Avatar… Mai are rost?

Nu ştiu dacă mai are rost să-mi dau cu părerea de Avatar. Am intrat în sala de cinema aproape sătul de vorbele despre el – pe de-o parte mă aşteptam să fie ultramegasuperproducţia de care vuieşte o planetă întreagă, pe de altă parte mă aşteptam la un rahat poleit filmat frumos în treideu, după cum şuşoteşte pe la colţuri o naţie de cârcotaşi (şi nu ăia de la tv).

Şi, surprinzător, ştiţi ce? A fost un film. Şi-atât. Ca orice film, are el şi bune şi rele, are şi chestii după care să te înnebuneşti, are şi clişee şi părţi nasoale. Da’ cu toată nebunia, nu pot să zic că e un film despre care să vorbeşti săptămâni întregi. În niciun caz unul în numele căruia să te sinucizi, după cum îmi zicea iubita că a auzit.

Mi-a plăcut 3d-u’, evident. Şi toată povestea, când învaţă tipu’ lumea. Şi mi-a plăcut la nebunie că americanii pierd, era şi timpu’, mai dă-i dracu’ de înfumuraţi. Şi mai mult decât atât (da, mai mult decât la nebunie) mi-a plăcut că dintr-o ţară plină de ţărani get beget de vârsta a doua, nu m-a enervat nimeni şi lumea a fost cu bun simţ.

Nu mi-a plăcut că a fost prea bazat pe 3d. Povestea e de tot râsu’, iar finalu’ l-am ghicit cu cel puţin o oră înainte. Şi că ramele pentru ochelarii ăia sunt cea mai proastă invenţie de la scaunu’ electric încoace.