Google+, un site perfect… şi pustiu

Îmi place la nebunie Google+. Are o grămadă de atuuri în faţa Facebook – abilitatea de a împărţi prietenii pe “cercuri” şi să alegi ce cui arăţi, designul “Cards” de la Google care pe mine mă dă pe spate, integrarea cu Google, auto-update la pozele de pe telefon, căcălău alte şmecherii şi brizbrizuri – dar degeaba.

Cu fiecare update mă bucur şi mă oftic. Pe de-o parte, mă bucur că tot scot chestii mişto – de exemplu, cu ajutorul G+ poţi să vezi ce le place prietenilor tăi. Dacă îţi place o aplicaţie, un site, un filmuleţ, ceva, îi dai un “+1” şi prietenilor tăi le va apărea asta. Dar fără prieteni şi fără folosirea serviciului e cam inutil.

Sunt aproximativ 630 de oameni care mă au în cercurile lor pe G+. Pe unii îi ştiu, cu unii am vorbit, sunt şi străini care m-au adăugat pentru că pitong. Şi am făcut un mic experiment: de fiecare dată când am văzut o ştire legată de Google+ am scris ceva acolo. Logica mea e că dacă se vorbeşte de serviciu sunt şanse mai mari să intre cineva acolo, deci şanse mai mari să vadă cineva mesajul.

Acum, nu-mi fac iluzii că stă cineva cu sufletul la gură să postez eu acolo şi să-mi răspundă, dar dacă scriu aşa ceva pe Facebook se umple de reacţii. Şi-i păcat, că parcă îmi place mai mult de soluţia de la Google. Poate-acum, că tot au pus mâna pe comentariile Youtube, or să convingă mai multă lume.

O idee utilă pentru utilizatorii de Android

Mulţi dintre prietenii mei au trecut în ultima vreme la Android şi în cazul tuturor am observat aceeaşi tendinţă: în primele câteva săptămâni îşi pun un “Pattern Unlock” atât de dificil încât trebuie să te opreşti să tragi un pui de somn pe la jumătate. Atât de dificil încât ecranul se uzează după doar trei deblocări şi trebuie înlocuit. Atât de dificil încât faci crampe la deget după fiecare deblocare.

Deci dificil.

Doar că după două, trei săptămâni de folosit aşa îşi dau seama că nu e chiar la îndemână să joci Twister cu degetul de două sute de ori pe zi, aşa că pun cel mai simplă combinaţie posibilă, o linie, un L sau un pătrat. Şi chiar şi alea sunt “peste mână”.

Acum câteva săptămâni am avut o idee ca să împac şi capra şi varza: să îmi fie şi mie uşor să folosesc telefonul, să ştiu şi că am o oarecare securitate în caz de Doamne-fereşte. Folosind Tasker şi Pebble am făcut o şmecherie de care sunt mândru: atâta timp cât telefonul e conectat la ceas se deblochează fără niciun sistem de securitate, iar când e deconectat (deci eu nu sunt lângă telefon) cere un PIN.

În loc de conexiunea prin Bluetooth la Pebble chestia asta se poate seta foarte simplu şi pe o conexiune Wi-Fi – ca să nu ţi se mai ceară PINul acasă, sau la muncă, sau într-un loc unde stai mai mult.

Acum să vedem şi cum se face asta. Întâi şi-ntâi ai nevoie de Tasker, o aplicaţie prin care poţi să faci tot felul de şmecherii de genul ăsta prin care automatizezi o grămadă de chestii. Costă 15 lei, există şi alternative gratuite cu care presupun că merge să faci chestia asta, dar eu am folosit Tasker. Apoi, ai nevoie de Secure Settings, un plugin pentru Tasker care-i permite să umble la setările de securitate.

Primul lucru de făcut e să creezi în Tasker taskurile “Lock” şi “Unlock”, astfel:

– pentru Lock: Tasks -> New Task -> Plugin -> Secure Settings -> Set PIN.

– pentru Unlock: Tasks -> New Task -> Plugin -> Secure Settings -> Clear Password.

Acum că avem taskurile propriu-zise, trebuie să le integrăm într-un profil care să le folosească. Evident, o să avem două profile, fiecare corespunzător unei stări (conectat/deconectat).

– New Profile -> State -> Net -> Wi-Fi Connected (Sau Bluetooth Connected, în cazul conexiunii la Pebble) -> Aici selectezi fix conexiunea ta folosind opţiunea Browse (lupa din dreapta) -> Bifează Invert -> Selectează taskul Lock

– New Profile -> State -> Net -> Wi-Fi Connected (Sau Bluetooth Connected, din nou) -> Aici selectezi din nou conexiunea -> Debifează Invert -> Selectează taskul Unlock

Şi gata. Mie mi s-a părut utilă treaba asta, sunt curios dacă sunt singurul. După ce am făcut asta am găsit şi o alternativă aici, care se pare că te lasă să foloseşti şi Pattern Unlock, dar n-am încercat-o.

Tom Hanks şi Meryl Streep luptă pentru adevăr în trailer-ul lui The Post

Filmul lui Steven Spielberg, inspirat dintr-un eveniment real, cunoscut drept Pentagon Papers, are şanse bune la Oscar.

Trailerul noului film al lui Steven Spielberg, The Post, a fost lansat miercuri de 20th Century Fox, cu Meryl Streep şi Tom Hanks în rolurile principale. Cei doi îi interpretează pe Katharine Graham, prima femeie aflată la conducerea unui cotidian american de prestigiu – The Washington Post – şi directorul acestuia, Ben Bradlee. Ei fac front comun în faţa oportunităţii de a aduce în faţa publicului o mulţime de documente secrete ale Pentagonului despre Războiul din Vietnam şi îşi asumă riscuri majore în acest sens.

Cursa pentru publicarea documentelor compromiţătoare (Pentagon Papers) este una dramatică, sugerează scenele prezentate, iar Graham şi Bradlee, pe lângă faptul că trebuie să treacă peste divergenţele dintre ei în această problemă, au de dus o luptă acerbă pentru dezvăluirea adevărului, o luptă care îi poate costa cariera şi libertatea.

Cu un subiect de actualitate – scurgerile de informaţii compromiţătoare despre personaje importante din elita conducătoare (cel mai recent fiind numit Paradise Papers) – şi un trio de Oscar (Streep, Hanks, Spielberg), The Post este unul dintre filmele cu şanse mari la Oscar (potrivit Solarmovie).

Pelicula se va lansa în Statele Unite pe 12 decembrie, însă va rula într-un număr restrâns de cinematografe din 22 decembrie.

Trailer:

Mulţumesc, Microsoft!

Wordament e un joc multiplayer online de tipul Words with Friends. Ai o tablă plină de litere şi trebuie să găseşti cât mai multe combinaţii de cuvinte într-un timp dat, şi cu cât găseşti mai multe cu atât mai bine, evident.

Jocul e făcut de Microsoft şi pentru mult timp a fost cel mai tare joc disponibil pe platforma lor, Windows Phone. A avut un succes atât de mare încât a inspirat o serie întreagă de clone (inclusiv una românească, probabil aţi auzit de Cuvinte). A fost atât de popular încât era folosit în reclame pentru Windows Phone. Şi, evident, Microsoft nu l-a făcut disponibil şi în România.

Aşa că după luni de zile în care am fost utilizator Windows Phone, prima oară am putut să joc Wordament pe Android.

Cum prinzi muşte cu miere

Piraţii români fac ravagii în fiecare zi de luni, după ce apar serialele la tv peste ocean. Piraţii somalezi, în schimb, nu ţin cont de ziua săptămânii şi răpesc nave pe unde apucă, de obicei prin Somalia. Unul din cei mai celebri “lideri” ai piraţilor somalezi, Mohamed Abdi Hassan, a făcut sute de milioane de dolari din jobul ăsta, ajutat şi de guvernul somalez, cu care se pare că avea o relaţie fructuoasă. Ei bine, norocul a dat peste somalezul nostru când a aflat că urmează să se facă un film despre viaţa lui în Belgia.

Când eşti pirat şi afli că urmează să se facă un film după aventurile tale, ce faci? Dacă eşti Mohamed al nostru, atunci te sui într-un avion şi te duci în Belgia, unde te-au chemat producătorii. După care eşti arestat, pentru că toată treaba a fost o acţiune a poliţiei belgiene, care l-au făcut pe Barbăneagră să vină singur la ei.

“Reduceri finale”?

Mă fascinează manipularea subtilă din advertising. Fraze ca “încearcă noul telefon…“, “descoperă noua tabletă…“, “vino la magazinul…” cred că stau la baza meseriei ăsteia. Pe scurt, hai să folosim orice frază sună bine şi nu e la fel de directă ca “dă-ne bani”. Mai nou, a apărut o altă metodă de “îmbiere” a clientului:

Reducere finală, promoţie finală!

Când am văzut prima oară un astfel de anunţ pe un magazin am crezut că magazinul respectiv se închide şi au un fel de lichidare de stoc. Adică exact ce se vrea prin chestia asta – să dai năvală în magazin şi să cumperi ce-ţi pică prin mână de frica “finalului” iminent.

De ce moare gaming-ul mobil

Odată cu apariţia primului iPhone am văzut cum segmentul ăsta naşte şi se bate cot la cot cu gamingul pe PC sau pe consolă. Angry Birds e exemplul ideal de succes în zona asta, cu zeci de jocuri lansate în aceeaşi serie, maimuţoi de pluş, până şi-un film, toate bazate pe un concept simplu și nici măcar original.

Astăzi, gaming-ul pe mobil e în moarte clinică şi mă aștept ca cineva să-l scoată de la aparate în orice clipă. Motivele sunt două și sunt simple:

Nu mai există aproape nimic original. În loc să-ncerce să scoată un joc nou, developerii se mulțumesc să facă o clonă a unui alt joc, din moment ce oamenii și-așa îl cumpără. Așa că azi avem zeci de jocuri cu păsări nervoase, supărate, triste sau deprimate. SEO bate calitatea, din păcate.
E foame de bani. Chiar și în rândul celor care scot pe piață jocuri acceptabile e o mare problemă: accentul se pune pe bani și nu pe joc. Se face orice ca să se stoarcă bani și de multe ori asta strică orice haz.

Cel mai bun exemplu de un joc stricat de foamea de bani e Redline Rush, o porcărioară captivantă, un endless racing în care scopul tău e să fugi cât mai mult de poliție. Te-ai bușit, game over, aia e. Până acum o lună mă jucam încontinuu pe telefon jocul ăsta. Prin metrou, pe budă, așteptând la o coadă plictisitoare, fix în locurile menite să te joci pe telefon. Acum o lună, însă, developerii au scos un nou mod de joc: o monedă in-game care-ți permite să continui jocul după ce te bușești. Poți să găsești monedele alea pe jos, sau poți să le cumperi cu bani reali. Înainte de update, eram în primii 20 la scorul global, cu vreo 2 milioane de puncte; după update n-am prins nici măcar primii 200, mai ales pentru că nu dau cu zecile de dolari pe un scor record. Dar alții dau.

Ăsta e un exemplu care mi-e la îndemână și exemplul care m-a făcut să scriu articolul ăsta. Cel mai elocvent exemplu, însă, e Zynga, firma care a scos Farmville și care a trântit la pământ tot genul ăsta “light mobile gaming”. Întreaga lor filosofie se învârte în jurul unui concept simplu: joci moca, dar dacă vrei să joci bine trebuie să plăteşti. Şi încet-încet oamenii s-au plictisit de conceptul ăsta de fake freeware.

ASOIAF: Mai Multe despre Game of Thrones

După cum poate ştiţi, sunt mare fan al serialului HBO Game of Thrones. Sunt şi mai mare fan al seriei A Song of Ice and Fire, care stă la baza serialului. De când am văzut primul episod până am devorat două sezoane au trecut doar două zile, iar de când am început prima carte şi până am terminat-o pe a cincea n-au trecut mai mult de câteva săptămâni.

Problema mea acum este că am de aşteptat – un an de zile până apare următorul sezon, probabil patru secole până apare următoarea carte şi mă apuc de recitit întreaga serie. Problema celor care se uită numai la serial este că George R R Martin a construit o lume foarte complexă, cu câteva sute de personaje pe care cu greu le reţii numai de la TV – ţin minte că până să pun mâna pe cărţi îi încurcam mereu, nu ştiam cine e cine ăia din serial fac tot ce fac.

Aşa că de săptămâna viitoare or să înceapă să apară aici articole marcate cu ASOIAF, ca ăsta, în care o să încerc să pun cap la cap tot ce ar trebui să ştie un fan al serialului care n-are timp sau chef să citească şi cărţile. O să-ncerc să reduc spoilerele şi să fac articolele cât mai informative.

Ca să nu fie un anunţ gol vă las cu o poză foarte mişto: mărimea, la scară, a câtorva dintre personajele din AOSIAF/GOT. Parcă acum înţeleg mai bine de ce se tem toţi de Ghost…

Tricoul alb de 120$

…$50 for a T-shirt, that’s just some ignorant bitch shit…

După ce am auzit melodia lui Macklemore nu mă gândeam că o să ajung prea curând să zic că $50 e puţin pentru un tricou. Dar în acelaşi timp nici nu îl cunosc mai bine pe Kanye West, geniul muzical care de curând şi-a numit fiica North West. Băiatul a scos la vânzare un tricou alb, fără niciun punct desenat pe el, la preţul de $120. E pur şi simplu un tricou alb, larg, de care-ţi iei cu 30 de lei din Cora dacă vrei să-ţi iei d-alea scumpe, sau 9 lei dacă le vrei şi mai ieftin. Iar partea şi mai ciudată e că tricoul e deja vândut de ceva vreme.

… I call that getting tricked by a business…

wtf

Cel mai bun aparat foto din lume

Cred într-o vorbă înţeleaptă pe care am auzit-o odată: cel mai bun aparat foto din lume e cel pe care îl ai cu tine. Degeaba ai acasă un DSLR de mii de euro dacă e… acasă. Tot din acest motiv sunt foarte bucuros că în ultimii ani aparatele foto de pe telefoane au devenit din ce în ce mai performante.

Ţin minte că primul telefon cu cameră pe care l-am avut a fost un Sony Ericsson T3100, iar camera era o chestie separată care se ataşa la telefon. O căram după mine într-o husă şi ocupa la fel de mult spaţiu cât jumătate din portofel, dar era o cameră portabilă! De calitate nici nu mai vorbesc, combinaţia dintre camera VGA şi ecranul cu 4,1 pixeli făcea din orice poză un tablou abstract.

Poza de mai jos am făcut-o cu telefonul. N-o să câştige niciodată un premiu la vreun concurs de fotografie, nu o să lase lumea cu gura căscată, dar e o amintire care ar fi fost pierdută dacă mă bazam pe altceva. Şi am făcut ceva progrese de la VGA şi 4,1 pixeli…