Se mai fac şi filme româneşti bune

M-a atras trailerul ăsta de prima oară când l-am văzut. Nu mă omor după filmele româneşti, mi se pare că sunt mult prea abstracte, total diferite faţă de realitatea de la noi. Când am văzut Eu când vreau să fluier, fluier nu mă gândeam să mai văd prea curând alt film autohton care să-mi placă. M-am înşelat.

Portretul luptătorului la tinereţe e un film lung, are aproape 2 ore şi jumătate, şi prezintă mişcarea anticomunistă din munţii Făgăraşi. Acţiunea urmăreşte un grup, condus de Ion Gavrilă Ogoranu, de-a lungul a mai bine de un deceniu, timp în care sunt vânaţi de armată şi securitate. La început e un grup de 15, iar la sfârşit rămâne doar Ogoranu, omul (real) pe care securitatea l-a prins după 27 de ani de luptă în munţi. La 2 ore şi jumătate, filmul e frustrant de lung şi nu urmăreşte altă acţiune concretă în afară de lupta pentru supravieţuire a personajelor principale dar fix asta te bagă în atmosferă.

E un film dur şi adânc. Nu-i pentru oricine dacă te aştepţi la The Expendables, varianta cu Sergiu Nicolaescu, mai bine spune pas.

Nu ştiu mulţi din actorii din film. Liderul grupului e jucat de un tip care seamănă cu Marica, apar la un moment dat Paul Maximus Ipate şi Bendeac, iar unul din membrii grupului e Dan Bordeianu. În rest nu i-am mai văzut, dar joacă bine, credibil.

La final, un citat al lui Ion Gavrilă Ogoranu, cu care se începe genericul de sfârşit. Zic eu că spune multe în doar câteva fraze:

În luptă, în munţi, am fost doar răniţi, dar omorâţi niciunul. Ucişi am fost doar când am fost vânduţi. O spun cu durere, vânzarea de frate e o boală naţională, care, dacă nu vom reuşi să ne vindecăm, ne va ucide pe toţi. Nu ne-am făcut iluzii că ni se vor alătura mulţi oameni. Unii n-au venit de frică. Şi ei trebuie înţeleşi. Pe alţii nu-i interesează decât propriul interes. Regimurile se schimbă, profitorii nu.

În timp?!

Din ciclul numai fraierii gândeşte, noul film cu Justin (nu Bieber, cel de acum o generaţie), numit In Time, a ajuns la noi În Timp. În timp ce ce?! Bănuiala mea e că cineva de la Institutul Naţional al Titlurilor de Filme îşi bate joc de noi şi vrea să vadă cine se prinde.

Gândire taximetristă

Într-o zi cu soare sun la compania de taxi. Explic operatoarei unde sunt, ea dă mai deparate prin staţie şi instantaneu se aude un şofer care se oferă, nerăbdător, să vină să mă ia. Cică ajunge în 2 minute.

12 minute mai târziu îl văd orbecăind pe stradă, oprindu-se la fiecare curte şi chiorându-se înăuntru. Încep semnalizarea din mâini şi picioare şi mă vede, într-un final. Mă urc, introduc destinaţia şi plecăm.

Cu câteva străduţe până la destinaţie Hm. Ca să vă faceţi o idee, întâi uite traseul:

Nu comentaţi, nu sunt artist. Guguloiul roşu e destinaţia, mult mai aproape de strada de jos.

Îl văd că se proptise pe banda a doua şi aproape treceam de străduţa unde trebuia să cotim spre dreapta. Îl întreb rapid Nu facem dreapta aici? Răspunsul lui e haios de trist, şi e trist cât e de amuzant:

A, da Voiam s-o iau pe interzis!

Schimbare de plan

După postul de săptămâna trecută am fost asaltat de mesaje din partea fanilor, mesaje care-mi spuneau să nu închid blogul. Fără să exagerez, cred că am primit de-a dreptul câteva astfel de mesaje.

Apoi, a venit problema cu Tumblr la prima vedere e o platformă mult mai simplă şi mai ok. Când încerci s-o personalizezi puţin realizezi, de fapt, că e o struţocămilă, iar decât să te apuci să-ţi personalizezi o pagină acolo mai bine participi la X Factor.

Aşa că rămânem pe poziţii. Vorba unora, dacă tot scriu rar măcar s-o fac într-un format cu care cei câţiva cititori s-au obişnuit. Ca să schimb, totuşi, ceva, am băgat o temă nouă şi m-am mutat pe alt domeniu, mai uşor de reţinut. Pam-pam.

Adio, dar rămân

Inevitabilul s-a întâmplat: m-am plictisit de scris pe blog. Nimic nou sub soare, am scris doar o mână de articole în ultimile două luni, şi am tras de mine şi pentru alea. M-am detaşat din ce în ce mai mult de toată activitatea asta, iar acum simt nevoia de o schimbare, mai mult sau mai puţin drastică.

Prima oară m-am săturat de blogosferă. Cu mici excepţii, a devenit nimic mai mult decât o telenovelă siropoasă şi asta o spun cu datele de acum un an, când încă mai urmăream cât de cât bloguri. Practic, orice eveniment mai mult sau mai puţin interesant e stors pe toate părţile, analizat de toţi intelectualii care au o pagină pe internet şi se cred analişti. Nu zic nu, şi eu am făcut asta. Şi eu stăteam cu ochii pe trafic ca pe butelie. Dumnezeule, x sute de vizitatori! Fâs. Între timp, zic eu că mi-a mai venit mintea la cap; când nu mai ai nimic interesant de spus, încearcă să şi taci.

Apoi, renunţând la comunitatea blogărească, a început să-mi piară cheful de scris. Totodată, cititorii care au rămas sunt oameni mai puţin disperaţi după internet, care nu vor să lase comentarii monosilabice doar de dragul de a vedea lumea că sunt activi.

Site-ul ăsta a pornit de la bun început cu ideea lipsei reclamelor. Nu mi-am dorit să ajung să scriu posturi plătite. Nu zic că n-aş fi fost în stare sunt ferm convins că aş fi reuşit mai bine şi mai subtil decât mare parte din scriitoraşii care se gudură când primesc un os de la Orange, BCR, etc. Nu zic nici că n-am avut oferte, că au fost; câteva, dar au fost. Dar cred cu tărie că, deşi reprezintă visul oricărui blogger, reclamele strică.

Aşadar, pun punct aici blogului în forma sa actuală. M-am gândit să-l şterg, după care am găsit soluţia de compromis, perfectă pentru ce vreau în momentul ăsta: un loc unde să pot să shareuiesc chestii de-ale internetului, poze/filmuleţe făcute de mine care merită să fie văzute de mai mulţi ochi, ocazional câte un text. Şi asta fără lepşe, scandaluri, blogosferă, etc.

Tumblr e noua platformă a blogului, pe care o să încep să urc, încet încet, tot felul de bălării. Are domeniu nou, către care o să fac treptat transferul. În câteva zile/săptămâni pagina de aici va dispărea cu totul şi o să migrăm către cea nouă.

Cam atât. Până una alta sfaturi, păreri, idei?

Un laptop, un webcam, nişte clienţi

Acum ceva vreme am găsit printr-un Altex un Macbook pe vremea aia încă umblam după un laptop, aşa că m-am apucat să-l butonez. Am găsit nişte poze pe el, se pare că nu eram primul care îl butonase. Acum, ca să fiu sincer, şi eu m-am strâmbat în webcam când am dat prima oară de aşa ceva, dar n-am făcut-o pe un PC public, poate vine un nebun şi ia pozele, de mă trezesc pe internet.

Oricum, haioase poze, haioşi românii. Că nu-i viaţa numai gri.

Un fluture sau o vrabie?

Puteam să jur din clipa în care am văzut reclama că nu e originală. Totul pare prea general şi sună mai degrabă a poveste populară decât a reclamă. Ei bine, filmuleţul de mai sus, postat în 2009, e făcut de nişte greci. Sunt sigur că acţiunea, cadrul, personajele şi liniile dialogului se regăsesc în reclama de la Smocote prin pură coincidenţă. Doar la unii e vorba de o vrabie, iar la alţii de un fluture.

Două din lunile lui Pluto au primit nume oficiale

Deşi ştirea momentului e legată de bacalaureat fie viitoarele rezultate dezastruoase, fie gafa ministrului de ieri mie mi-a plăcut o ştirecare pe la noi a trecut aproape neobservată: două din lunile lui Pluto au primit nume oficiale, Kerberos şi Styx.

International Astronomical Union (cum e asta în română, sindicatul internaţional astronomic?) a anunţat ieri numele oficiale pentru ultimile două luni descoperite ale lui Pluto. Cei doi mici sateliţi naturali au fost descoperiţi în 2011 şi 2012 şi au purtat până acum numele de P4 şi P5. Bineînţeles că există şi o controversă pe tema asta în urma unui vot unul din numele câştigătoare a fost Vulcan (ceva cu Star Trek), dar până la urmă s-a decis să nu se ţină cont de vot.

Până la urmă, e mai logic aşa, pentru că Pluto (zeul antic al împărăţiei subterane unde se duceau sufletele după moarte) merge bine cu Styx (râul subteran care trebuia trecut pentru a ajunge la Pluto) şi Cerber (câinele cu trei capete care păzea intrarea în viaţa de apoi). Celelalte trei luni sunt tot legate de mitologia greacă: Charon fiind barcagiul care trecea oamenii peste Styx, Nix fiind mama lui Charon iar Hydra un monstru cu multe capete care păzea intrarea în lumea de apoi, la fel ca Cerber.

Fun fact: un an pe Pluto e echivalentul a 248 de ani pe Pământ, deci de când a fost descoperită planeta şi până acum au trecut cam patru luni plutoniene.

O lună

Azi se împlineşte o lună de când am lansat site-ul (blogul) ăsta. Nu prea am cu ce să mă laud, dar văd că am un grup foarte restrâns de vizitatori care mă citesc, dar mă citesc pe mine, nu vin din greşeală de pe Google. Aşa că, în stilul unuia care tocmai a câştigat Oscaru’ (sau Zmeura de aur :-“) vreau să mulţumesc:

– lui Vlad, cred că e cel mai fidel vizitator şi comentator, noroc cu el – are cine să stea cu ochii pe mine; şi n-am uitat ce am promis, o să încerc să trag de mine să scriu mai mult pe SoftSquare.

– celor 28 de subscriberi pe care pluginul de statistică mă minte că îi am; Feedburner îmi zice că ar fi 2.

– lui Eth şi Dan, pentru că de fiecare dată când am avut o problemă care mă depăşea, n-au pomenit-o pe mama; şi pentru că sunt nişte uberzei ai CSS-ului. (mai mult…)

First posts

În general, când intru pe un blog şi îmi place, mă apuc şi răsfoiesc arhiva. Cel mai mult îmi place să citesc primul post de pe blog, apoi urmatoarele 2-3, ca să fac o paralelă, să văd cum a evoluat persoana respectivă, de la ce a plecat.

Din câte am văzut, în privinţa asta bloggerii se încadrează, în mare, în aceleaşi tipare. Salută scurt, îşi anunţă intenţiile pentru blog, vorbesc cu blogu’, cu ei înşişi, mulţi rămân în tema “Hello World!”. Mai sunt şi cei, mai puţini, care încep în forţă, direct cu un articol, sau o poză, depinzând de natura blogului. (mai mult…)