Salutări fanilor!

Săptămâna trecută povesteam cum am frânt inima unui pescar amator. Ei bine, se pare că cineva acolo, sus, mă citeşte şi şi-a propus să facă dreptate în lume. La fix o săptămână după întâmplarea din postarea cu poliţistul am plecat spre munte. Pe la jumătatea drumului, m-am întâlnit cu un fan care a ţinut morţiş să-mi ceară un autograf.

Amabil cum sunt, m-am conformat. Vestea că sunt plecat în lume s-a răspândit repede, şi ceva mai încolo am mai dat de un fan, ofticat că el n-are autograf.

Mă bucur să văd că sunt atât de popular, dar vă rog, pe viitor hai să ne vedem în împrejurări mai puţin costisitoare.

În altă ordine de idei, aş dori să mulţumesc poliţiei pentru vigilenţa cu care au grijă de cetăţeni, asigurându-se că maniacii care îndrăznesc să meargă cu 10-20 km/h mai repede prin câmp deschis sunt aspru pedepsiţi. De când s-au pus pe aplicarea legii doar nemernicii ăştia mai fac tâmpenii prin trafic, doar nu există un site plin cu filmări cu nereguli, în timp ce poliţia rutieră e depăşită şi nu face nimic.

De ce Windows 7?

De când am calculator am fost cu un pas în urmă. Când am primit primul calculator, acum mai bine de 11 ani (că tot am intrat în febra cu 11/11/11), rula Windows 98. Şi a tot rulat 98 până prin 2005, când am trecut, în sfârşit, la Windows 2000. XP-ul a venit abia prin 2006-2007, şi m-am ţinut de el cu încăpăţânare până acum vrei doi ani, când am trecut pe primul laptop.

Atunci am făcut prima oară cunoştinţă cu Windows 7. M-am temut că o să-mi mănânce din resurse în aşa hal încât o să mai apuc să rulez nici măcar un amărât de browser, dar spre surprinderea mea n-am avut probleme, chit că laptopul nu era din cele mai performante. Mi-a plăcut că totul funcţiona (aşa cum remarcam şi la momentul respectiv). Nu trebuia să mă mai chinui cu drivere, cu probleme, cu fixuri, tutoriale, blablauri. Totul funcţionează aşa cum a fost proiectat. Troubleshooting? Da, nene, îţi rezolvă problema imediat. Bagi un dispozitiv nou în calculator? Funcţionează imediat.

În afară de faptul că e, zic eu, cea mai prietenoasă versiune de Windows, îmi place că arată bine. Interfaţa Windows s-a îmbunătăţit mult de la XP încoace şi acum a ajuns să concureze cu Mac OS. De fapt, când mi-am luat laptopul aş fi trecut pe Mac fără discuţii dacă nu exista Windows 7 pur şi simplu găseşti acelaşi comfort şi stil şi pe Windows.

Alt lucru care îmi place este uşurinţa cu care îţi poţi personaliza calculatorul. Nu sunt multe lucruri pe care nu le poţi face, iar asta e un alt punct în plus pe care W7 îl câştigă în faţa Mac OS. Exemplul perfect stă pe desktopul meu acum câteva luni mă săturasem de icoanele standard de pe desktop, aşa că am instalat Rainmeter, un program foarte tare prin care îţi poţi customiza până în cele mai mici detalii desktopul. Eu am mers pe minimalism, aşa că acum desktopul meu arată aşa:

Fără porcărele, doar ce folosesc şi îmi trebuie.

Închei cu cel mai important aspect care îmi place la Windows 7: siguranţa. De când îl am nu am avut absolut nicio problemă cu viruşi, ecrane albastre sau alte porcării. Motivul, aşa cum l-am mai auzit şi pe la alţii: cel mai bun antivirus e licenţa originală. Bine, şi Microsoft Security Essentials ajută.

Cam astea sunt motivele pentru care îmi place sistemul meu de operare. Şi oricât de fan iPhone aş fi, n-o să trec din barca Windows prea curând.

N-aş fi băgat postul ăsta acum, dar m-am gândit să particip la concursul lui Radu, mai ales că tema este fix pe gustul meu. Dacă nu câştig, n-are nimic, nu-mi retrag nicio vorbă.

La pescuit

Sâmbătă noapte, să fi fost ora 1. Oraşul e absolut pustiu, dar cu toate astea patrulele de poliţie sunt la tot pasul. Fix în faţa primăriei un echipaj e tras pe dreapta, iar cei doi poliţişti mă ochesc de departe. Trag pe dreapta, las geamul jos, lăsând cele -5 grade să intre peste cele 22 din maşină.

Bunăseara, plutonierstandelasecţiaunudepoliţie, actelelacontrolvărog.

Vorbeşte în stilul caracteristic, sictirit al poliţistului de la rutieră. Nu vrea să-ţi zică nimic, n-are de ce să-ţi dea socoteală, dar e obligat. Trebuie să pară respectuos şi asta îl doare. Scot portofelul şi mă apuc să scot actele, fiecare din buzunarul lui. Găsesc repede permisul şi i-l dau omului, după care mă chinui să scot talonul, fără să-l rup, din buzunarul mult prea fix în care e înghesuit. Deşi toată treaba durează 5-10 secunde, omul simte că ceva nu e în regulă. Vocea îi devine cristalin de clară şi ochii i se măresc:

Cum, nu aveţi actele la dumneavoastră?!

Ba da, îl asigur. Am scos şi talonul şi i l-am dat şi se vede cum omul s-a umplut din nou de sictir. Nu am trecut prin controale decât de trei-patru ori în trei ani, ultima oară prin februarie, aşa că nu ştiu ce-i mai trebuie. Şi-l întreb. Faţa i se luminează din nou:

Nu aveţi asigurare?!

A, asigurarea! Aia e mai la îndemână. Scot repede hârtiile şi i le pasez, iar el deja scoate un hmpf stresat. Mai găsesc o hârtie:

– De rovinietă aveţi nevoie?

Se opreşte din citit documente şi mă priveşte cu dezgust:

Mnu. Mulţumescosearăbună.

Deja vrea să scape de mine. N-a dat nimic prin staţie, abia dacă a aruncat o privire pe toate actele. La fel cum eram eu sigur că o să fiu oprit, el era sigur că mă prinde cu ceva. Îi convine noaptea nu are de alergat, nu trebuie să stea cu ochii în patru după fiecare mişcare în trafic, şi totuşi îi pică şi lui ceva. Eu n-am făcut decât să-i stric socotelile. Nici nu apuc să închid geamul, că un Logan e deja oprit în spatele meu, iar omul nostru se îndreaptă sprinten către el. Oare ăsta muşcă?

Gândire taximetristă

Într-o zi cu soare sun la compania de taxi. Explic operatoarei unde sunt, ea dă mai deparate prin staţie şi instantaneu se aude un şofer care se oferă, nerăbdător, să vină să mă ia. Cică ajunge în 2 minute.

12 minute mai târziu îl văd orbecăind pe stradă, oprindu-se la fiecare curte şi chiorându-se înăuntru. Încep semnalizarea din mâini şi picioare şi mă vede, într-un final. Mă urc, introduc destinaţia şi plecăm.

Cu câteva străduţe până la destinaţie Hm. Ca să vă faceţi o idee, întâi uite traseul:

Nu comentaţi, nu sunt artist. Guguloiul roşu e destinaţia, mult mai aproape de strada de jos.

Îl văd că se proptise pe banda a doua şi aproape treceam de străduţa unde trebuia să cotim spre dreapta. Îl întreb rapid Nu facem dreapta aici? Răspunsul lui e haios de trist, şi e trist cât e de amuzant:

A, da Voiam s-o iau pe interzis!

Schimbare de plan

După postul de săptămâna trecută am fost asaltat de mesaje din partea fanilor, mesaje care-mi spuneau să nu închid blogul. Fără să exagerez, cred că am primit de-a dreptul câteva astfel de mesaje.

Apoi, a venit problema cu Tumblr la prima vedere e o platformă mult mai simplă şi mai ok. Când încerci s-o personalizezi puţin realizezi, de fapt, că e o struţocămilă, iar decât să te apuci să-ţi personalizezi o pagină acolo mai bine participi la X Factor.

Aşa că rămânem pe poziţii. Vorba unora, dacă tot scriu rar măcar s-o fac într-un format cu care cei câţiva cititori s-au obişnuit. Ca să schimb, totuşi, ceva, am băgat o temă nouă şi m-am mutat pe alt domeniu, mai uşor de reţinut. Pam-pam.

Adio, dar rămân

Inevitabilul s-a întâmplat: m-am plictisit de scris pe blog. Nimic nou sub soare, am scris doar o mână de articole în ultimile două luni, şi am tras de mine şi pentru alea. M-am detaşat din ce în ce mai mult de toată activitatea asta, iar acum simt nevoia de o schimbare, mai mult sau mai puţin drastică.

Prima oară m-am săturat de blogosferă. Cu mici excepţii, a devenit nimic mai mult decât o telenovelă siropoasă şi asta o spun cu datele de acum un an, când încă mai urmăream cât de cât bloguri. Practic, orice eveniment mai mult sau mai puţin interesant e stors pe toate părţile, analizat de toţi intelectualii care au o pagină pe internet şi se cred analişti. Nu zic nu, şi eu am făcut asta. Şi eu stăteam cu ochii pe trafic ca pe butelie. Dumnezeule, x sute de vizitatori! Fâs. Între timp, zic eu că mi-a mai venit mintea la cap; când nu mai ai nimic interesant de spus, încearcă să şi taci.

Apoi, renunţând la comunitatea blogărească, a început să-mi piară cheful de scris. Totodată, cititorii care au rămas sunt oameni mai puţin disperaţi după internet, care nu vor să lase comentarii monosilabice doar de dragul de a vedea lumea că sunt activi.

Site-ul ăsta a pornit de la bun început cu ideea lipsei reclamelor. Nu mi-am dorit să ajung să scriu posturi plătite. Nu zic că n-aş fi fost în stare sunt ferm convins că aş fi reuşit mai bine şi mai subtil decât mare parte din scriitoraşii care se gudură când primesc un os de la Orange, BCR, etc. Nu zic nici că n-am avut oferte, că au fost; câteva, dar au fost. Dar cred cu tărie că, deşi reprezintă visul oricărui blogger, reclamele strică.

Aşadar, pun punct aici blogului în forma sa actuală. M-am gândit să-l şterg, după care am găsit soluţia de compromis, perfectă pentru ce vreau în momentul ăsta: un loc unde să pot să shareuiesc chestii de-ale internetului, poze/filmuleţe făcute de mine care merită să fie văzute de mai mulţi ochi, ocazional câte un text. Şi asta fără lepşe, scandaluri, blogosferă, etc.

Tumblr e noua platformă a blogului, pe care o să încep să urc, încet încet, tot felul de bălării. Are domeniu nou, către care o să fac treptat transferul. În câteva zile/săptămâni pagina de aici va dispărea cu totul şi o să migrăm către cea nouă.

Cam atât. Până una alta sfaturi, păreri, idei?

Un laptop, un webcam, nişte clienţi

Acum ceva vreme am găsit printr-un Altex un Macbook pe vremea aia încă umblam după un laptop, aşa că m-am apucat să-l butonez. Am găsit nişte poze pe el, se pare că nu eram primul care îl butonase. Acum, ca să fiu sincer, şi eu m-am strâmbat în webcam când am dat prima oară de aşa ceva, dar n-am făcut-o pe un PC public, poate vine un nebun şi ia pozele, de mă trezesc pe internet.

Oricum, haioase poze, haioşi românii. Că nu-i viaţa numai gri.

Un fluture sau o vrabie?

Puteam să jur din clipa în care am văzut reclama că nu e originală. Totul pare prea general şi sună mai degrabă a poveste populară decât a reclamă. Ei bine, filmuleţul de mai sus, postat în 2009, e făcut de nişte greci. Sunt sigur că acţiunea, cadrul, personajele şi liniile dialogului se regăsesc în reclama de la Smocote prin pură coincidenţă. Doar la unii e vorba de o vrabie, iar la alţii de un fluture.

O lună

Azi se împlineşte o lună de când am lansat site-ul (blogul) ăsta. Nu prea am cu ce să mă laud, dar văd că am un grup foarte restrâns de vizitatori care mă citesc, dar mă citesc pe mine, nu vin din greşeală de pe Google. Aşa că, în stilul unuia care tocmai a câştigat Oscaru’ (sau Zmeura de aur :-“) vreau să mulţumesc:

– lui Vlad, cred că e cel mai fidel vizitator şi comentator, noroc cu el – are cine să stea cu ochii pe mine; şi n-am uitat ce am promis, o să încerc să trag de mine să scriu mai mult pe SoftSquare.

– celor 28 de subscriberi pe care pluginul de statistică mă minte că îi am; Feedburner îmi zice că ar fi 2.

– lui Eth şi Dan, pentru că de fiecare dată când am avut o problemă care mă depăşea, n-au pomenit-o pe mama; şi pentru că sunt nişte uberzei ai CSS-ului. (mai mult…)

Andrei şi telefoanele

De mic am fost pasionat de gadgeturi. Aşa cum erau ele pe vremea aia – puţine, primitive, “chinezării”. Am butonat tot ce mi-a picat în mână, am prins repede rostul tuturor gadgeturilor şi mă distram cu ele mai mult decât cu orice jucărie. Aşa că atunci când au apărut primele telefoane mobile, bineînţeles că mi-au captat imediat atenţia.

Ţin minte că eram fascinat când, prin 1999, ai mei şi-au luat primul mobil – un Nokia 5110. Am butonat fiecare colţişor al telefonului, i-am ascultat de o mie de ori fiecare sonerie şi am devenit un maestru absolut al jocurilor Snake şi Maze. Doi ani mai târziu, urma să devină primul meu telefon. (mai mult…)