ce fac.

Aşa că de săptămâna viitoare or să înceapă să apară aici articole marcate cu ASOIAF, ca ăsta, în care o să încerc să pun cap la cap tot ce ar trebui să ştie un fan al serialului care n-are timp sau chef să citească şi cărţile. O să-ncerc să reduc spoilerele şi să fac articolele cât mai informative.

Ca să nu fie un anunţ gol vă las cu o poză foarte mişto: mărimea, la scară, a câtorva dintre personajele din AOSIAF/GOT. Parcă acum înţeleg mai bine de ce se tem toţi de Ghost…

Soluţia poliţiei suedeze la cursele ilegale

Aşa acţionează poliţia din Suedia când vine vorba de cursele ilegale. În poza de mai sus (de aici) îi vedem cum oamenii chiar participă la cursele ilegale. Mai mult decât atât, cică au şi câştigat cursa asta. O abordare absolut genială şi eficientă, mai ales că au şi bătut. Transmite un mesaj subtil: “nu vă puneţi cu noi că vă facem“.

Sunt curios cum ar face faţă Loganurile noastre la aşa ceva.

Să faci ce zice Papa

Recunosc că nu mă pricep la organizarea internă a bisericii – nu ştiu care sunt gradele preoţilor şi cine ar trebui să asculte de cine. Adică tu, ca preot, eşti Fericit şi şeful tău e Prea Fericit? Şi ascultaţi toţi de Înalt Prea Fericitul Daniel? Există oare o limită a fericirii, înălţimii, sau a înălţimii fericirii din biserică?

Dar cea mai mare întrebare pe care o am este dacă preoţii ascultă de alţii de rang mai mare… dacă sunt din altă biserică! Adică un preot catolic mai începător ascultă de un Prea Fericit ortodox? Un clopotar de la o biserică ortodoxă ia ordine de la un dascăl catolic? Îmi închipui că există un sistem ca la forţele armate, cu una din biserici fiind – să zicem – armata, iar cealaltă marina, sau Vânătorii de Munte, ceva.

Ei bine, în cazul în care chestia asta nu e implementată sunt gata să îmi donez ideea pentru binele clericilor autohtoni. Şi dacă zice cineva ceva, puteţi să spuneţi că v-am dat eu voie. Nu de alta, dar se pare că Înalt Prea Fericitul de la catolici are nişte idei compatibile cu lumea în care trăim:

As part of his drive to make the Catholic Church more austere and focus on the poor, Francis told young and trainee priests and nuns from around the world that having the latest smartphone or fashion accessory was not the route to happiness.

It hurts me when I see a priest or a nun with the latest model car, you can’t do this,” he said.

A car is necessary to do a lot of work, but please, choose a more humble one. If you like the fancy one, just think about how many children are dying of hunger in the world,” he said.

Extras dintr-un articol în care Papa cere preoţilor să nu mai umble cu ultima fiţă în materie de maşini sau gadgeturi. Când a venit la Vatican şi a zis că vrea să facă din biserica catolică o “biserică săracă pentru săraci” m-aşteptam, sincer, să fie doar vorbe, dar văd că omul e hotărât.

Bravo lui, şi bravo ălora care se iau după el. Oare preoţii de la noi ar trebui să îi urmeze exemplul?

Adică multe din maşinile lor în niciun caz nu mai sunt ultimul model, nu ştiu dacă se încadrează la rugămintea Papei.

Şi oricum, e evident că la noi sunt încă prea puţine maşini pentru câţi preoţi în veştminte aurii avem.

De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, e foarte ok că sunt împărţiţi pe căprării. Ia uite preoţii noştri ce fercheşi sunt, că nici Papa de la Roma n-are 4 lanţuri de aur şi sceptru de aur cu două capete de dragoni!

Jocuri vechi de care pun pariu că îţi e dor

Da, ţie. Tu, care ai peste 20 de ani şi ştii cum e să aştepţi şi 5 minute să ţi se încarce un joc. Tu ştii la ce se foloseau dischetele galbene şi cum era să nu ştii ce e ăla trei de. Dă un click mai jos, aşteaptă să se încarce toate pozele (că e multe) şi zi-mi dacă-ţi era dor.

Mario. Înainte să fie fi-su’ lu’ Mutu, Mario era vocea unei generaţii. L-ai terminat de o mie de ori, îi ştii toate ascunzişurile, da’ l-ai fi jucat încontinuu, doar pentru că.

Contra. Mai e nevoie de vreo introducere? Mai ştii codu’ pentru 90 de vieţi (sus, sus, jos, jos, stânga, dreapta, stânga, dreapta, B, A)?

Battle City. E jocu’ cu tancuri, omniprezent pe dischetele galbene cu care veneau jocurile pe calculator. Eu la ăsta făceam hărţi proprii şi trişam la greu.

Duck Hunt. Înainte de Wii, singurul joc care te făcea să te zbânţui şi să dai din mâini de nebun în faţa televizorului era Duck Hunt. Era o minune a tehnologiei, cum poţi să împuşti raţele prin sticla televizorului.

Tetris. Punct.

Jocurile gratis din Windows. Mai ştii ce făceai când n-aveai internet? Stăteai şi rupeai în două Minesweeper, Solitaire şi Freecell, mai tare ca orice secretară.

Midtown Madness. Ăsta e primul joc pe care l-am jucat vreodată pe un calculator. Tu erai personajul principal (evident) şi conduceai o maşină prin Chicago. La vremea respectivă aş fi putut foarte uşor să mă angajez ca taximetrist, atât de bine ştiam oraşul. Dacă l-ai jucat, sigur mai ţii minte cum săreai peste podul care se ridica, sau frustrarea când toţi pietonii se dădeau la o parte şi nju puteai să-i calci.

GTA 2. Înainte să fie 3D şi violent, Grand Theft Auto era 2D şi violent. În joc vedeai lumea de sus, în timp ce te plimbai prin oraş, furai maşini şi (în sfârşit!) călcai pietoni. Bonus: mai ştii ce făcea butonu’ Tab?

Starcraft. Serios, nu cred că mai trebuie să zic ceva.

Counter-Strike. Jocul pe care l-am jucat, mai mult sau mai puţin constant, timp de 9 ani. Cred că e imposibil ca cineva din generaţia noastră să nu se fi jucat măcar o dată, cu prietenii, în reţea.

Red Alert 2. Alt joc pe care îl jucam în reţea, chiar înainte să trecem pe Starcraft.

Astea-s toate jocurile care mi-au captat tinereţea şi de care îmi aduc aminte acum cu plăcere. Ţie?

Karma

Eu sunt omul care crede in karma instantanee. Daca faci lucruri cu intentie buna, or sa ti se intample lucruri bune. N-o duc la nivel de religie, dar in general tin cont de asta. Din cand in cand mi se intampla cate ceva care imi intareste convingerile.

Azi dimineata m-am suit in tramvai, ca in orice alta zi. Pregatesc cartela pentru “compostat”, urmarit ca de obicei de privirile ciudate ale celorlalti pasageri, incat uneori ma simt de parca sunt singurul care da bani pe bilet. Doar ca de data asta biiip, cont zero. Bun, ori merg pe blat, ori cobor la prima si incarc cartela. Am sovait putin – de 5 ani de cand sunt in Bucuresti n-am vazut niciodata cum arata un controlor – dar am zis sa fiu corect. Am coborat, am umblat dupa toneta, mi-am incarcat cartela si am asteptat alt tramvai. Cu o statie inainte de destinatie, surpriza! Cinci controlori se urca in vagon si vin glont la mine.

Si-atunci… Sa nu ma simt bine ca am intentii bune?

Start it up!

Intru şi eu în grupul select al celor 5-6 mii de oameni care se laudă cu poze la turometru. Da’ îmi place cum mi-a ieşit, că altfel n-o puneam aici. Apropo, aţi văzut cât de multe poze îmi ies înclinate? Am o problemă cu percepţia.

Mai nou, sunt şi pozaci

Că fotograf nu pot să mă numesc. Când oi avea experienţa (şi, poate, talentul) lui Dragoş, de exemplu, poate o să ajung să mă numesc fotograf – până atunci, sunt pozaci. Zilele astea am trecut pe un DSLR mai profi şi-o să încerc să învăţ câte ceva, aşa că din când în când vor mai apărea pe aici, pe Twitter sau Facebook şi poze făcute de mine.

Până atunci, iată prima poză care-mi place, restul sunt încercări timide:

Sugestiile şi criticile sunt binevenite.

Jucărie nouă

E vorba de GoPro Hero2 HD. Filmează senzaţional, vine cu nişte accesorii tari şi e foarte, foarte rezistentă. Eu am luat-o de la MxShop, unul dintre cei doi importatori, cu reducerea Black Friday şi ce m-a uimit de cum am pus ochii pe ea e mărimea – mă aşteptam la ceva la dimensiunea unei camere, nu juma’ de săpun.

Salutări fanilor!

Săptămâna trecută povesteam cum am frânt inima unui pescar amator. Ei bine, se pare că cineva acolo, sus, mă citeşte şi şi-a propus să facă dreptate în lume. La fix o săptămână după întâmplarea din postarea cu poliţistul am plecat spre munte. Pe la jumătatea drumului, m-am întâlnit cu un fan care a ţinut morţiş să-mi ceară un autograf.

Amabil cum sunt, m-am conformat. Vestea că sunt plecat în lume s-a răspândit repede, şi ceva mai încolo am mai dat de un fan, ofticat că el n-are autograf.

Mă bucur să văd că sunt atât de popular, dar vă rog, pe viitor hai să ne vedem în împrejurări mai puţin costisitoare.

În altă ordine de idei, aş dori să mulţumesc poliţiei pentru vigilenţa cu care au grijă de cetăţeni, asigurându-se că maniacii care îndrăznesc să meargă cu 10-20 km/h mai repede prin câmp deschis sunt aspru pedepsiţi. De când s-au pus pe aplicarea legii doar nemernicii ăştia mai fac tâmpenii prin trafic, doar nu există un site plin cu filmări cu nereguli, în timp ce poliţia rutieră e depăşită şi nu face nimic.