De ce moare gaming-ul mobil

Odată cu apariţia primului iPhone am văzut cum segmentul ăsta naşte şi se bate cot la cot cu gamingul pe PC sau pe consolă. Angry Birds e exemplul ideal de succes în zona asta, cu zeci de jocuri lansate în aceeaşi serie, maimuţoi de pluş, până şi-un film, toate bazate pe un concept simplu și nici măcar original.

Astăzi, gaming-ul pe mobil e în moarte clinică şi mă aștept ca cineva să-l scoată de la aparate în orice clipă. Motivele sunt două și sunt simple:

Nu mai există aproape nimic original. În loc să-ncerce să scoată un joc nou, developerii se mulțumesc să facă o clonă a unui alt joc, din moment ce oamenii și-așa îl cumpără. Așa că azi avem zeci de jocuri cu păsări nervoase, supărate, triste sau deprimate. SEO bate calitatea, din păcate.
E foame de bani. Chiar și în rândul celor care scot pe piață jocuri acceptabile e o mare problemă: accentul se pune pe bani și nu pe joc. Se face orice ca să se stoarcă bani și de multe ori asta strică orice haz.

Cel mai bun exemplu de un joc stricat de foamea de bani e Redline Rush, o porcărioară captivantă, un endless racing în care scopul tău e să fugi cât mai mult de poliție. Te-ai bușit, game over, aia e. Până acum o lună mă jucam încontinuu pe telefon jocul ăsta. Prin metrou, pe budă, așteptând la o coadă plictisitoare, fix în locurile menite să te joci pe telefon. Acum o lună, însă, developerii au scos un nou mod de joc: o monedă in-game care-ți permite să continui jocul după ce te bușești. Poți să găsești monedele alea pe jos, sau poți să le cumperi cu bani reali. Înainte de update, eram în primii 20 la scorul global, cu vreo 2 milioane de puncte; după update n-am prins nici măcar primii 200, mai ales pentru că nu dau cu zecile de dolari pe un scor record. Dar alții dau.

Ăsta e un exemplu care mi-e la îndemână și exemplul care m-a făcut să scriu articolul ăsta. Cel mai elocvent exemplu, însă, e Zynga, firma care a scos Farmville și care a trântit la pământ tot genul ăsta “light mobile gaming”. Întreaga lor filosofie se învârte în jurul unui concept simplu: joci moca, dar dacă vrei să joci bine trebuie să plăteşti. Şi încet-încet oamenii s-au plictisit de conceptul ăsta de fake freeware.

ASOIAF: Mai Multe despre Game of Thrones

După cum poate ştiţi, sunt mare fan al serialului HBO Game of Thrones. Sunt şi mai mare fan al seriei A Song of Ice and Fire, care stă la baza serialului. De când am văzut primul episod până am devorat două sezoane au trecut doar două zile, iar de când am început prima carte şi până am terminat-o pe a cincea n-au trecut mai mult de câteva săptămâni.

Problema mea acum este că am de aşteptat – un an de zile până apare următorul sezon, probabil patru secole până apare următoarea carte şi mă apuc de recitit întreaga serie. Problema celor care se uită numai la serial este că George R R Martin a construit o lume foarte complexă, cu câteva sute de personaje pe care cu greu le reţii numai de la TV – ţin minte că până să pun mâna pe cărţi îi încurcam mereu, nu ştiam cine e cine ăia din serial fac tot ce fac.

Aşa că de săptămâna viitoare or să înceapă să apară aici articole marcate cu ASOIAF, ca ăsta, în care o să încerc să pun cap la cap tot ce ar trebui să ştie un fan al serialului care n-are timp sau chef să citească şi cărţile. O să-ncerc să reduc spoilerele şi să fac articolele cât mai informative.

Ca să nu fie un anunţ gol vă las cu o poză foarte mişto: mărimea, la scară, a câtorva dintre personajele din AOSIAF/GOT. Parcă acum înţeleg mai bine de ce se tem toţi de Ghost…

Tricoul alb de 120$

…$50 for a T-shirt, that’s just some ignorant bitch shit…

După ce am auzit melodia lui Macklemore nu mă gândeam că o să ajung prea curând să zic că $50 e puţin pentru un tricou. Dar în acelaşi timp nici nu îl cunosc mai bine pe Kanye West, geniul muzical care de curând şi-a numit fiica North West. Băiatul a scos la vânzare un tricou alb, fără niciun punct desenat pe el, la preţul de $120. E pur şi simplu un tricou alb, larg, de care-ţi iei cu 30 de lei din Cora dacă vrei să-ţi iei d-alea scumpe, sau 9 lei dacă le vrei şi mai ieftin. Iar partea şi mai ciudată e că tricoul e deja vândut de ceva vreme.

… I call that getting tricked by a business…

wtf

Cel mai bun aparat foto din lume

Cred într-o vorbă înţeleaptă pe care am auzit-o odată: cel mai bun aparat foto din lume e cel pe care îl ai cu tine. Degeaba ai acasă un DSLR de mii de euro dacă e… acasă. Tot din acest motiv sunt foarte bucuros că în ultimii ani aparatele foto de pe telefoane au devenit din ce în ce mai performante.

Ţin minte că primul telefon cu cameră pe care l-am avut a fost un Sony Ericsson T3100, iar camera era o chestie separată care se ataşa la telefon. O căram după mine într-o husă şi ocupa la fel de mult spaţiu cât jumătate din portofel, dar era o cameră portabilă! De calitate nici nu mai vorbesc, combinaţia dintre camera VGA şi ecranul cu 4,1 pixeli făcea din orice poză un tablou abstract.

Poza de mai jos am făcut-o cu telefonul. N-o să câştige niciodată un premiu la vreun concurs de fotografie, nu o să lase lumea cu gura căscată, dar e o amintire care ar fi fost pierdută dacă mă bazam pe altceva. Şi am făcut ceva progrese de la VGA şi 4,1 pixeli…

PhotoSphere pentru Android

Acum ceva vreme au fost lansate două telefoane (Galaxy S4 şi HTC One) în ediţie specială Google Play. Un review pentru S4 găsiţi aici. Telefonul nu e disponibil şi în România, pentru că magazinul nu e deschis şi la noi în ţară, dar una din cele mai mişto caracteristici ale telefoanelor din ediţia asta poate să vină şi pe telefonul tău cu Android: camera.

Interfaţa camerei care vine default e mult mai simplă decât cea stock de pe Android (după cum se vede şi în poza de mai sus) şi vine cu nişte funcţii tare mişto, dintre care o să mă opresc doar asupra lui Photo Sphere. Practic, cu opţiunea asta poţi să faci panorame de 360 de grade, compuse din o grămadă de poze, iar softul le “lipeşte” pe toate într-o singură poză foarte mişto. Ai apoi o grămadă de opţiuni de editare a pozelor, dintre care cel mai mult m-a atras Tiny Planet.
Pata neagră din mijlocul ecranului poate să fie micşorată mult dacă în panoramă faceţi poze şi la alte “nivele”.

Dacă ţi se pare o jucărie mişto, aşa cum mi se pare şi mie, poţi să o iei fie de pe Droid-Life (de unde am luat şi poza cu interfaţa de sus), fie de pe forumul XDA, unde ai vreo 30 de pagini de răsfoit cu păreri despre cum funcţionează camera pe diverse telefoane.

Atenţie însă, aplicaţia e crackuială, deci e posibil să nu meargă perfect pentru toate dispozitivele. Mie îmi merge foarte bine, în afară de un singur meniu unde am două iconiţe inversate. Pentru a o instala e suficient să ai bifat “enable third party apps” şi s-o copiezi şi s-o deschizi pe telefon.

Duck Duck Go, alternativă la Google?

Duck Duck Go se vrea o alternativă la Google, iar principalul lor avantaj – şi modul în care îşi fac oamenii publicitate – este că nu salvează nicăieri căutările, nu trimit site-urilor datele despre utilizatori şi reprezintă, în general, modul “anonim” de a căuta pe internet, iar în urma scandalului NSA au căpătat din ce în ce mai multă atenţie. Au făcut şi un site aici prin care explică de ce Google e rău şi de ce ei sunt mai buni.

Cei de la Duck Duck Go spun că Google salvează anumite date despre tine, cum ar fi browserul sau locaţia, şi le dau apoi mai departe site-urilor pe care tu le vizitezi de pe Google. Şi aşa şi este, serviciul se cheamă Google Analytics şi există de ani de zile. Doar că eu, ca proprietar de site, am acces la statistici la modul general – chiar dacă văd că am un vizitator din Dorohoi, nu pot să văd cine anume din Dorohoi. Sau că am x% vizitatori care folosesc Chrome. Mă ajută până la un punct, fără să-mi dea informaţii personale despre absolut nimeni. Bine, dacă văd că am un vizitator de pe Staţia Spaţială Internaţională poate pot să deduc cine e.

Mai departe, DuckDuckGo spune că Google poate să îţi construiască un profil şi să îţi vadă interesele, afişându-ţi apoi reclame pentru chestii care te interesează pe tine. Mergând şi mai departe, ei zic că astfel de profile se pot vinde şi îţi pot creşte tarifele pentru asigurări sau hoteluri, doar pentru că o firmă a afişat o dată preţuri mai mari pentru utilizatorii Apple. Chestia asta se poate rezolva cu un simplu plugin ca AdBlock, fără de care eu nu mai pot să stau pe internet – îţi şterge, pur şi simplu, reclamele de pe site-uri. Poţi permite anumitor site-uri să afişeze reclame dacă vrei să îi laşi să facă bani din afişarea lor – şi în general eu fac asta pentru site-urile pe care le vizitez des – şi în rest, adio reclame.

Rome2Rio, unealtă faină pentru călătorii

În timp ce mulţi dintre noi se chinuie să-şi învețe părinţii să folosească internetul, ai mei sunt cu mult înainte şi de multe ori îmi arată chestii de care habar n-am, chiar dacă stau pe internet 27 de ore pe zi. Ultima chestie de care am aflat de la ei e Rome2Rio, un site foarte mişto care ia conceptul de “indicaţii de orientare” din Google Maps şi-l aduce la un cu totul alt nivel.

Practic, pe site-ul ăsta poţi să planifici o călătorie până la cel mai mic detaliu. Să zicem, de exemplu, că vrem să mergem în Viena. Tot ce trebuie să faci e să alegi de unde pleci şi unde vrei să ajungi, iar site-ul îţi arată o grămadă de opţiuni:

Nu are toate detaliile la fix (de exemplu, nu cred că un autobuz până la Otopeni e 1€, trenul în Viena e 4€ în loc de 6, etc.), dar sunt oricum în zona aia. Ce-i şi mai mişto e că îţi dă detalii legate de toate opţiunile pe care le ai din punctul A în punctul B – tren, maşină mică, Ionică, avion, autobuz, etc.

Soluţia poliţiei suedeze la cursele ilegale

Aşa acţionează poliţia din Suedia când vine vorba de cursele ilegale. În poza de mai sus (de aici) îi vedem cum oamenii chiar participă la cursele ilegale. Mai mult decât atât, cică au şi câştigat cursa asta. O abordare absolut genială şi eficientă, mai ales că au şi bătut. Transmite un mesaj subtil: “nu vă puneţi cu noi că vă facem“.

Sunt curios cum ar face faţă Loganurile noastre la aşa ceva.

Să faci ce zice Papa

Recunosc că nu mă pricep la organizarea internă a bisericii – nu ştiu care sunt gradele preoţilor şi cine ar trebui să asculte de cine. Adică tu, ca preot, eşti Fericit şi şeful tău e Prea Fericit? Şi ascultaţi toţi de Înalt Prea Fericitul Daniel? Există oare o limită a fericirii, înălţimii, sau a înălţimii fericirii din biserică?

Dar cea mai mare întrebare pe care o am este dacă preoţii ascultă de alţii de rang mai mare… dacă sunt din altă biserică! Adică un preot catolic mai începător ascultă de un Prea Fericit ortodox? Un clopotar de la o biserică ortodoxă ia ordine de la un dascăl catolic? Îmi închipui că există un sistem ca la forţele armate, cu una din biserici fiind – să zicem – armata, iar cealaltă marina, sau Vânătorii de Munte, ceva.

Ei bine, în cazul în care chestia asta nu e implementată sunt gata să îmi donez ideea pentru binele clericilor autohtoni. Şi dacă zice cineva ceva, puteţi să spuneţi că v-am dat eu voie. Nu de alta, dar se pare că Înalt Prea Fericitul de la catolici are nişte idei compatibile cu lumea în care trăim:

As part of his drive to make the Catholic Church more austere and focus on the poor, Francis told young and trainee priests and nuns from around the world that having the latest smartphone or fashion accessory was not the route to happiness.

It hurts me when I see a priest or a nun with the latest model car, you can’t do this,” he said.

A car is necessary to do a lot of work, but please, choose a more humble one. If you like the fancy one, just think about how many children are dying of hunger in the world,” he said.

Extras dintr-un articol în care Papa cere preoţilor să nu mai umble cu ultima fiţă în materie de maşini sau gadgeturi. Când a venit la Vatican şi a zis că vrea să facă din biserica catolică o “biserică săracă pentru săraci” m-aşteptam, sincer, să fie doar vorbe, dar văd că omul e hotărât.

Bravo lui, şi bravo ălora care se iau după el. Oare preoţii de la noi ar trebui să îi urmeze exemplul?

Adică multe din maşinile lor în niciun caz nu mai sunt ultimul model, nu ştiu dacă se încadrează la rugămintea Papei.

Şi oricum, e evident că la noi sunt încă prea puţine maşini pentru câţi preoţi în veştminte aurii avem.

De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, e foarte ok că sunt împărţiţi pe căprării. Ia uite preoţii noştri ce fercheşi sunt, că nici Papa de la Roma n-are 4 lanţuri de aur şi sceptru de aur cu două capete de dragoni!

Jocuri vechi de care pun pariu că îţi e dor

Da, ţie. Tu, care ai peste 20 de ani şi ştii cum e să aştepţi şi 5 minute să ţi se încarce un joc. Tu ştii la ce se foloseau dischetele galbene şi cum era să nu ştii ce e ăla trei de. Dă un click mai jos, aşteaptă să se încarce toate pozele (că e multe) şi zi-mi dacă-ţi era dor.

Mario. Înainte să fie fi-su’ lu’ Mutu, Mario era vocea unei generaţii. L-ai terminat de o mie de ori, îi ştii toate ascunzişurile, da’ l-ai fi jucat încontinuu, doar pentru că.

Contra. Mai e nevoie de vreo introducere? Mai ştii codu’ pentru 90 de vieţi (sus, sus, jos, jos, stânga, dreapta, stânga, dreapta, B, A)?

Battle City. E jocu’ cu tancuri, omniprezent pe dischetele galbene cu care veneau jocurile pe calculator. Eu la ăsta făceam hărţi proprii şi trişam la greu.

Duck Hunt. Înainte de Wii, singurul joc care te făcea să te zbânţui şi să dai din mâini de nebun în faţa televizorului era Duck Hunt. Era o minune a tehnologiei, cum poţi să împuşti raţele prin sticla televizorului.

Tetris. Punct.

Jocurile gratis din Windows. Mai ştii ce făceai când n-aveai internet? Stăteai şi rupeai în două Minesweeper, Solitaire şi Freecell, mai tare ca orice secretară.

Midtown Madness. Ăsta e primul joc pe care l-am jucat vreodată pe un calculator. Tu erai personajul principal (evident) şi conduceai o maşină prin Chicago. La vremea respectivă aş fi putut foarte uşor să mă angajez ca taximetrist, atât de bine ştiam oraşul. Dacă l-ai jucat, sigur mai ţii minte cum săreai peste podul care se ridica, sau frustrarea când toţi pietonii se dădeau la o parte şi nju puteai să-i calci.

GTA 2. Înainte să fie 3D şi violent, Grand Theft Auto era 2D şi violent. În joc vedeai lumea de sus, în timp ce te plimbai prin oraş, furai maşini şi (în sfârşit!) călcai pietoni. Bonus: mai ştii ce făcea butonu’ Tab?

Starcraft. Serios, nu cred că mai trebuie să zic ceva.

Counter-Strike. Jocul pe care l-am jucat, mai mult sau mai puţin constant, timp de 9 ani. Cred că e imposibil ca cineva din generaţia noastră să nu se fi jucat măcar o dată, cu prietenii, în reţea.

Red Alert 2. Alt joc pe care îl jucam în reţea, chiar înainte să trecem pe Starcraft.

Astea-s toate jocurile care mi-au captat tinereţea şi de care îmi aduc aminte acum cu plăcere. Ţie?